Anunţuri - News

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 17 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

După Sf. Slujbă va avea loc a 28-a ediţie a Simpozionului dedicat Unirii Principatelor Române (programul este mai jos).

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 31-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre vindecarea orbului din Ierihon, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Condiţiile cererii

Meditaţie la Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon; Luca 18, 35-43)

Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla,

 bateţi şi vi se va deschide

 (Matei 7, 7)

Pentru că suntem fiinţe în nevoie, pentru că suntem dependenţi unii de alţii şi cu toţii de Dumnezeu, pentru că nimic nu putem face numai prin noi înşine, de aceea, în viaţa de zi cu zi, de nenumărate ori suntem în situaţia de a merge la cineva şi de a-i cere ajutorul. Şi se întâmplă că primim un răspuns pozitiv, sau primim unul negativ. Când primim un răspuns pozitiv, ne bucurăm şi uneori ne gândim să mulţumim, dar se întâmplă şi să gândim că vom mulţumi mai târziu şi apoi uităm. Când primim însă un răspuns negativ, ne supărăm şi de multe ori judecăm, ca şi cum persoana la care am fost să ne ajute era datoare să ne ajute, şi atunci se crează tulburări în relaţiile dintre noi, fie că sunt relaţii de familie, de prietenie, de vecinătate, sau de altă natură.

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi prezintă un exemplu de cerere, care deşi făcută în mod aparent simplu, nu a fost refuzată de Mântuitorul Hristos. Exemplul acesta ce vine din partea unui orb care cerşea pe drumul Ierihonului, poate să ne fie de mare folos duhovnicesc în viaţa de zi cu zi, atât pentru relaţiile noastre umane, cât şi, mai ales, pentru relaţia dintre noi şi Dumnezeu, deoarece înainte să cerem la alţii, noi cerem de fapt lui Dumnezeu şi ştim că de cele mai multe ori când ne ajută, El ne ajută prin alţii.

Este interesant de observat că de obicei şi de la Dumnezeu când cerem ceva, aşteptăm să ni se răspundă pozitiv. Nu mergem la Dumnezeu cu ideea că s-ar putea să ne refuze. În general, când ne rugăm, pentru orice, aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea. Şi nu de puţine ori, când nu vedem cererea noastră împlinită, ne supărăm şi pe Dumnezeu, întocmai cum de multe ori ne supărăm pe semenii noştri. Pentru că într-adevăr, deşi Mântuitorul Histos spune: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, (Matei 7, 7), de multe ori cererea noastră rămâne neauzită, aşa cum spune şi Victor Eftimiu într-o piesă de teatru: „Când ceri, nu totdeauna găsi-vei o răsplată/ Când baţi, nu totdeanua vezi poarta descuiată.” Deci sunt motive pentru care cererea noastră, uneori, se loveşte de un zid de nepătruns, pe care noi nu-l înţelegem şi de aceea, ne tulburăm. Dacă am putea înţelege motivul pentru care Dumnezeu ne refuză, sau aproapele nostru mai ales, atunci fie parlamentăm, discutăm, argumentăm şi criticăm, fie ne supărăm şi nu mai vrem să auzim de persoana aceea. Ori ambele. De aceea unori e mai bine să nu înţelegem.

Două lucruri sunt absolut capitale pentru împlinirea unei cereri. Şi aceste două lucruri le înţelegem din cazul orbului care  a cerut aşa de simplu să fie vindecat. În primul rând trebuie să ştim când să cerem şi în al doilea rând cum să cerem. Ne dăm seama cu toţii că trebuie să ştim când şi cum cerem pentru ca cererea să fie împlinită, dar de cele mai multe ori nu dăm atenţia cuvenită acestor două condiţii. Şi cu toate că le ştim, când este vorba de aplicare în viaţa de zi cu zi, deşi este interesul nostru, şi aici este paradoxul, totuşi nu le punem în aplicare; cu alte cuvinte, nu reflectăm îndeajuns la acel când şi la acel cum cu care trebuie să ne înfăţişăm la cel de la care vrem să cerem ceva.

Deci, să le luăm pe rând. Întâi vorbim de timpul oportun, de momentul potrivit al unei cereri. Prin rânduiala lui Dumnezeu orbul îl abordează pe Mântuitorul la momentul potrivit. În primul rând, aşadar, întâlnirea dintre ei a fost providenţială din punct de vedere al timpului. Asta şi pentru că Iisus, fiind înconjurat de lume, putem gândi că a dorit să-şi arate încă o dată dumnezeirea făcând această minune. În al doilea rând, orbul L-a numit pe Iisus „fiu al lui David” şi se poate considera că Mântuitorul a vrut ca toţi cei prezenţi să asculte această importantă mărturisire despre descendenţa regală a Sa. Orbul deci L-a întâlnit, L-a „prins” pe Iisus la timpul potrivit.

Se întâmplă acelaşi lucru şi cu noi, când cerem unii de la alţii ceva. Dacă nu ne adresăm unul altuia în momentul oportun, cum am zice noi, să ne prindă în toane bune, atunci, chiar dacă am putea ajuta, e posibil că nu avem dispoziţie, că suntem supăraţi, etc., în momentul respectiv şi, simplu, îl întoarcem pe celălalt spunând că nu putem ajuta. Dar dacă cineva vine să ne ceară ajutorul după ce ne studiază puţin, după ce ne cunoaşte momentele mai bune, dispoziţiile, înclinaţiile, sau în momentul în care am avut o bucurie, atunci parcă primim cu mai multă deschidere pe cel de lângă noi şi mai degrabă suntem înclinaţi să ajutăm, să întindem o mână. Deci, momentul, timpul potrivit al unei cereri este o condiţie capitală pentru împlinirea acesteia.

Dar dacă momentul este important, atunci maniera în care cerem este încă şi mai importantă. Deci cum cerem? Să vedem cum a cerut orbul. Orbul face o introducere. El nu vine la Mântuitorul, chiar aşa de simplu, deşi aparent totul pare simplu. El foloseşte un deosebit de important captatio benevolentiae. Atrage atenţia lui Iisus printr-o expresie care însemna foarte mult pentru cei din jur şi pentru Mântuitorul Hristos. Orbul strigă: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine” (Luca 18, 38). Acest apelativ este important pentru că Mântuitorul voia să dovedească celor din jurul Lui că este de viţă împărătească. Mulţi nu-L credeau şi acesta era deja un punct cheie în misiunea Mântuitorului. E ca şi cum orbul Îl ajută pe Iisus în acest aspect al prezenţei şi lucrării Sale în lume, şi asta în sensul că Mântuitorul îşi dovedeşte mesianitatea şi prin descendenţa din neam împărătesc, din neamul lui David, care a avut un rol aşa de important în istoria poporului ales. Dar apelativul folosit de orb putea să mai aibă un sens: pur şi simplu, când zice „Iisuse, Fiul lui David” este ca şi cum i-ar fi spus: „Te ştiu, Iisuse, eşti din viţă nobilă, eşti un om nobil, deci trebuie să mă ajuţi.”  Psihologic vorbind, când te adresezi cuiva care este mai mare decât tine, sau când plasezi pe interlocutorul tău, mai ales de la care ceri ceva, mai sus decât tine, cum fiecăruia, de altfel, îi face plăcere să fie tratat, mai multe şanse sunt să se deschidă sufleteşte să dea o mână de ajutor.

