“O caracteristică semnificativă a noilor versuri scrise de Theodor Damian este îndoiala. Ar merita să fie citată poezia “Prin însuşi sufletul tău”. Nerecunoaşterea lui Mesia este un păcat grav pentru credincios, dar o sursă valabilă de temeri, umilinţă şi îndoieli pentru poet. “În pământul Împărăţiei”, “Iată apele” sau “Adâncul” intră în aceeaşi categorie de o admirabilă expresie a îndoielii.
La fel de productiv poetic ... este spiritul ludic. Theodor Damian îşi dezvăluie în cartea lui înclinaţii, necultivate înainte, pentru lirica glumeaţă, adesea nichitastănesciană (din “În dulcele stil clasic”) (...)
Theodor Damian e un poet în toată puterea cuvântului.”
Nicolae Manolescu, Prefaţa la Rugăciuni în Infern, vezi Biblioteca Bucureştilor, Anul III, nr. 11, Noiembrie 2000, p. 17
Regele Midas - spune legenda - transforma tot ce atingea în aur. Theodor Damian transformă tot ce atinge în poezie.
Secvenţe din viaţa străzii, peisaje, gesturi ale unor semeni, considerate în mod curent banale, îşi dezvăluie, sub privirea sa, frumuseţea. Alţi autori de azi fac poezie din poezie. Theodor Damian face poezie din realitatea de fiecare zi.
Blazatul om al secolului douăzeci şi unu are de învăţat din această carte. Lectura ei îl poate ajuta să redescopere bucuria de a trăi. Este un exerciţiu de înviere.
Alex Stefănescu, Coperta la Exerciţii de Înviere, Universalia, Bucureşti, 2009
Distinsul profesor Theodor Damian, teolog, poet, critic literar, publicist, editor al prestigioasei reviste Lumină Lină/Gracious Light, preşedinte fondator al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi al Cenaclului literar „M. Eminescu” din aceeaşi metropolă, preot paroh al Bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York, adună într-un admirabil volum o parte din studiile sale despre dimensiunea teologică a operei eminesciene, presărate de mai bine de 20 de ani prin diferite reviste din țară și din lume.
... În fond, acesta este sensul general al studiilor în eminescologie: tema teologică nu se confiscă pentru ea însăși, ci este poartă de intrare în mirificul univers poetic eminescian. În turbionul ideologic de care avem parte, și în care Eminescu este aruncat uneori cu frenezie, este nevoie de această revenire la datele echilibrului: Theodor Damian dovedește că cercetarea curată, dezinteresată, fără scopuri extrinseci, este și cea adevărată. Pentru că dânsul nu face mai mult decât să identifice tema creștină în poezia eminescienă – dar o face cu metodă, cum la noi s-a făcut doar rareori și, desigur, fragmentar. Fragmentară este și cercetarea autorului de față, dar ea este sistematică și lasă loc continuărilor.
… Iată de ce sunt atât de necesare studii precum acestea ale lui Theodor Damian: ele pun în dialog teologia cu filologia, câtă vreme un filolog singur nu poate rezolva asemenea complexe textuale – sau, mai bine zis, nu le poate înțelege deplin. Deplinătatea o dă gândul cuprinzător, străbătut de idei – nu fulgurația către o parte sau alta a lumii.
N. Georgescu, în Prefaţa la Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Editura Eikon, Bucureşti, 2016
O personalitate complexă a culturii şi literaturii române actuale este Theodor Damian, descins, prin naştere şi sub aceeaşi zodie, din Botoşanii lui Eminescu, la 28 decembrie 1951, la un veac şi un an de la venirea pe lume a Poetului. Teolog, poet, publicist, critic literar, misionar al ortodoxiei româneşti peste ocean, profesor universitar (la Metropolitan College of New York), editor al prestigioasei reviste Lumină Lină. Gracious Light, preşedinte fondator al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi al Cenaclului literar „M. Eminescu” din aceeaşi metropolă, preot paroh al Bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York etc., Theodor Damian este o prezenţă nelipsită din numeroase reviste literare din România şi nu numai. Opera lui poetică este deja a unei personalităţi consacrate prin evaluarea profesionistă a criticilor şi scriitorilor din Ţară şi din emigraţie, fiindcă Theodor Damian este, în primul rând, un scriitor român, spiritualitate de care nu s-a dezis nici o clipă, încercând s-o încadreze organic în cultura universală, în condiţiile fenomenului globalizării.
… Mai mult de atât, ca poet şi teolog Theodor Damian este un vierean, nicicum un cărtărescian, nefiind ancorat în voluptăţile textualiste ale parodiei, pândite oricând de ceea ce Maiorescu a numit „beţie de cuvinte”: „Şi boala care ne paşte pe toţi e vorbăria”, spune el în interviul acordat Carminei Popescu, în 2004 (Theodor Damian, Trăirea în cuvânt. Interviuri, prefaţă, de Aurel Sasu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 54). Ca şi Vieru, Theodor Damian este un poet al arhetipurilor, cu faţa spre izvoare, faţă către faţă cu Dumnezeu, cu începuturile primordiale, cu acel ca prima oară abandonat definitiv de către postmoderni.
… Cum se poate desprinde din acest citat, Theodor Damian nu confundă nici o clipă poezia cu teologia. Mai mult de atât, el nu se comportă ca un poet religios, propriu-zis. Critica a sesizat acest aspect. Prezenţa cuvântului biblic în poeme are o funcţie similară cu aceea a prezenţei conceptelor matematice în lirica lui Ion Barbu. Rostul lor este să indice arhetipuri comune/izomorfe diverselor niveluri de Realitate. Pentru el, cuvântul este locus teologicus, care trimite la hölderliniana locuire poetică invocată de Heidegger. Altfel spus, părintele Damian consideră poetul ca păzitor al cuvântului în care sălăşluieşte Fiinţa. Iar cuvântul e viu în măsura heracliteană a arderii: „Cine citeşte cu mintea botezată-n apele inimii cuvântul poetic simte în el fierbinţeala arderii şi dansul flăcărilor” (Ibidem, p. 44). Acesta este „dorul de Dumnezeu”, nostalgia Paradisului, care eliberează de dorinţele narcisiace.