Minunea vindecării orbului ne atrage atenţia asupra modului în care trebuie să ne abordăm unii pe ceilalţi, şi mai mult decât atât, asupra modului în care trebuie să-L abordăm pe Dumnezeu, căci şi când venim la Dumnezeu trebuie să venim cu o introducere, cu o captare a bunăvoinţei, iar această captare nu are doar o simplă funcţie stragetică, ci joacă un rol important în neîncetata noastră conştientizare cu privire la cine este Dumnezeul nostru către care alergăm spre ajutor. De aceea şi rugăciunile noastre de cerere încep cu o introducere în care Îl descriem pe Dumnezeu în atotputernicia şi mila Sa. Iată un exemplu în rugăciunea Împărate ceresc: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, […] vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre.” Se vede aşadar, că prototipul, structura, chiar şi literară a unei rugăciuni, a celor mai multe rugăciuni, este concepută pe modelul cererii orbului. De aceea în rugăciunile noastre către Dumenzeu este bine să folosim acest model, adică să recunoaştem întâi atotputernicia divină, darurile lui Dumnezeu, generozitatea şi dragostea Sa, şi apoi să cerem ceea ce avem nevoie. La fel şi în cazul apelării la semenii noştri.

Însă, dacă vorbim despre când şi despre cum, atunci când ne referim la rugăciune, momentul oportun, momentul cel mai potrivit ca să ne apropiem de Dumnezeu şi să-I cerem este Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Ea reprezintă culminarea şi sublimarea rugăciunilor noastre private. Aici ne sfinţim prin împărtăşirea cu Sf. Taine, primim „har peste har”, aici ne rugăm pentru noi şi unii pentru alţii, Sf. Liturghie întrunind ambele condiţii ale rugăciunii de cerere: timpul oportun şi maniera cererii. Aici primim adevăratul curaj  şi temei pentru a ne apropia de Dumnezeu aşa cum ne îndeamnă Însuşi Mântuitorul Hristos: „Cere şi ţi se va da, caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide” (Matei 7, 7).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 17 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

După Sf. Slujbă va avea loc cea  de-a 28-a ediţie a Simpozionului anual „M. Eminescu”.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 29 după Rusalii unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre vindecarea de către Iisus a celor zece leproşi, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Condamnaţi, pe drumul din afara cetăţii

Meditaţie la Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor zece leproşi; Luca 17, 12-19)

Cât este de bine şi cât e de frumos

să locuiască fraţii în unire.

Ps.132,1

            Iată o constatare a psalmistului în deplină concordanţă cu învăţăturile Mântuitorului, în general, pentru că se asociază cu tot ceea ce Mântuitorul Hristos a învăţat despre comuniune, despre comuniunea prin care ne mântuim. In acest text inspiratul autor vorbeşte despre absoluta necesitate a noastră de a trăi în comuniune, în colectivitate. Dar ca să poţi trăi în colectivitate trebuie să fii creator de armonie, să ştii să faci din legătura ta cu cei din jur, o relaţie armonioasă. Desigur poţi să ai relaţii cu cei din jur doar la un nivel superficial, epidermic, şi atunci, în fond, nu trăieşti în colectivitate, în comuniune.

             Una este când trăieşti singur, izolat, rupt de ceilalţi, şi alta când eşti în mijlocul prietenilor, al cunoscuţilor, al celor din familia ta. Când eşti cu alţii chiar pe care nu-i cunoşti, te simţi mai în siguranţă, ai sentimentul certitudinii trăirii, atunci te simţi poate apreciat pentru unul din darurile pe care le ai de la Dumnezeu, sau pentru mai multe, sau pentru toate. Când eşti în comuniune, în colectivitate, ai sentimentul utilităţii, simţi şi ştii că poţi să faci ceva pentru cineva. Acesta este un lucru deosebit de important, pentru că sunt atâţia dintre noi care trăiesc în acute şi cronice crize spirituale, pentru că la un moment dat al vieţii lor au impresia, şi poate trăiesc într-o anumită măsură starea aceasta, că ei nu mai sunt utili celor de jurul lor. Se înţelege că o adevărată trăire în societate ne întăreşte întru aceste sentimente de siguranţă care ne fac ca şi mai mult să ne integrăm. Si dimpotrivă, ne putem uşor imagina cât este de dureroasă trăirea în afara comunităţii, nu atunci când te duci tu singur în afara ei, încercând să păstrezi comuniunea, legătura spirituală cu ea, ca în cazul pustnicilor, de pildă, ci mai ales atunci când eşti exclus din comunitate de către membrii acesteia.

            Un astfel de caz ne pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Un caz de excludere din comunitate. Este cazul celor zece leproşi. Stim că leproşii erau excluşi din familiile lor, din sate, din cetăţi, pentru că erau pericol de contaminare publică. Si era normal să fie aşa. Insă ce simţeau ei în inima lor atunci când erau trimişi afară din sat şi când trebuiau să umble prin pustiu şi alte locuri neumblate? Desigur că durerea lor nu o putem înţelege. Ne putem imagina numai,  în primul rând că sufereau din cauza bolii, că aveau o durere fizică pe care trebuiau să o suporte în permanenţă, pentru că lepra era o boală incurabilă. Pe lângă durerea fizică a bolii de care sufereau, mai sufereau şi sufleteşte. Sufereau sufleteşte pentru că orice om bolnav trupeşte suferă şi sufleteşte, pentru că nu este integru, pentru că este bolnav. Il doare şi trupul, îl doare şi sufletul. Si în al treila rând trebuie să ne imaginăm durerea acestora pentru că erau excluşi din comunitate. O întreită durere. Ei trebuiau să plece în deşert şi inima lor se transforma într-un deşert de disperare pentru că ştiau că în familiile lor ei nu mai aveau ce căuta. Ei ştiau că toată lumea îi va ocoli, că sunt destinaţi şi deşertului celui din afară, dar şi deşertului din sufletele lor. Si atunci iată-i pe aceşti leproşi strigându-şi durerea pe drumul din afara cetăţii pe care umblau, şi noi ştim că strigătul durerii este cel mai adânc şi cel mai autentic şi că strigătul durerii totdeauna ajunge până la cer. Si a ajuns. Mântuitorul Hristos l-a auzit întru cunoaşterea Sa dumnezeiască pentru că El se îndrepta spre aceia care trăiau în astfel de stări. Mântuitorul Hristos era cel care vindeca pe bolnavi, cel care îi mângâia pe întristaţi, cel care vorbea limbajul cerului şi-l aducea pe pământ, cel care întemeia pe dragoste o societate nouă. Incă şi astăzi Mântuitorul este cel care eliberează şi uneşte, cel care dăruieşte hrană celor flămânzi, cel care vindecă şi reintegrează în societate, cel care iartă şi mângâie, cel care şterge toată lacrima de la toată faţa.

            El i-a auzit, i s-a făcut milă de ei, i-a vindecat şi mai mult decât atât, i-a reintegrat în societate, căci, aşa cum relatează Sfânta Evanghelie, Mântuitorul zice către ei: “Mergeţi în satul vostru, în cetate şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17, 14). Deci iată, trebuiau să intre în cetatea lor, să se facă de către preoţi constatarea că sunt vindecaţi şi să-şi poată reîncepe viaţa lor normală de mai înainte.