… Poezia lui Theodor Damian este, cu preponderenţă, una de cunoaştere, chiar în plină experienţă existenţială, dramatică, din Semnul Isar, cu avantajul de a nu se rătăci niciodată în gnoză. Ne aflăm în faţa unui gânditor profund şi a unui poet care, sperăm, încă de pe acum, se prefigurează ca o singularitate canonică în câmpul divers şi bogat al liricii româneşti.
Theodor Codreanu, în „Călătoria liturgică a lui Theodor Damian”, în Limba Română, an XXV, Nr. 1-2, 2015, Chişinău
Într-o firească descendenţă a ceea ce s-a dovedit a fi natura Poeticului, la Theodor Damian actul creaţiei se vădeşte ca unul dintre acele tipuri de existenţă spirituală ce reuşesc să dea consistenţă vibraţiei ce concretizează esenţa rarisimă a umanului: iubirea. Eroul său liric îşi poartă neliniştile şi rănile inerente trecerii prin lume cu conştiinţa că “s-a dat un sens/ asta-i esenţialul/”; drept pentru care, tot ceea ce i se pare mai important este să nu lase uitării “rana cea mare a lumii”. Este şi ceea ce trimite cu gândul la timpul sărac, cel evocat şi de Hölderlin (Eine Zeit der Dürftigkeit) pe care istoriile l-au aşezat peste lume: timpul pustiit de Dumnezeire. Şi iată-l pe poetul-preot sau preotul-poet (în esenţă departajarea e lipsită de sens), îndeplinindu-şi menirea (aşa cum o întrezărea Martin Heidegger de rostire a Sacrului: Der Dichter nennt Das Heilige!) scandând parcă în aproape antice ritmuri: “Logosul, Logosul/ ce taină este aceasta/slujba de seară ni s-a dat nouă/ Lumină lină a sfintei slave” (29). Şi conclusiv : ”Noroc că mai e cerul deasupra noastră /…/ ca un şarpe de aramă în pustie/ singurul loc în care asculţi până la capăt…”
… Poetul Theodor Damian face parte din categoria cu totul aparte a acelor trăitori care simt – şi resimt cu o deosebită acuitate – această dramă lumii care – aşa cum s-a mai spus – a fost pustiită de Dumnezeire.
Dan Anghelescu, în „Poeticul şi sacralitatea”, în Lumină Lină. Gracious Light, an XVI, Nr. 4, Octombrie-Decembrie 2011
Teolog, poet şi eseist, Teodor Damian reînvie în cultura română imaginea tot mai rară a eruditului, hrănit din vaste lecturi şi o bogată experienţă de viaţă. El reprezintă cazul fericit în care emoţia se logodeşte arghezian cu meditaţia, cu sfâşierea calm-existenţală şi cu o generozitate structural exprimată prin metafora blagiană a fiinţei dăruite luminii...
... Critica (Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, Bucureşti, 1998) e nu mai puţin un exerciţiu de admiraţie comunicată liric: ideile sunt (platonian) dimineaţa netulburată a conştiinţei şi roua este un mister al nevăzutului definit deopotrivă ca celebrare în miracol şi ca deschidere ecstatică spre cunoaşterea transcendentului... ... Cartea comentată e, în general, pretext pentru lungi colocvii cu autorul (despre moarte, libertate şi speranţă), cu veacul (despre însingurarea omului, uciderea spiritului sau infirmitatea inimii) şi cu sine (despre harul bunătăţii şi al recunoştinţei). Astfel văzută, în perspectivă teologică, literatura e o evanghelie a dăruirii (o “spiritualitate cu rădăcinile în cer”) şi o identificare, redobândire a asemănării primare prin jertfă şi cuvânt. Mai exact, o reflectare în contingent şi tranzitoriu a credinţei şi a singurului adevăr etern, mereu acelaşi despre frumuseţea şi tragedia prezenţei omului în lume. O astfel de hermeneutică este, mai mult decât un scop în sine şi mai mult decât revelarea unor modele universale în abordarea momentelor conjuncturale de extaz şi disperare ale fiinţei umane: este un confort pentru cei bolnavi de îndoieli (după chipul lui Emil Cioran) şi pentru cei, tot asemenea lui, orbiţi de flacăra morţii. Mesajul exegetic al lui Theodor Damian e cel al mântuirii şi al vieţii (învăţăm să murim trăind), nu cel al obsesiei luminii stinse. Critica lui, subtil polemică, doctă şi persuasivă, reţine din opera literară doar biblica parabolă a semănătorului: singurătatea este speranţă, iluzia este identitate, nostalgia este izvor şi lacrima, purificare. Pentru el, critica e o predică de pe munte: învaţă, laudă şi preamăreşte în numele desăvârşirii...
... Scris cu eleganţă şi o rară distincţie a ideilor, volumul Roua cărţilor (organizat în trei secţiuni: “Teme esenţiale”, “Ortodoxie şi cultură”, “Cuvântul care arde”, plus un grupaj de “english pages”) este una din acele puţine cărţi oferite cititorului din prisosul inimii.
Aurel Sasu, “Teologia exegezei literare”, în Lumină Lină. Gracious Light, An IV, Nr. 4, Octombrie-Decembrie 1999, pp. 117-118
Realitatea poeziei lui Theodor Damian începe în noapte. O noapte care “cheamă spre somn” şi care vindecă neputinţele. Spre deosebire de alte conştiinţe torturate (Arghezi, Blaga, Voiculescu) sfârşind în spectacolul sfâşietor al renunţării eul învierii se salvează prin invocarea ispitei, a demonului ca rătăcire imemorială şi a credinţei ca mântuire. Istoria şi viaţa sunt întoarcere în timp, la ceea ce există şi ni se revelează dincolo de timp. Metafora e deci un dramatic prezent al aşteptării, o boală a purificării prin asumarea suferinţei şi bucuriei de a vorbi cu Dumnezeu despre patimile trupului şi ale sufletului. Naşterea luminii din durere vesteşte ceremonial euharistia clipei: comuniunea de fiecare zi cu dimineaţa trezirii din coşmarul căderii în lume. Crucea dinlăuntru (nădejdea vieţii) şi arşiţa (nevoia de lacrimi) sunt cele două rădăcini ale exilului, văzut ca aventură a spiritului, desprindere de sine şi zidire în memoria (sfinţenia) paradisului (“O voce mă scoate afară din mine”). Adevărul dogmei, liric vorbind, e ţinutul necucerit al lui Borges: exaltarea se consumă la poarta mormântului deschis. Theodor Damian e un poet al abisului celest şi al lutului transfigurat. Răzvrătirea lui ia forma nostalgic-deznădăjduită a omului înstrăinat (“în afară de arcă”) şi a fiinţei, ontologic, dezrădăcinate (“Umbra ce plânge de dor”). Risipirii i se opune însă întotdeauna rana înflorită şi moartea jefuită ca prezenţă biruitoare a Cuvântului. Apa vie din volumul Dimineaţa învierii (1999) este “ideea din idee” a celui ce contemplă cutremurat peisajul pustiu din valea oaselor uscate a profetului Iezechiil.
Aurel Sasu, “Liturghia deşteptării” în Meridianul Românesc, vol. 3, nr. 137, 4 Decembrie 1999, p. 14
... Poezia lui Theodor Damian e un dialog smerit cu Logosul şi mărturisirea, prin cuvinte, a Cuvântului neprimit în lume. Tensiunea ei stă în multiplicarea nostalgică a unei stări de adoraţie, însoţită orfic de fiorul comuniunii mistice şi de sugestia deschiderii extatice spre divinitatea uitată a fiinţei. Împrejmuită de două nopţi (tăceri), viziunea poetului nu putea fi alta decât cea argheziană a pustiului cosmic. Cu precizarea că aici strigătul (“Şi anii mor şi veacurile pier”) se risipeşte într-o şoaptă de cucernică resemnare şi sfâşierea face loc beatitudinii prin contemplare şi nuntă euharistică. Semnul depărtării e apropiere ascunsă (“adâncul întrupării”) şi închipuirea mută, lumina trecând biruitor peste seminţele somnului (rodirea “credinţei înzăpezite de vânt”). În volumul de debut (Liturghia cuvântului, 1989), relaţia cu transcendentul e literaturizată, construită livresc din paradigmele sacrului (citatul evanghelic, folosit pentru valorile lui existenţiale), însă ceea ce izbeşte în aceste versuri este atmosfera de reculeasă intimitate şi de temperată fervoare psalmică. Lumea ca o rană se hrăneşte şi se salvează nu prin îndoială, nici prin jefuirea cerului, ci prin umilinţa împărtăşirii din aceeaşi suferinţă. Fiindcă imaginea Cuvântului rătăcitor, ostenit, ocrotitor, răstignit şi înviat nu este, în cele din urmă, decât umbra însoţitoare a conştiinţei proprii. Aşa încât aventura mereu repetată spre un “dincolo veşnic” aminteşte într-un fel dilema, la fel de dramatică, a lui Nichita Stănescu: “Ce singurătate/ să nu înţelegi înţelesul/ atunci când există înţeles”...
... Realitatea poeziei lui Theodor Damian începe în noaptea captivităţii tulburată de ispita luminii. Spectacolul nestăvilitelor efuziuni sentimentale şi retorica grav-reflexivă a însingurării dau versurilor o notă de blagiană aspiraţie metafizică puţin cunoscută poeziei româneşti în ultimele decenii. Crucea dinlăuntru (nădejdea vieţii) şi arşiţa (nevoia de lacrimi) sunt rădăcinile ultime ale exilului (căderii în lume) din care se revendică întreaga experienţă a iubirii, împărtăşirii şi sfinţeniei (“O voce mă scoate afară din mine”). Adevărul dogmei liric vorbind, e ţinutul necucerit al lui Borges: exaltarea se curmă la poarta mormântului deschis. Theodor Damian e poetul abisului celest şi, în aceeaşi măsură, al “universului de lut”...
... Glosele din Roua cărţilor (1998), subtile figuraţii metaforice, sunt, majoritatea, lungi colocvii cu secolul şi oamenii lui. Temele mari ale exegezei teologice “în context literar” vin să evidenţieze destine şi să elibereze perspective, toate circumscrise unei experienţe a abisului deschisă în aceeaşi măsură sentimentului şi conştiinţei. Purtătoare de mesaj al mântuirii, operele comentate (Mircea Eliade, Arta de a muri; Dumitru Stăniloae, Experienţa lui Dumnezeu; Mihail Crama, Împărăţia de seară, etc) ilustrează, prin poezia profunzimii lor, o literatură stând sub semnul dăruirii evanghelice (“spiritualitate cu rădăcinile în cer”) şi a identificării, prin visul tragic de izbăvire, cu esenţa ei divină. Critica lui Theodor Damian are o solemnitate liturgică şi o capacitate alegorică de a însufleţi ideile pe care n-o au mulţi colegi de generaţie. Pentru el, cartea reprezintă modelul şi mijlocul de îndreptare morală după litera şi arhetipul frumuseţii eterne. Scris cu eleganţă şi distincţie, volumul, organizat în trei secţiuni (Teme esenţiale; Ortodoxie şi cultură; Cuvântul care arde) e fructul structuralei empatii a autorului cu valorile credinţei şi cu principiul lipsit de ambiguitate al comuniunii spirituale.