            De ce a făcut Mântuitorul Hristos această minune? Să ne întrebăm: a făcut-o ca să impresioneze publicul cu o vindecare miraculoasă a unor oameni care trăiau momente dramatice şi care aveau după aceea să vorbească de El şi să-i facă publicitate? Mai mult ca sigur, nu! Atunci, a vrut Mântuitorul să vorbească prin această minune despre dragostea şi milostenia lui Dumnezeu? Fără  îndoială că da, dar nu numai atât. Prin această minune, Mântuitorul Hristos a vrut să vorbească şi despre reintegrarea în societate, în comunitatea de credincioşi, despre indiferenţă şi neindiferenţă. Hristos Domnul n-a fost niciodată indiferent. El a integrat în societate pe toţi cei care se simţeau la periferia acesteia, care se simţeau izolaţi, marginalizaţi. El i-a adus la centru. Oriunde se afla Mântuitorul acolo se afla, de fapt, centrul societăţii. Indiferent că era în deşert, în Ierusalim, în templu sau în alt loc, unde era El, acolo era centrul; şi dacă El mergea spre marginalizaţi şi era împreună cu ei la periferie, în momentul acela periferia nu mai era periferie, ci devenea centru.

            Prin aceasta vedem cum Fiul lui Dumnezeu îi făcea pe toţi cei cu care venea în contact să se simtă valorificaţi, să se simtă utili, acceptaţi, trăindu-şi viaţa şi rolul pe care fiecare din ei, din noi, îl avem într-o comunitate. El n-a trecut niciodată indiferent pe lângă nimeni, ceea ce înseamnă că nici unul din cei care se numesc cu numele Domnului Hristos nu trebuie să treacă indiferent pe lângă fratele, pe lângă aproapele său. Pentru că vedem chiar în pilda de faţă că indiferenţa este asociată cu nerecunoştinţa şi nerecunoştinţa este într-un fel bătaia de joc faţă de acela pentru care ar trebui să manifeşti sentimente de recunoştinţă, şi bătaia de joc se întoarce până la urmă împotriva ta ca un bumerang, ca o armă cu care te loveşti tu însuţi mai târziu. Mântuitorul reintegrează pe om în condiţia sa adevărată, umană. Pentru că izolarea, separarea, ruperea, ruptura, alienarea, înstrăinarea, nu sunt altceva decât o anumită imagine a morţii, iar Fiul lui Dumnezeu a venit să aducă viaţa şi încă din beşlug (Ioan 10,10). Deci Mântuitorul s-a împotrivit tuturor formelor de rupere a comuniunii, de înstrăinare a insului de societatea în care trăieşte. El a arătat prin ceea ce a făcut că omul trebuie să se construiască pe sine, să se zidească în aşa fel încât prin tot ceea ce face, să nu ajungă să fie exclus din comunitate pe de o parte, iar pe de altă parte să nu se facă el prilej de ruptură în cadrul comunităţii, pentru că şi una şi cealaltă sunt imagini, forme diferite ale morţii.

            Inţelegem de aici că Omul este un ideal sau o sarcină de îndeplinit. In acelaşi timp şi societatea este pentru fiecare om în parte un ideal şi o sarcină de îndeplinit. In realizarea acestui ideal nimeni nu trebuie să şovăiască pentru că de atâtea ori o şovăire poate anula un ideal, ne poate dezechilibra statornicia, ne poate şubrezi trăirea în societate; datorită unei şovăiri putem lăsa să treacă pe lângă noi pe cei ce au nevoie de noi şi prin aceasta nu-i construim şi nu ne construim. Deci nu folosim nici societăţii care trebuie mereu consolidată prin participarea noastră directă, activă, personală.    

            Cunoaştem din experienţa noastră cotidiană că, deşi suntem aproape tot timpul inconjuraţi de alţi oameni, de atâtea ori trecem unii pe lângă ceilalţi pe stradă, la serviciu şi în toate locurile publice fără să remarcăm atunci când unul dintre noi este într-o greutate; şi grav este faptul că aceasta se întâmplă şi între creştinii botezaţi.

            Mântuitorul Hristos a spus când a venit unul din cei zece leproşi să mulţumescă pentru vindecare: “Dar ceilalţi nouă unde sunt?” (Luca 17,17) Intr-adevăr, unde erau ceilalţi nouă? Ceilalţi nouă erau, desigur, pe drumul spre cetate, spre familiile lor. Insă întrebarea Mântuitorului vizează altceva. El vrea să arate că nu numai integrarea fizică în societate o urmăreşte şi a urmărit-o prin acea minune. N-a urmărit doar să-i facă sănătoşi, să nu mai poată contamina pe nimeni cu boala lor şi să trăiască normal din nou. Ceea ce a urmărit El a fost reintegrarea morală mai întâi. Ori un nerecunoscător nu va fi niciodată un reintegrat în societate pentru că prin această atitudine în loc să se integreze el, dimpotrivă, se distanţează de cei din jurul său. De aceea Mântuitorul pune accent pe această problemă şi o formulează în aşa fel încât să înţelegem că o spune cu mustrare şi părere de rău pentru superficialitatea de care au dat dovadă ceilalţi.

            Din discuţia pe care a avut-o cu cel care s-a întors recunoscător, se vede că Domnul Hristos nu i-a condamnat în mod definitiv pe cei ce n-au revenit. Poate nici noi nu-i condamnăm definitiv; le acordăm pe undeva o circumstanţă atenuantă, le acordăm un crezământ oarecare, şi anume că erau aşa de bucuroşi de vindecare după o durere cu adevărat sfâşietoare, încât pur şi simplu au uitat să se întoarcă, fiind poate cu gândul să împlinească porunca Mântuitorului “mergeţi şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17,14). Mai simpli în gândirea lor, ei au crezut că trebuie să meargă să împlinească cuvântul  Mântuitorului, bucuroşi nespus de minunea neaşteptată ce s-a întâmplat cu dânşii. Insă din cuvântul de mustrare al Domnului, cu toată această înţelegere pe care am putea oarecum să le-o acordăm, vedem că totuşi, chiar şi în marile bucurii care vin după marile suferinţe nu trebuie să uităm pe aceia care ne creează bucuria, sau cum s-ar spune, din cauza copacilor să nu mai vedem pădurea, ci dimpotrivă, indiferent ce am avea de făcut în momentul în care trăim o mare bucurie, se impune în primul rând să ne gândim la acela care ne-a dat-o.

            Aşa se cuvine să ne întrebăm şi noi pe noi  înşine. Căci pericopa aceasta este spusă şi pentru noi. Ne întrebăm : nu suntem oare, la vreun anumit nivel şi noi în cazul acestor nerecunoscători leproşi? Oare suntem întotdeauna mulţumitori faţă de Părintele ceresc pentru tot ceea ce ne dă în fiecare zi, şi faţă de semenii noştri, pentru ceea ce primim direct sau indirect de la ei în fiecare zi? Oare atunci când ne sculăm în fiecare dimineaţă şi ne bucurăm de lumina zilei şi de constatarea că trăim, se duce întâi şi întâi gândul nostru către Dumnezeu în semn de mulţumire făcând sfânta cruce pentru că Dumnezeu ne-a ţinut în viaţă peste noaptea din care am ieşit? Ne întrebăm noi cu ce suntem mai buni decât zecile, sutele, miile şi sutele de mii de oameni de pe întreaga planetă care în aceeaşi noapte din care noi am ieşit, ei n-au mai ieşit, ci au trecut în viaţa de dincolo în diferite împrejurări şi în diferite feluri?

            Aşadar recunoştinţa este una din calităţile fundamentale ale profilului moral al fiecărui credincios în parte. Prin ea, creştinul se leagă de ceilalţi, se construieşte pe sine, îi construieşte şi pe ei şi pune nişte baze solide societăţii sau comunităţii din care face parte.

            Este un talent şi o vocaţie să ieşi din tine şi să trăieşti între oameni, în lumea oamenilor. Este grea această lume a oamenilor, oamenii sunt dificili, vor multe, foarte adesea nu te înţeleg, foarte adesea sunt în conflict declarat sau nedeclarat cu oricine. Dar tocmai de aceea se şi spune că a trăi este o artă. Să ştii să trăieşti este un lucru mare, deosebit de important; dar să nu trăieşti pentru tine, căci arta de a trăi nu se referă la a trăi pentru tine, ci a trăi pentru ceilalţi, în mijlocul celorlalţi, în lume; arta de a trăi mai presupune să trăieşti în realitate, sau dacă vrem, în real şi în ideal în acelaşi timp. Să trăieşti în prezent şi în viitor în acelaşi timp, ca cetăţean al timpului şi ca cetăţean al eternităţiii, al Impărăţiei lui Dumnezeu. Dar toate acestea trebuiesc întemeiate pe iubire, pe o simpatie generală faţă de toţi oamenii cunoscuţi şi necunoscuţi, care te înţeleg şi care nu te înţeleg, acordându-le tuturor (pentru ce ar putea ca ei să aibă negativ faţă de tine) orice fel de circumstanţă atenuantă. Spuneam că arta de a trăi se întemeiază pe iubire. Sufletul care iubeşte, acela dăruieşte lumii lumina şi căldura lui Dumnezeu, iar sufletul care nu iubeşte, acela nu trăieşte, acela funcţionează ca o maşină, acela vegetează ca o plantă; ori în funcţionare sau vegetare nu este adevărată trăire spirituală. Când iubeşti îl ai pe Dumnezeu, desigur nu în sensul de posesiune, ci de prezenţă; când îl iubim pe aproapele nostru, îl avem pe Dumnezeu în suflet. Ori, când Il avem pe Dumnezeu în suflet, Il dăruim. Nu poţi să-L dăruieşti pe Dumnezeu dacă nu-L ai şi nu poţi să-L ai dacă nu-L iubeşti, şi nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-l iubeşti pe aproapele tău, aşa cum spune Sfântul Ioan teologul.

            Deci iată că lucrurile se înlănţuiesc unul cu celălalt atât de bine încât în această legătură de iubire, indiferenţa nu poate să-şi găsească loc. Recunoştinţa, faptul de a fi mulţumitor, constituie o temelie pentru construirea, pentru edificarea sufletească a omului şi a  comunităţii.

            Inţelegem din pilda Sfintei Evanghelii că se impune să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a participa la integrarea în comuniunea noastră bisericească, duhovnicească, a tuturor celor pe care îi vedem nemângâiaţi, supăraţi, în orice fel de dureri şi în diverse probleme. Se impune să fim cu luare aminte la prezenţa semnificativă a celui de lângă noi, să vedem dacă totul este în regulă sau sunt probleme, şi dacă sunt, să fim gata a da o mână de ajutor.

            Sfântul Apostol Iacob spune că “cel ce va aduce pe un păcătos de pe calea pierzării pe calea pocăinţei, acela va salva un suflet de la moarte” (Iacob 5,20).

            Ce înseamnă a aduce un păcătos de pe calea pierzării pe calea îndreptării, a mântuirii? A-l aduce de pe calea care pleacă afară din comunitate, afară din cetate, de pe calea leprei, a morţii, pe aceea a Bisericii. Când e vorba să ajutăm pe cineva suntem de neînlocuit; nu putem conta pe suplinitori. A ajuta pe cineva este un act de curaj; aceasta implică risc, de multe ori, dar şi o anumită filosofie mai rar întâlnită în zilele noastre, o filosofie ca cea a lui Albert Schweitzer; când el s-a dus la leprozeriile din Africa să îngrijească pe aceşti exilaţi ai sorţii el nu şi-a pus întrebarea: Ce mi se va întâmpla mie dacă eu voi merge la ei? aşa cum mulţi judecau, ci a gândit: Ce li se va întâmpla lor dacă eu nu voi merge la ei? Intr-adevăr, a ajuta înseamnă să creezi ceva în sufletul celui în nevoie, să creşti ceva acolo, înseamnă să participi, prin faptul de a crea ceva în sufletul lui, la opera mare de creaţie a lui Dumnezeu. A ajuta pe cineva înseamnă să te faci semnul vizibil al dragostei lui Dumnezeu care şterge toată lacrima de la toată faţa.

            “Cât este de bine şi cât e de frumos să locuiască fraţii în unire!” (Ps.132,1).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 6 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

şi va fi urmată de slujba sfinţirii celei mari a apei, afară, în curtea Bisericii, în faţa tradiţionalei şi monumentalei cruci de gheaţă-

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm la marele praznic al Bobotezei, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de semnificaţia Botezului Domnului nostru.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Tainele Bobotezei

Meditaţie la praznicul Botezului Domnului

De este între voi însetat cineva să vină la Mine şi să bea.

(Ioan 7, 38)

Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată încheiem astăzi, de marele praznic al Bobotezei, care se leagă strâns de slujba de mâine dedicată sfântului prooroc Ioan Botezătorul, ciclul sfintelor sărbători de iarnă. Trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, acum la început de an, că ne-a învrednicit să petrecem aceste sfinte sărbători cu bucurie duhovnicească, cu sănătatea pe care fiecare a avut-o, mai bună sau mai puţin bună în unele cazuri, dar cu ajutorul lui Dumnezeu mergând înainte. Cât ne va da Dumnezeu viaţă, viaţa care ne este aşa de dragă.

Este un lucru extraordinar să-L auzi pe Mântuitorul Hristos strigând cuvintele acestea: „De este între voi însetat cineva, să vină la Mine şi să bea”, cuvinte prin care răspunde dragostei noastre, setei noastre de viaţă. Dumnezeu este izvorul vieţii. Metafora aceasta este perfectă pentru că izvorul se leagă de apă, dar în acelaşi timp izvorul vieţii înseamnă originea vieţii, noi ştiind că viaţa vine de la Dumnezeu. Este foarte important să conştientizăm, să realizăm faptul că viaţa este un dar divin şi că fiind însetaţi de ea suntem însetaţi de Dumnezeu, care este izvorul vieţii. Când Mântuitorul ne cheamă să ne potolim setea, setea de viaţă când Iisus strigă: „De este între voi însetat cineva, să vină la Mine şi să bea”, ne cheamă, de fapt, să ne împărtăşim cu Însuşi Dumnezeu aşa cum la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, ne împărtăşim cu însuşi trupul şi sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Ştim cu toţii episodul biblic despre Sfântul Ioan Botezătorul care boteza în Iordan. Avea Sfântul Ioan un dar aparte, o harismă, o putere pe care nimeni altul n-o avea, decât după el Mântuitorul Hristos. Ne întrebăm: cum şi în ce calitate făcea el pe oameni să vină la el şi să-şi mărturisească păcatele? Ne punem această întrebare deoarece el nu venea de la templu, nu era un rabin oficial care făcuse şcoala cu alţi rabini, teologi, cărturari, farisei, etc. Aceia aveau un fel de autoritate oficială şi puteau îndemna lumea să meargă la sinagogă, şi oamenii mergeau. Puteau îndemna lumea să împlinească anumite ritualuri pentru că aveau autoritatea.