Aurel Sasu, “Doi poeţi la porţile lumii”, în Tribuna, serie nouă, Anul XIII, Nr. 1-4, Ianuarie 2001, p. 16
„Exerciţii de înviere: Titlul îmi pare integrat organic în materia volumului pe care o reprezintă integral, fără vreun rest. Mi s-a revelat, în fine, şi sensul profund religios al perseverenţei în a străbate zona incertă şi vagă a revenirii la viaţă conştientă prin procesul de reanimare, în siajul unei intervenţii chirurgicale de anvergură. În subsidiar, mai trebuie să observ cât de adecvată mi se pare scriitura la un asemenea volum, vădit autobiografic. Discursul poetic este eliberat de orice presiune formală, el fiind de fapt, relatarea unor stări de epuizare şi dezorientare care însoţesc slăbiciunea trupească. Pentru o asemenea condiţie, nici ritmul şi nici rima, precum nici o lungime excesivă şi întortocheată sintactic a versului nu s-ar fi potrivit. Soluţia descoperită mi se pare a fi extrem de funcţională şi de eficientă: versul alb cu lungimi variabile în limitele unei respiraţii restrânse redă convingător exprimarea ezitantă a vocii regăsite în actul confesiv. Este un vehicol ideal pentru umilinţa celui care a trecut proba de foc a ieşirii cu succes din infern. Exerciţiul revenirii la viaţă s-a dovedit a fi fost esenţial. Dozajul bine intuit şi cu dedicaţie urmărit a asigurat o victorie la limită, dar nu mai puţin o victorie. Poetul, filosoful şi preotul şi-au dat fiecare obolul la reusită. Fară a fi un triumf de ordin marţial, încununarea acestor exerciţii de supravieţuire, de revenire la viaţă, de înviere întru vocaţia fundamentală a frumosului, adevărului şi binelui a fost resimţită ca o chemare în direcţia unei misiuni a cărei săvârşire este încă necesară atât în planul împlinirii semenilor cât şi în planul desăvârşirii în plenitudine a sinelui, minţii şi spiritului pastorului, ales, încercat şi iubit de Dumnezeu.
Ştefan Stoenescu, în Lumină Lină. Gracious Light, An XV, Nr. 2, Aprilie-Iunie 2010, New York.
“Lirica mistică a poetului Theodor Damian şi-a adâncit revelaţiile şi dramatismul odată cu plecarea semi-oficială a autorului pentru completarea studiilor teologice la New York, unde şi-a obţinut strălucit doctoratul şi unde vorbeşte enoriaşilor în dumnezeiasca limbă a lui Dosoftei şi Eminescu, dar în conformitate cu cele mai moderne expresii ale teologiei contemporane. Auto-exilul său întru Cuvântul Domnului şi al scrierilor biblice s-a accentuat nu numai prin ruperea de realităţile natale care i-au impus o serie de servituţi, ci şi prin stările de graţie divină, care au fost radicalizate de noul său habitat”...
M.N. Rusu, “Theodor Damian, Dimineaţa Învierii”, în Lumină Lină. Gracious Light, An IV, Nr. 3, Iulie-Septembrie 1999, p. 127
Arşiţa pustiei şi În casa fulgerului, iată fascicolele de început şi de sfîrşit ale volumului publicat de Theodor Damian în 2012 la Editura Tracus Arte, volum care are chiar titlul secvenţei mediane, Apofaze. Şi dacă titlurile cu care se deschide şi se încheie volumul situează experienţa, poetică şi deopotrivă existenţială, sub semnul ardenţei, al unei ardenţe care, dând senzaţia distrugerii, împlineşte, e de presupus că apofaza, adică dorinţa de a ajunge la Dumnezeu, stă sub aceleaşi coordonate. Cert este că volumul, unitar în totul, deşi fiecare dintre cicluri are propria-i individualitate, face o pledoarie implicită pentru paradox, pentru o cunoaştere (şi o participare prin cunoaştere) care se sustrage raţionalului, explorînd un teritoriu accesibil doar tainei. În jurul acestui motiv implicit, al tainei, se construieşte poezia lui Theodor Damian.
... Înscrisă în cotidian, taina (şi paradoxul) ies din teritoriul metafizic pentru a se înscrie în concret. Ba mai mult, pentru a da formă concretului. Or, tocmai aici trebuie căutat sensul poeziei lui Theodor Damian, care fundamentează o etică. O etică a revelaţiei asumate.
Mircea A. Diaconu, în “Theodor Damian: Etica Revelaţiei asumate,” în Lumină Lină. Gracious Light, an XX, Nr. 3, Iulie-Septembrie 2015, New York
“Theodor Damian are în spate o întreagă istorie, fiecare moment aducând cu sine un fel anume de a se raporta la realitate. Într-un loc din lume susţine o teză de doctorat, în alt loc editează o revistă, aici tipăreşte un volum de versuri, dincolo intră în cine ştie ce societate sau asociaţie teologică … el însuşi e proteiform ... totul converge către o statură intelectuală ale cărei coordonate trebuie văzute în coreneţa lor. …asupra aestui lucru aş vrea să insist, fie şi numai în câteva cuvinte, pornind de la datele pe care mi oferă ultima sa carte, Pasiunea textului, tipărită de curând la Editura Universalia….
Aş remarca un fapt. Textele din această carte sunt grupate în câteva cicluri a căror denumire şi a căror ordine devine în sine prilejul unei profesiuni de credinţă. Cartea se deschide cu câteva Filocalii româno-americane pentru a continua cu grupaje numite generic: Textul ca dar, Textul ca drum, Textul ca slujire, Textul ca mărturisire şi, finalmente, Textul ca experienţă religioasă. Or, deducem din toate acestea nu numai valoarea definitorie a scrisului, devenit mod de a fi, ci şi ca într-un poem, glisarea dinspre existenţa în sine spre experienţa religioasă, care legitimează de fapt, fie şi subteran, orice altă formă de existenţă. Este al doilea mesaj pe care cartea lui Theodor Damaian îl comunică şi pe care am ţinut să-l reliefez.
O carte dinamică alertă, scrisă cu pasiune şi devotament, care e în aceaşi măsură un ghid de lectură şi o mărturisire de sine dintre cele mai surprinzătoare şi instructive. O oglindire a sinelui şi deopotrivă, un ghid existenţial.”
Mircea A. Diaconu, “Portret în fărâme”, în Hyperion – Caiete Botoşănene, nr, 3-2002, Botoşani, p. 43.
(despre Pasiunea textului (critică literară), Ed. Universalia, Bucureşti – New York, 2003, 222 pp.)