Sf. Ioan Botezătorul reprezintă un caz extraordinar, cu totul unic; el nu avea o astfel de autoritate, ci una total diferită. El sălăşluia în pustie, ne spune textul evanghelic, mânca lăcuste şi miere sălbatică şi se îmbrăca în haină aspră de păr de cămilă având sandale în picioare şi predica împărăţia lui Dumnezeu care avea să vină. Deci avea o viziune foarte clară despre împărăţia lui Dumnezeu pe care Însuşi Mântuitorul a predicat-o, pentru că, aşa cum ştim, El şi-a început activitatea Sa predicatorială, publică, prin cuvintele acestea de vestire a împărăţiei. Unii se puteau întreba: cine era acest om la care aleargă nu doi, trei, ci mulţimi întregi de oameni din diverse regiuni ale locului şi care îl urmau în pustie şi la Iordan unde îşi mărturiseau păcatele şi erau botezaţi? Deci e clar că era investit de Dumnezeu cu o putere, o harismă, cu un dar cu totul şi cu totul special care îi pătrundea pe oameni şi îi determina să-l asculte, aşa cum s-a dovedit apoi în viaţa Mântuitorului.

Iisus vine şi El să se boteze de către Ioan în apele Iordanului şi face aceasta pentru două motive principale: primul este pentru a confirma în faţa publicului că Ioan făcea ceea ce făcea cu autoritate divină, căci Mântuitorul şi-a descoperit dumnezeirea Sa pas cu pas în toată viaţa şi activitatea Sa publică.

Al doilea motiv pentru care Iisus se botează este legat de păcatele lumii. Iisus n-avea ce mărturisi ca păcate personale cum ceilalţi mărturiseau. El a venit să împace pe om cu Dumnezeu ştergând păcatele lumii mai întâi prin Botez şi apoi prin jertfa de pe cruce.

Acest lucru este extraordinar: cu Iisus păşim din extraordinar în extraordinar. Nimic nu este ordinar în toate momentele vieţii Sale.

Vorbind de păcat trebuie să ne gândim şi la păcatul strămoşesc. Am învăţat că acesta se şterge prin botez, dar asta nu este întreaga poveste a vieţii noastre. La botez, cu ştergerea păcatelor protopărinţilor noştri, povestea noastră abia începe. Şi aceasta nu este una fericită. Este fericită din anumite puncte de vedere. În primul rând că suntem, dar felul cum suntem are şi propria sa dramă în contextul acestei poveşti. Pentru că păcatul este o dramă, ba chiar o tragedie, mai mult decât o dramă. De aceea întrebarea se pune: ce facem cu celelalte păcate? Pentru aceasta Biserica a rânduit taina spovedaniei urmată de taina sfintei împărtăşanii pentru spălarea, ştergerea, anihilarea celorlalte păcate pe care le facem. Şi pentru că facem păcate tot timpul, cum zicem în rugăciunea de la slujba înmormântării foarte realist că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească”, avem nevoie de ceva pus la îndemână tot timpul, de un altfel de botez, şi acesta este taina pocăinţei şi a spovedaniei, care ne ajută ca periodic să ne curăţim de păcate. Cum zicem la o rugăciune frumoasă la sfântul maslu: de câte ori vei cădea scoală-te şi te vei mântui. Deci, ai căzut, dar nu stai jos acolo ca şi cum nu mai ai scăpare. Există scăpare prin mila lui Dumnezeu şi prin dragostea Lui.

Botezul spovedaniei, metaforic vorbind, se repetă ori de câte ori este nevoie. În felul acesta Biserica ne ajută să întâmpinăm orice praznic al Domnului Hristos cu inima curată, cu conştiinţa curată.

Mai este un lucru de care trebuie să ţinem seama şi anume că în afară de botezul pe care-l reprezintă taina sfintei spovedanii, mai este un botez foarte important şi care, de fapt, stă la baza oricărei alte forme de botez, şi anume botezul interior. Este vorba de botezul inimii, de apele interioare care sunt lacrimile ce curg atunci când ne pare rău pentru păcatele noastre, când ne revizuim viaţa, când vedem ce-am făcut, când vedem când, unde şi cum am exagerat, când vedem când ne-am ieşit din fire şi am izbucnit, am explodat şi am zis ceva rău, sau am făcut ceva rău. Şi atunci când îţi faci un astfel de bilanţ, o astfel de revizuire, de evaluare personală, atunci ai ocazia într-adevăr să te pocăieşti. Şi pocăinţa aceasta sigur este legată de ceea ce a pornit lacrimile inimii, lacrimile interioare, apele interioare care curg în noi înşine şi ne spală păcatele, dar numai cu o singură condiţie: să ne pară rău de ele. Să regretăm ceea ce am făcut. Şi acest lucru, la rândul lui, este legat de altceva, care este foarte important.

Pentru că vorbim de iertare de păcate, vorbim de păcat. Când vorbim de păcat, vorbim de lege. Că păcatul este ce? O încălcare a legii lui Dumnezeu. Şi în societate ai păcate civile, ca să zicem aşa, când calci legea civilă. Ai păcate de trafic când ai trecut pe roşu la semafor, şi n-ai voie pentru că poţi să faci un accident. Şi chiar dacă nu-l faci ştii că n-ai făcut bine. Cu atât mai mult când vorbim de legea morală din noi înşine, care este înrădăcinată în învăţătura Mântuitorului Hristos. Noi ştim cu toţii poruncile. Ne amintim cum Mântuitorul l-a întrebat pe tânărul venit pentru un sfat important: „Doamne ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18) şi Iisus îl întreabă: ştii poruncile? Şi el zice, da, le ştiu, le-am păzit din colpilărie.

Deci şi noi ştim poruncile, că sunt puţine. Nu sunt vreo sută, sunt numai zece şi se reduc la două, la esenţa lor: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Ca atare, este foarte important atunci când e vorba să ne pocăim să ne evaluăm starea interioară, păcatele, şi să realizăm că aceste păcate sunt împotriva unei legi externe. Legea care defineşte păcatul nu este lege dată de noi. Că dacă ar fi ca mie să-mi pară rău de păcatele făcute în faţa legii pe care eu mi-o dau mie însumi, atunci n-o să consider niciodată că am păcătuit. N-o să-mi pară rău niciodată de cele făcute pentru că întotdeauna am o justificare când fac ceva, orice fac, aşa cum se întâmplă de multe ori la spovedanie. Mulţi dintre noi mergem la preoţi şi în loc să spunem păcatele începem să justificăm. Să spunem, da, am făcut aşa, dar să ştiţi că... Şi atunci spui toată povestea de la capăt, că de ce..., că de fapt n-ai fost chiar aşa de vinovat, îţi aduci circumstanţe atenuante. Or nu acesta este lucrul principal, să justifici. Important este să conştientizezi ce ai făcut şi conştientizând să îţi dai seama că e păcat, pentru că aceste criterii, care definesc păcatul, nu sunt făcute de tine, ci vin din afară, de la Dumnezeu. Câtă vreme criteriile, legea, vin de la Dumnezeu, atunci abia tu îţi faci o evaluare obiectivă a vieţii tale interioare. Că dacă tu îţi faci propriile tale criterii şi acţionezi conform acestora, evaluarea ta e subiectivă. Este sută la sută subiectivă; aşa ţi-a venit să faci, aşa ai avut un impuls, aşa ai gândit pe moment, aşa ai făcut. Şi crezi că e bine ceea ce ai făcut. Nu există un criteriu extern la care să te raportezi. Or acesta este lucrul cel mai important: criteriile noastre după care avem legea morală, sunt externe. Şi atunci ne raportăm la Dumnezeu. Că cine este externul, cine a dat legea externă la care ne raportăm? Dumnezeu. Şi atunci nu te mai raportezi la tine însuţi, te raportezi la Dumnezeu. Şi acolo abia vezi, dacă ai greşit, cum ai greşit şi celelalte considerente ce urmează de aici. Şi de aceea pocăinţa este justificată şi în acelaşi timp este necesară.

Aşadar, iată mulţumim lui Dumnezeu încă o dată că am ajuns acest minunat praznic al Bobotezei legat de cel al Sfântului Ioan Botezătorul şi Îl rugăm să ne însoţească pe mai departe, cu mila şi dragostea Sa, în fiecare zi a Noului An în care am intrat şi în anii care vin; să ne aducem aminte, când ne facem în fiecare zi rugăciunea, că suntem fiinţe flămânde, că ne trebuie mâncare tot timpul, ne trebuie băutură tot timpul. Nu putem fără să bem apa vieţii. Dar mâncarea şi băutura cea mai mare sunt cuvântul lui Dumnezeu, Însuşi Dumnezeu. De aceea la rugăciunea noastră să ne aducem aminte de chemarea pe care Mântuitorul Hristos ne-o face cu autoritate, cu autoritatea pe care şi Ioan a dovedit-o electrizând mulţimile în pustie: „De este între voi însetat cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 38).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că de 3 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica dinaintea Botezului Domnului, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de tematica textului Sf. Evanghelii de la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Botez, pocăinţă, mărturisire

Meditaţie la Duminica dinaintea Botezului Domnului

Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui,

 iar cel ce nu va crede, se va osândi.

(Marcu 16, 15-16)

Pericopa Sfintei Evanghelii din această duminică (Marcu 1, 1-8), ne vorbeşte despre botez, mărturisire şi iertarea păcatelor. Aceste practici, parte fundamentală a tradiţiei noastre creştine, nu erau noutăţi nici măcar în timpul Mântuitorului Hristos. Mărturisirea şi iertarea păcatelor sunt rânduieli vechi, prezente încă în Vechiul Testament. Ceea ce face Mântuitorul când se lasă botezat de Sfântul Ioan Botezătorul, este o restabilire a ritualului curăţirii prin apă (care la Sf. Ioan vine odată cu mărturisirea păcatelor spre iertare), pe temeiuri noi, pentru că cel vechi, pe care era întemeiată această practică, ajunsese să fie greşit interpretat. În Vechiul Testament, îndată ce un credincios realiza că a încălcat legea lui Dumnezeu, el ştia că trebuie să îndeplinească o anumită rânduială, un ritual, pentru ca nu cumva, neîndeplinind acel ritual, să rămână încărcat cu păcatele respective. Între alte funcţiuni, legea o are şi pe aceea de a fi un instrument de legătură între legiuitor şi primitorul legii. Aşa se întâmplă şi în cazul relaţiilor noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit un Decalog, adică un cod de zece porunci şi pe lângă acestea şi multe alte prescripţii şi rânduieli, prin care poporul ales trebuia să se menţină într-o relaţie naturală, într-o relaţie corectă, dreaptă, cu legiuitorul, cu Dumnezeu. Ori de câte ori oamenii erau în afara legii, ori de câte ori o călcau, ei ştiau. Şi cum ştiau? În primul rând pentru că Dumnezeu a dat legea în termeni aşa de simpli, încât nimeni să nu poată spune că nu a înţeles-o sau că ea putea fi interpretată sau aplicată în diverse feluri.

Călcarea legii ducea uneori la excluderea şi din comunitate şi din harul lui Dumnezeu, din legătura mântuitoare dintre om şi Dumnezeu. De aceea, era absolut necesar ca vinovatul, călcător de lege, să facă ceva pentru a se redresa, a se reabilita înaintea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Însuşi a rânduit o serie de practici prin care oamenii puteau să se curăţească de păcate. Un exemplu este cel al ablaţiunilor, al spălărilor pentru curăţirea de păcat, în cadrul unor ritualuri mai mult sau mai puţin dezvoltate, precum şi cel al jertfelor de tot felul pe care ei le aduceau lui Dumnezeu atunci când se îndepărtau de El, pentru împăcare.

Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit nişte lucruri văzute, prin care păcatul să se ierte, dacă Dumnezeu ar fi rânduit o iertare automată, care ar fi venit direct, natural, prin dragostea Sa faţă de lume, atunci omul nu ar fi ştiut dacă este iertat sau nu de Dumnezeu, pe de o parte. Iar pe de altă parte, omul şi-ar fi pierdut conştiinţa păcatului. Şi aici este lucrul cel mai important, că omul trebuie să aibă o conştiinţă a păcatului, atunci când  a păcătuit, o conştiinţă a vinovăției. Pentru că dacă nu ar exista o conştiinţă a vinovăţiei, omul ar putea continua să păcătuiască fără nici cea mai mică problemă, fără nici o părere de rău. Deci rolul esenţial al jertfelor, al spălării este să îţi aducă aminte că ai un păcat de care trebuie să te speli. Este ca şi în zilele noastre, atunci când mergi la preot la spovedit, şi când preotul îţi dă aşa numitul canon, sau epitimie, pentru ca atunci când îl împlineşti să-ţi aduci aminte că ceva a fost în neregulă în relaţia ta cu Dumnezeu, astfel creându-se şi conştiinţa necesităţii reintegrării tale în dreapta legătură cu Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în primele generaţii, erau foarte mult respectate aceste rânduieli ale spălărilor rituale cu apă, şi ale jertfelor spre iertarea păcatelor. Cu timpul însă, oamenii au început să dea mai multă atenţie ritualului decât miezului şi scopului lui, adică producerea stării de spirit a regretului faţă de încălcarea comisă. Cu alte cuvinte pocăinţa în sine căzuse pe planul doi sau şi mai jos, ceea ce făcea ca ritualul să fie golit de sensul lui primar, de aici ritualismul, legalismul pe care l-a condamnat Iisus.