Theodor Damian e un continuator al marilor lirici interbelici invocaţi ceva mai devreme. Teolog, dar unul trăitor în America, el îşi asumă propria experienţă într-un verb a cărui sinceritate hrăneşte avânturi calme, temperate de prezenţa subliminală a învăţăturilor, chiar atunci când sensul lor cuprinde şi fervoarea unor denunţări. În fond, printre contemporani, teologul trăieşte sub ameninţarea viziunilor nihiliste venite poate din cunoscuta teză nietzscheană, iar misiunea sa este să recupereze sensul credinţei. Din această misiune pliată pe un real căzut se ivesc în poezia lui Theodor Damian tonalităţile expresioniste.
Mircea A. Diaconu, Prefaţa la Nemitarnice, Editura Dionis, Botoşani, 2005
„Părintele Theodor Damian este un neastâmpărat al Duhului Sfânt. Te miri în care universitate nu a studiat, în care facultate nu are un curs, cărei biblioteci nu i-a răvăşit rafturile şi pe care meridian nu i se aude vocea. Ţi se pare anormal că poate să treacă o lună fără să-i întâlneşti numele pe o nouă carte, pe un nou număr de revistă, pe un articol sau într-o constelaţie a universului Gutenberg.
Iată că ne pune în faţă o culegere de meditaţii pe marginea a două repere soteriologice: naşterea şi învierea Domnului, pagini în care se întâlnesc, fericit, teologul şi scriitorul. Tu vei zăbovi asupră-i, cititorule, în timp ce autorul ei şi-a adăugat încă un popas între două urcuşuri.”
Bartolomeu al Clujului, Prefaţa la Răsăritul cel de sus, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2006
În alte volume ale sale, Theodor Damian ne-a împărtăşit cum se vede lumea dintr-un altar sau dintr-o agora americană sau de la catedra universitară sau din misionariatul său pe planetă – şi acestea toate erau ipostaze privilegiate. Acum, în momentul de faţă, rostirea este ridicată la puterea experienţei finale: cum se apropie fiinţa de marginea unui personal ‚mormânt al nestricăciunii’.
Moartea revizuieşte viaţa. Esenţializează, alege, reaşează urmele lăsate de faptele noastre, de iubirea noastră, de cunoaşterea noastră. Creează urgenţa unei revizuiri totale, odată cu aflarea adevăratelor priorităţi ale vieţii. Purifică ritual trăitul şi scrisul omului.
Toate converg spre o trăire de excepţie: a liniştii văzătoare, isihia. Poetul repetă acest cuvânt, ca şi cum i s-ar încredinţa pentru restul clipelor, anilor. Sub acest semn se încheie o scriere pe care o socotim cea mai împlinită a lui Theodor Damian.
Vasile Andru, în postfaţa la Semnul Isar, Ed. Paralela 45, Bucureşti - Piteşti, 2006
Poetul Theodor Damian poartă în spate o solidă pregătire teologică şi o bogată activitate de misionarism. Prestaţia dsale lirică e aşadar doar una din corzile instrumentului spiritual de care dispune.
Fireşte e vorba de o producţie orientată religios, deşi nu neapărat sub chipul adoraţiei, al extaziei topite fără pauză în luminiscente verbe. O mică tactică a discursului îi îngăduie poetului a săvârşi bucle expresive, decente ocoluri înainte de a-şi proclama crezul.
Imnografia prezentă în filigran se complică oarecum eseistic, se asociază cu explicaţia intelectuală prielnică poeziei în măsura în care nu-i încalcă inefabila condiţie. …
Percepţiile autorului sunt adesea biblice …. Însă nu până într-atât încât să nu figureze şi fişe de ţinută seculară, conţinând scene colocviale, distracţiile modeste ale bolnavilor (16). Poezia nu are decât de câştigat din această oscilaţie între ideal şi real, între certitudinea compactă şi insidioasa îndoială, favorizată de confruntarea vieţii cu o credinţă. …. Să mai observăm o netă deosebire între poetica ilustrată de Theodor Damian şi cea cu care, istoriceşte, ar putea fi pusă în relaţie, aparţinând poeziei noastre mistic-religioase din interbelic. Pe când gândiriştii exploatau cu fervoare stratul tradiţiei, etalau cu mândrie specificul etnic, îşi ornau lexicul cu arhaisme şi regionalisme, bardul în discuţie are, dimpotrivă, beţia spaţiilor transfrontaliere. O insaţiabilitate geografică îl frisonează.
Gheorghe Grigurcu, în “Între credinţă şi symbolism”, în Romania Literară, Nr. 46, 2011
Cititorul român de poezie l-a putut cunoaşte târziu pe Theodor Damian; poet şi preot de mir, teolog, afiliat, prin vârstă şi opţiuni literare, generaţiei ‘80, Theodor Damian a debutat în anul 1989, în Statele Unite ale Americii, cu volumul Liturghia Cuvântului: era o vreme când, în România, muzele au trebuit să tacă.
Abia pe la mijlocul anilor ‘90 revine, cu poezia sa, la editurile din ţară şi în câmpul cultural care l-a „recuperat”; despre volumele sale – Liturghia Cuvântului (1989), Lumina Cuvântului (1995), Dimineaţa Învierii (1999), Rugăciuni în Infern (2000), Calea Impărăţiei (2000), Ispita rănii (2001), Poesias (2005), Nemitarnice (2005), Semnul Isar (2006), Stihiri cu stânjenei (2007), Exerciţii de înviere (2009) – au scris, printre alţii, M. N. Rusu, Nicolae Manolescu, Aurel Sasu, Gellu Dorian, A. I. Brumaru, Bedros Horasangian, Mircea A. Diaconu, Doina Uricariu, Alex. Ştefănescu, Vasile Andru, a pătruns în circuitul public al librăriilor şi bibliotecilor, dar şi în diverse antologii lirice, iar Adânc pe adânc. Sacerdoţiu liric (2006), cu o postfaţă de Cornel Ungureanu, rămâne cea mai importantă, chiar dacă, cu smerenie, se precizează acolo „din creaţia poetică a clerului ortodox de azi”: Valeriu Anania, Constantin Hrehor, Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Ioan Petraş, Ioan Pintea, Dumitru Ichim, Dorin Ploscaru, Mihalache Tudorică, Theodor Damian însuşi, nu doar mărturisesc la amvon, ci sunt chiar poeţi cu un loc distinct în lirica noastră contemporană.