Când a văzut Dumnezeu că accentul trecea de la fond la formă, a ridicat din timp în timp oameni aleşi ai Săi, prooroci care au criticat societatea din vremea lor şi pe preoţii din timpul acela, pe farisei şi cărturari, şi toate aceste rânduieli făcute în mod impropriu.

Unul dintre aceştia a fost şi Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta a venit cu un ritual nou, pe care evreii nu îl aveau din moşi strămoşi, deşi tot al spălării pentru păcate. Însă, Ioan, după inspiraţia dată lui de Dumnezeu, a introdus mărturisirea păcatelor, o dată cu ritualul spălării în râul Iordanului, tocmai pentru că partea interioară se pierduse, adică regretul pentru păcate. Şi pentru ca Sfântul Ioan să aducă din nou în atenţie accentul principal care trebuia să cadă pe interior, nu pe exterior, caută să dezvolte pocăinţa. Şi cum? Prin faptul că cei care veneau la botez în apele Iordanului, nu mai puteau veni la botez aşa cum înainte se duceau la spălările rituale, doar prezentându-se acolo şi spălându-se, ci trebuiau să vină şi să mărturisească păcatele. Deci veneai la Ioan Botezătorul şi la ucenicii săi şi începeai să îţi aduci aminte de păcatele pe care le-ai săvârşit şi le spuneai unul câte unul şi prin aceasta intenţia era să se trezească în sufletul tău conştiinţa păcatului, a vinovăţiei, pentru că numai în momentul în care există o conştiinţă a vinovăţiei te vei feri să faci a doua oară acelaşi păcat. Sfântul Ioan Botezătorul deci vrea să arate că pentru ca botezul să fie valid, este necesară starea de spirit interioară, sau starea de pocăinţă; de aceea şi Ioan şi Iisus îndeamnă la fel: pocăiţi-vă!

Aşadar pericopa Sfintei Evanghelii ne pune în faţa ochilor sufletului problema tradiţională a pocăinţei, a botezului şi a iertării păcatelor. Însă cineva poate gândi că botezul se face o singură dată în viaţă şi în timp ce omul păcătuieşte mult mai mult în viaţă, nu la vârsta când s-a făcut botezul, mai ales că el se face la vârsta prunciei, când oamenii nu au păcate personale. Şi dacă în timpul lui Ioan, păcatele care se ştergeau erau precedate de mărturisirea lor, acest lucru fiind de înţeles, ce putem spune despre situaţia din ziua de astăzi, când prin botezul făcut în pruncie nu se şterge decât păcatul originar, păcatul proto-părinţilor noştri pe care îl moştenim? Şi lucrul acesta a fost prevăzut de Mântuitorul Hristos, căci în momentul în care botezul a rămas să se practice o singură dată în viaţa omului, în Biserică, totuşi, Mântuitorul a rânduit un alt gen de botez, o altă spălare rituală, tot cu apă, ca şi cea din Vechiul Testament, dar de data aceasta nu o apă adusă de la fântână, nici de la izvor, nici din altă parte din exterior, ci cu o apă adusă de credinciosul însuşi dintr-un izvor interor al fiinţei sale întregi, spirituale şi trupeşti. Este vorba de apa curăţitoare, purificatoare, spălătoare, iertătoare a lacrimilor. Şi aceasta este parte din taina pocăinţei. Prin lacrimile pocăinţei din taina cu acelaşi nume, care include mărturisirea păcatelor se realizează o repetare a botezului, iară şi iară, ori de câte ori este nevoie.

Această duminică, dinaintea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, prin tematica pe care o are, ne aduce aminte de cine suntem şi de cine trebuie să fim, de relaţia noastră cu Dumnezeu, de nevoia de introspecţie, de auto-analiză. Mai precis, ne pune în faţa unei întrebări fundamentale: în ce relaţie mă aflu eu cu Dumnezeu? Căci dacă vorbim de un Dumnezeu care dă o lege, noi suntem cei pentru care s-a dat.

Întrebarea este deci, cum respect eu această lege? Răspunsul îl dă fiecare dintre noi. Important e faptul că în Biserica lui Hristos avem la îndemână mijloacele necesare curăţirii noastre de păcate, şi anume Sfintele Taine, şi mai ales îndemnul ferm şi grav atât al Sf. Ioan Botezătorul, cât şi al Mântuitorului Hristos: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2 şi 4, 17).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că de 1 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în prima zi a noului an 2021, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de semnificaţia acestui eveniment.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți în noul an

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Despre înnoirea minții

Meditaţie la ziua de 1 Ianuarie

Doamne, Cela ce în ceasul al treilea, pe Prea Sfântul Tău Duh ai trimis apostolilor Tăi,

 pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție.

Se cuvine să aducem mulțumiri milostivului Dumnezeu că ne-a ajutat să ajungem la acest început de an. Pentru că suntem în an nou ne gândim cu toții la înnoire. La tot felul de înnoiri. Fiecare are programul său în acest sens. Fiecare vrea ceva nou, fiecare vrea ceva mai bun, fiecare vrea ceva mai mult, și așa mai departe. Aceste lucruri  sunt, bineînțeles, omenești, sunt absolut normale. Important este cum percepem procesul de înnoire pe care ni-l dorim.  

În acest context primul lucru la care ne ducem cu gândul când vorbim de înnoire este înnoirea vieții. Nu că lucrurile obișnuite ale vieții de zi cu zi pe care ni le dorim n-ar fi necesare. Sunt, dar ele vin pe plan secundar. Înnoirea vieții primează. Vorbim de viața noastră care este cel mai de preț bun din lumea aceasta, cel mai complex și complicat.

Ce înțelegem deci prin ideea de înnoire a vieții? Întâi și întâi trebuie să ne referim la mintea noastră. Căci trăim așa cum gândim; ceea ce avem în capul nostru, felul cum concepem lumea și viața, pe ceilalți din jur, evenimentele la care participăm, sau pe lângă care trecem, se materializează în acțiune, în faptă. Întâi percepem, de acolo se dezvoltă un gând, și apoi gândul se transpune în practică, în viața de zi cu zi. Ca atare, dacă vorbim de înnoirea vieții, vorbim mai întâi de înnoirea gândului, a minții. Dar nu așa la modul abstract, ci aplicat la felul nostru personal de a gândi, căci gândul e parte integrantă dintr-un proces, dintr-un obicei. Fiecare din noi gândește într-un fel anume și într-un fel aparte , deci înnoirea gândirii este ca un fel de temelie a oricărui alt tip de înnoire pe care am dori-o.

E bine de reiterat aici și acum faptul că Sfinții Părinți definesc păcatul ca pe o eroare de gândire. Cu toate că, în general, păcatul este considerat ca fiind călcarea cu știință și voință a legii lui Dumnezeu, Sfinții Părinți merg mult mai departe în definiția lor accentuând dimensiunea psihologică a păcatului, prin aceea că leagă originea acestuia de gândirea noastră. Gândim greșit, acționăm greșit, suportăm consecințele, lucru absolut logic și absolut firesc. Deci este nevoie de o înnoire a gândului ca să ne schimbăm viața.  

Şi dacă ne recunoaștem starea de păcătoșenie, întrebarea care se pune e cum ieșim din ea. Evident, ca în cazul oricărei boli, nu vindecând partea de la suprafață ci vindecând, schimbând, înnoind, că vorbim de înnoire, partea de dedesubt, partea dinăuntru, rădăcina, cauza. Iată de ce dacă păcatul este o eroare de gândire, schimbarea trebuie să vină în zona aceea.