... Acest poem din Nemitarnice, ca, de altfel, majoritatea textelor din toate cărţile lui Theodor Damian, fixează tema-pivot a liricii sale: calea, drumul, călătoria reprezintă structura de profunzime, paradigma care personalizează poezia lui Theodor Damian în lirica noastră de azi. Calea poetului nu e drumul Damascului, pentru că teologul n-a fost vreodată Saul, nu e nici un pelerinaj în speranţa de a fi martor al epifaniei şi nici o călătorie de iniţiere într-o taină pe care a desluşit-o devreme; poetul din Semnul Isar, Liturghia Cuvântului, Rugăciuni in Infern, Ispita rănii, Nemitarnice ori Exerciţii de înviere caută drumul din noi, rătăcind într-o vreme fără profeţi, când nu mai e nimeni care să arate drumul inapoi, spre Edenul pierdut.
Ioan Holban, în Dacia literară, nr. 4, 2010
“Theodor Damian scrie despre cărţile celorlalţi, fie acestea de poezie, proză, teologie, filosofie sau etică, sub semul unei rare pasiuni a textului şi a lecturii de identificare şi celebrare. Într-o lume a nerăbdării timpului, bântuită de orizonturi egolatre şi cărtitoare, dacă nu de indiferenţă şi de ignorarea aproapelui, rar se întâmplă ca un scriitor să dăruiască altor scriitori o citire a textului încărcată permanent de accente, mai mult, chiar de paradigma teologiei pauline a iubirii.
Parafrazând un celebru adagio, în care vedem chiar coloana susţinătoare a celor ce sunt, şi despre care scriem, am putea spune că biblioteca nu există acolo unde nu este dragoste pentru cartea celorlalţi şi că nimic nu e, nici în lumea textelor, fără de pasiunea şi iubirea ziditoare a omului şi a textului pentru cărţi. Scrie Theodor Damian poetul, teologul, preotul, profesorul şi creatorul atâtor punţi culturale americano-române: În dragoste facem chipul aproapelui nostru şi-i înveşnicim existenţa în Dumnezeu şi aşa trecem din moarte la viaţă.
… Aproape că nu există comentariu în acest volum, fie că se referă la cărţile unor scriitori români contemporani, aflaţi în pelerinaj sau stabiliţi în America, la volumele unor mari teologi români sau la autori editaţi de Orbis Books Publishing House, Maryknoll, New York, în seria Modern Spiritual Masters, aproape că nu există analiza vreunei cărţi în care catharsis-ul lecturii să nu se însoţească de reliefarea acestei ascensiuni interioare, fără de care nu există punţi între cer şi pământ, nici gradare a înţelegerii şi devenire a vieţilor spirituale….
Biblioteca în care aşezăm şi cărţile noastre nu ar fi decât un raft de hârtii tatuate, fără această transcendenţă a vocaţiei umane, invocată permanent de scriitorul şi teologul Theodor Damian.”
Doina Uricariu, în prefaţa la Pasiunea textului (critică literară), Ed. Universalia, Bucureşti – New York, 2003
Poet în adevărata putere a Cuvântului dintâi, preotul Theodor Damian scrie şi publică cu măsură, exigent cu sine (...) Lumina cuvântului ... se constituie în totalitatea sa ca o meditaţie asupra existenţei în raport cu rostirea care ezită între a spune adevărul şi a minţi. (...) Un Nichifor Crainic, un Radu Gyr, un Vasile Voiculescu, un Tudor Arghezi sau un Sandu Tudor au demonstrat că poezia autentică poate coabita cu ortodoxia, având chiar rezultate benefice în plan estetic. De ce nu am saluta prezenţa în acest spaţiu spiritual al preotului poet Theodor Damian în calitate de continuator firesc al valoroaselor tentative interbelice?
Gabriel Stănescu, New York Magazin, 30 Octombrie 1997
Reflecţie asupra resurselor mistice ale Cuvântului dar şi a ideii poetice văzută ca unica soteriologie posibilă “în pustia acestui secol”, în care spiritualul e dezavuat, minimalizat, ignorat, lirica lui Theodor Damian este rod al unor experienţe nu atât religioase, cât existenţiale în sensul în care Kafka vedea în scris o formă a rugăciunii.
În câteva comentarii critice se fac referiri la unele similitudini ale poeziei lui Th. Damian cu lirica religioasă a lui Arhgezi, dar şi cu cea “laică” a lui Blaga. În această din urmă plachetă am găsit şi noi urme blagiene de gând (Când am fost) dar şi uneori şi ecouri din poezia lui Marin Sorescu (Datornicii), şi din poezia lui Nichita Stănescu (Drumurile mele, Moştenire, Dar roua), ba chiar semne ale unui eminescianism întârziat, atunci când autorul face referire la presupusa noastră origine astrală, respectiv sentimentul că am fost cândva prin stele, înainte de a fi cei ce suntem.
Poetul nu scrie în sensul comun, ci se scrie pe sine crescând din experienţă şi având pretenţia de a celebra astfel o cină spirituală la care sunt invitaţi nu cei chemaţi, ci cei aleşi...
Gabriel Stănescu, “Învierea Cuvântului”, în Origini. Romanian Roots, Vol. IV, No. 33&34, March-April 2000, p. 25
... Demersul poetic al lui Theodor Damian este unul misionar şi prin aceasta cu atât mai important şi mai relevant în plan estetic, acumulând limbajul poetic şi ce cel mistic într-un filon expresiv filosofic de real rafinament...
... Poezia lui Theodor Damian, poet autoexilat, nu este un scop întru defularea stărilor sufleteşti aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, ci este în înnobilare a acestora în forme artistice simple şi comunicative. Ideatic, poezia lui Theodor Damian atinge nivelul cerut de lectorul deschis atât spre tradiţie cât şi spre inovaţie. Poetul ştie cărui cititor i se adresează şi în acest scop, îşi orientează mesajul poetic...
Poezia lui Theodor Damian este rezultatul unei sincerităţi lirice de reală autenticitate, fără să îşi propună răsturnarea vreunor tipare sau mode, deşi poetul ar putea încerca şi obţine rezultate remarcabile în acest sens.
... Theodor Damian scrie o poezie simbiotică rezultat al unui misticism bine dozat în coabitare cu filosofiile lumii de rând ajungând astfel la o poezie de o originalitate frapantă ... care dezvăluie clar profilul unui poet rafinat în spiritul esenţelor estetice.
Gellu Dorian, “Plus. Theodor Damian”, în Convorbiri literare, August 1999, p. 28
.. [Roua cărţilor] Aşadar e altceva decât o carte de critică literară cum sunt de regulă, volumele în care se analizeză cărţi; e o carte în care cititorul lor, mărturiseşte - consolidat şi de teolog - bucuria de-a recepta - recreind astfel, parcă mai înalt - cărţile pe care le citeşte, demers din care bucuria desfiinţării, deci distrugerii, atât de vie şi de motivantă în cazul multor critici literari, lipseşte cu desăvârşire. Theodor Damian nu scrie despre o carte care nu-i spune nimic: tace pur şi simplu. Iar atunci când scrie o face pentru a se bucura de spectacolul creaţiei, de-a putea participa cu voluptate la aceasta, valorizând astfel cartea în elementele ei cele mai solide, prin descoperire şi recunoaştere, prin ecou...
... Diapazonul temelor la care se conectează autorul este de asemeni deconcertant prin apertura sa: scriind despre lucrări teologice, el probează un teritoriu de spiritualitate imens la care ştie să raporteze orice idee nouă, aserţiune, în contextul ei cel mai adecvat, cunoscându-i antecedentele şi ramificaţiile conexe între care poate fi încadrată, relevându-i adică noutatea şi originalitatea în cunoştinţă de cauză, într-o zonă în care totul părea a fi spus de două milenii...
... Iar când spaţiul unui singur eseu -recenzie (aceasta ar fi, credem, natura textelor din acestă carte) se operează cu dexteritate şi rapiditate de virtuoz cu citate şi referiri din şi despre Cioran, Heidegger, Socrate, Berdiaev, Heschel, Avicenna, Heraclit, E. Fromm, Th. Paine, Nietzsche, Carlos Fuentes, Baudelaire, Blaga, Ioan Alexandru, Romulus Vulpescu etc., dovedindu-se cu evidenţă că autorul e la el acasă pe tot acest spaţiu cultural în care evoluează cu graţia unui patinator, din toate acestea rezultă o carte de-o originalitate înveterată de-o valoare culturală indubitabilă, şi last but not least, de-o eficienţă pragmatică certă, în măsura în care, operând în două culturi: română şi engleză-americană, autorul acestei cărţi face cu tenacitate paşi fermi întru impunerea primeia în spaţiul celeilalte.
Roua cărţilor este aşadar nu numai o carte de valoare şi graţie intrinsecă, ci una de un folos inestimabil pentru sintagma atât de asaltată, “imaginea României în lume”.
Lucia Olaru Nenati, “Un evantai hermeneutic”, în Junimea Moldovei de Nord, Serie nouă, An I, Nr. 1, Iunie 1999, p. 7
... După ce am parcurs volumul de poezii Liturghia Cuvântului şi am citit şi alte cărţi sau poezii publicate izolat prin unele reviste, sub semnătura aceluiaşi autor, am descoperit în Theodor Damian, nu un imitator sau blagian de duzină, ci un demn urmaş la scară universală, al marelui nostru Blaga, poet mistic şi de adâncă penetraţie filosofică a metaforei...
... Un crez moral şi estetic, având rădăcini în eternele porunci biblice, susţine cu tărie de piatră şi creaţia poetică a lui Theodor Damian...
... Rostirile poetice din Lumina Cuvântului sunt de natură reflexivă. O reflexivitate adâncită permanent în cadrul dogmatic al ortodoxiei creştine, din care nu lipsesc nici “sfinţii nebuni după Hristos”, nici îngerul vestitor. Întrebările care se pun nu afectează cu nimic dogma, dimpotrivă, ele fac să i se întreţină arderile întru adevăr şi mântuire...
... Beneficiind de un transfer lingvistic perfect al imaginilor şi de păstrarea nealterată a mesajului, poemul lui Theodor Damian, rostit la persoana I singular, sugerează cu maximă concentrare metaforică avalanşa de idei din versurile lui T.S. Eliot. Astfel, retoricii şi tonului declarativ din poemul lui Eliot, privind datoria omului de a oferi ca dar lui Dumnezeu toată puterea lui de creaţie, le corespunde în poezia lui Damian imaginea trudei nesfârşite a omului suferind de consecinţele propriei sale creaţii...
... Venind dintr-o cultură clădită pe temelia ortodoxismului creştin, poetul Theodor Damian îmi apare ca un mistic interiorizat şi un încrezător în puterea absolută de vindecare a lumii prin Cuvânt, într-o vreme când El, Cuvântul, circulă prin această lume, când devastat de neîncredere, ignoranţă şi violenţă, când falsificat şi înjurat.
În contextul literaturii poetice a exilului românesc, oficierea de către poet a Liturghiei Cuvântului într-o limbă universală, îşi găseşte o deplină justificare. Este vorba de o creaţie unitară şi solid structurată, o chintesenţă de idei cu valoare general-umană, îmbrăcate într-o plăcută diversitate metaforică, revelând prin Cuvântul-Lumină structura şi sensul existenţei fiinţei umane, o frumoasă şi necesară creaţie, realizată cu o sensibilitate poetică reală, cu o reflexivitate filozofică de esenţă metafizică, şi cu o inimă deschisă, cu milostivire, către lumea noastră.
George Băjenaru, “Exilul poetic şi nevoia de bilingvism - V”, în Meridianul Românesc, vol. 3, nr. 122, 21 August 1999, p. 12 şi în Cuvântul românesc, Iulie-August, Canada, 1999.
... Expresie a experienţei de viaţă, ca şi a celor două - să le spunem specializări - aceea de preot şi de profesor de filosofie, lirica lui Theodor Damian poate fi încadrată în categoria specială a poeziei religioase. Interesant este că pe măsura publicării de noi volume - şi în special a celui din urmă - poemele sale nu rămân structurate în perimetrul religos-mistic, ci trec pragul spre aria mai cuprinzătoare laic-filosofică. Drumul dinspre religios către laic este la Theodor Damian o evoluţie în primul rând în plan estetic. Dar este vorba - în special în ultimul volum - de versuri de o expresie laică ce poartă în ea fiorul mistic....
... Poemele din acest ultim volum sunt acum reduse la esenţă, fără retorică de prisos...
Nu dorinţa, ci ceva mult mai puternic, un “dor” de a afla câte ceva din taina creştină, dar şi de a pătrunde misterul vieţii, iată ce dezvăluie - în varii ipostaze - prin poemele sale peotul Theodor Damian.
“Vreau să te caut, dar nu ştiu de unde să încept”. Între Credinţă şi Existenţă, poezia sa (şi cu deosebire volumul Rugăciuni în infern) dezvăluie un spirit neliniştit, permanent în căutarea răspunsurilor la marile întrebări ale lumii.
Mihaela Albu, “Lirica lui Theodor Damian între credintă şi existenţă”, în Romanian Journal, 27 Decembrie 2000, p. 9.
“Cartea Profesorului Theodor Damian, poet şi preot în New York … asta spune. Încearcă să facă lumină în perioada tulbure a trecerii de la epica modernă, întunecată care se credea nesfârşită, la o epocă postmodernă, ce poate fi luminată de restaurarea respectului pentru infinit.
Autorul surpinde cu subtilitate separarea cerului de pământ, sugerată de era modernă. La fel ca Sallie McFague, Erich Fromm şi Robert N. Bellah, el spune că incapacitatea omlui modern pentru relaţie se vede din schimbarea interacţiunii în acţiune, a interdependenţei în independenţă, conform părerii că ar fi matur înseamnă a deveni individ solitar. Omul modern creează o cultură a separaţiei. Chiar dacă pretinde că e satisfăcut şi puternic, înăuntru este vulnerabil, sărac, nevoiaş. Suspicios, încearcă să se facă temut, tocmai pentru că el se teme de alţii, pe care îi priveşte ca pe o abstracţie goală, sau ca pe o mulţime sinistră, potenţial violentă, care înfricoşează...
Pentru cei ce vor să afle ce înseamnă logica Calcedonului, cartea scrisă de Theodor Damian poate fi de un imens ajutor.” (despre Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Ed. Eikon, Cluj, 2003, 217 pp. )
Constantin Virgil Negoiţă, în Origini [Romanian Roots], Nrs. 1-3/2005, Norcross, GA, S.U.A., p. 93.
Preotul Theodor Damian (din SUA) scrie poezie religioasă (Rugăciuni în infern, Axa, 2000) şi nu doar lustruieşte concepte ale credinţei. Poetul dă acestui fel de poezie un înţeles mai larg, mai neconstrâns de experienţa spirituală a temei. Infernul este al oamenilor, iar poezia vine din tulburarea stării pământene care capătă, astfel, relief. Poezia este ritmată de stări omeneşti fulgerate de câte un fior al absolutului. Rolul purificator al acestuia este văzut însă în concret, de unde nevoia de “chirurgie existenţială”, dar şi de o “mare sfială”. Aspiraţia spre înalt pune mai bine în evidenţă patosul contradictoriu al existenţei. Poetul se investighează pe sine ca simbol al omului trăitor pe pământ. Dar lumescul asigură poziei şi o anumită dezinvoltură, pigmentată cu sprinţare salturi ludice...
Titu Popescu, Dorul, Danemarca, Ianuarie 2001, p. 59
Roua cărţilor, o hermeneutică teologică în context literar, cartea lui Theodor Damian, apărută în 1998 la editura Danubius, se vrea a fi o întâlnire în Logos între autor şi, pe rând: Mircea Eliade, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Arhim. Ioanichie Bălan, Mihail Crama, Mircea Ciobanu, Ion Bria, Pavel Chirilă şi alţii.
Pentru că temele esenţiale sunt teologice prin excelentă, moartea, suferinţa, darul sau graţia, duhovnicia şi transcendenţa, prezenţa lor în lumea literelor nu poate fi altceva decât o rouă a cărţilor, în lumina aurorală a Logosului, Dumnezeu - Cuvântul, întrupat, răstignit şi înviat din morţi.
Se vorbeşte despre o adevărată şi mistică voluptate hermeneutică în scrisul lui Theodor Damian, în care temele fundamentale propriei gândiri sunt regăsite statornic în cărţile altora. Acest lucru este posibil în măsura în care autorul se apleacă cu credinţă în universalitatea Cuvântului asupra textelor altora, cu credinţa că textul literar este “loc” al prezenţei lui Dumnezeu în lume, în cultură. Miza unei asemenea viziuni culturale este enormă. Cultura, literatura, poezia, viaţa se transformă din rătăcire şi manierism în cale, cărăruie a raiului, drum al omului spre Dumnezeu...
... Poetul Theodor Damian rezonează în metaforă, analogie şi negaţie, cu un întreg arsenal teologic-apofatic care dă seama de toată poetica mistică a imnologiei bizantine, de la Roman Melodul la Ioan Alexandru...
... Se poate vorbi la Damian, înmulţind exemplele, de un fel de sinaxar hermeneutic al personalităţilor vieţii şi culturii româneşti contemporane situate la incidenţa între viaţă, litere şi teologie. Aici ia naştere roua răcoroasă a cărţilor, mană divină pentru cititor.
Sorin Apan, “Theodor Damian, Roua cărţilor”, în Astra, Nr. 4 (7), Aprilie 1999, p. 88