Însă pentru înnoirea gândirii trebuie să vedem cum se poate face ea în mod concret, practic. Pentru aceasta trebuie să ne ducem cu gândul la relația noastră directă cu Dumnezeu care nu poate fi întemeiată pe nimic altceva decât pe credință. În momentul în care ne reînnoim credința atunci totul se reînnoiește. Şi gândul și apoi implicit fapta. Deci credința în Dumnezeu e legătura vie între noi și El și pe canalul acestei legături  vine de la Dumnezeu harul Duhului Sfânt care înnoiește, curăţeşte, sfințește. De aceea strângerea legăturii noastre cu Dumnezeu care se face nu altfel decât prin credință va aduce după sine o lucrare directă a lui Dumnezeu asupra noastră, o lucrare ce formează, reformează, transformă  viața noastră pe toate planurile și din toate punctele de vedere.

Deci ca o scurtă recapitulare și punând lucrurile ca într-un fel de ecuație foarte simplă: dacă vrem schimbarea vieții trebuie să schimbăm gândul nostru, modul de a gândi. Dacă vrem să schimbăm modul de a gândi în mod eficient atunci trebuie să-l botezăm în apele credinței. Orice gândim să gândim prin și cu credința în Dumnezeu. Iată deci ce ne dorim astăzi la început de an:  o înnoire a vieții prin credința fierbinte, profundă în Dumnezeu. Dar Dumnezeu își manifestă mila și dragostea față de noi trimiţându-ne multele daruri ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare și toate celelalte care sunt așa de frumos spuse în mod repetat în epistolele Sf. Ap. Pavel. Şi dacă Duhul Sfânt este acela care de fapt ne aduce înnoirea prin credința noastră în Dumnezeu, este bine ca acum la început de an să-L invocăm, așa cum o facem în fiecare duminică și sărbătoare când se săvârșește Sfânta Liturghie: “Doamne, Cela ce în ceasul al treilea, pe Prea Sfântul Tău Duh ai trimis apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi; ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că duminica, 27 decembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

Crăciun binecuvântat!

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în ultima duminică a anului 2020, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de tema Sf. Evanghelii de după Naşterea Domnului.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Sfinte Sărbători cu sănătate, pace şi bucurie

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Retrospectivă şi recunoştinţă

Meditaţie la Duminica după Naşterea Domnului (Fuga în Egipt; Matei 2, 13-23)

Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?

(Ps. 115, 3)

Cu ajutorul milostivului Dumnezeu, am ajuns la sfârşitul acestui an. Ştim cu toţii că atunci când închei o perioadă importantă de timp sau o lucrare, ca şi atunci când începi o lucrare, sau un proiect, te uiţi înapoi şi evaluezi, te uiţi înainte şi plănuieşti. Ne asemănăm, metaforic vorbind, cu zeul Ianus din mitologia romană, cel cu două feţe, una privind înapoi şi cealaltă privind înainte. Aşa şi noi acum: ne facem un fel de bilanţ al timpului care a trecut, nu numai al anului, poate al întregii vieţi, dar în cazul acesta în special al anului, şi totodată ne făurim planuri de viitor. Aşadar dacă privim cu atenţie în urma noastră, la anul care se încheie acum, şi dacă facem într-adevăr un inventar al lucrurilor pe care le-am realizat, mai bine spus al darurilor cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat, atunci primul lucru care ne vine în minte este să-i aducem mulţumire lui Dumnezeu că am ajuns aici aşa cum am ajuns. Chiar dacă unii dintre noi cu greutăţi, cu probleme, cu frică şi frustrări mai ales datorită crizei acesteia lungi legate de pandemie, totuşi, vorba poetului Mihail Crama, „am vâslit, am trecut, am ajuns”.

De aceea se potriveşte aşa de bine aici cuvântul psalmistului care atât de simplu dar atât de profund şi de frumos spune: ce voi putea face, cum voi mulţumi Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Cu alte cuvinte, atât de mult mi-a dat Dumnezeu, şi lucrurile sunt vizibile, concrete, încât mă întreb, trebuie să mă întreb ce voi putea eu să spun, ce voi putea face ca să-i mulţumesc Domnului pe măsură? Dacă suntem cu inima copleşită de această stare de neputinţă de a mulţumi pe măsură, aceasta este suficient şi aceasta compensează lipsa măsurii şi, deci mulţumirea va fi primită de Dumnezeu.

În textul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi ni se relatează fuga Mântuitorului ca prunc în Egipt. Cum am auzit, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif şi îi spune să ia pruncul şi pe mama lui, şi să fugă în Egipt. Pentru că urma nenorocirea uciderea pruncilor de către Irod. Şi a stat acolo sfânta familie până când tot îngerul a venit şi a zis: acuma poţi să pleci înapoi în ţara ta.

De aici acum, la sfârşit de an, învăţăm un lucru important care se aplică la viaţa noastră de fiecare zi. Că sunt faze în viaţă unde trebuie să ştii să te retragi, să fugi, aşa cum fugi de păcat, de ispită, aşa cum fugi de un om rău, de o catastrofă. Fuga este şi ea parte din strategia vieţii de zi cu zi. Când fugi, uneori te retragi dintr-o problemă, îţi spui: mai bine fac eu doi paşi înapoi şi nu mă amestec. Prin retragere te fereşti de un lucru rău care ar putea să vină asupra ta. Nu tot timpul trebuie neapărat să răspunzi la fiecare lucru, la fiecare cuvânt rău, la fiecare atitudine urâtă a celorlalţi; sunt momente când este important să ştii să faci un pas înapoi. Făcând un pas înapoi priveşti mai bine, mai global, şi realizezi, judeci, evaluezi mai bine o situaţie ca apoi să procedezi în modul cel mai înţelept cu putinţă.

Mai este un lucru interesant care se desprinde din textul Sfintei Evanghelii de astăzi şi care de asemenea se aplică frumos la viaţa noastră, mai ales acum că reflectăm la ea, în contextul în care ne aflăm la sfârşit de an. Am văzut că aproape fiecare mişcare pe care a făcut-o Iosif cu Sfânta Fecioară Maria: acceptul de a o lua în protecţia lui, fuga în Egipt, chemarea din Egipt, stabilirea în Nazaretul Galileii şi altele, toate au fost proorocite ca multe evenimente din viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos. Aşadar tot ce a fost proorocit înseamnă că a fost plănuit în avans de Dumnezeu. În mai multe rânduri Iisus a menţionat că a venit să împlinească planul, voia Părintelui ceresc. A spus-o şi când era pătimind pe cruce: „Părinte nu cum Eu voiesc ci cum Tu voieşti” (Matei 26, 39).

Faptul că chiar de la naştere evenimentele din viaţa Domnului au fost proorocite, deci plănuite de Dumnezeu, ne aminteşte că Dumnezeu rânduieşte şi cele de cuviinţă pentru noi. Este important să ştim lucrul acesta pentru a învăţa să ascultăm vocea lui Dumnezeu, chemarea Lui când spune vino încoace, sau du-te acolo, retrage-te sau avansează.

În contextul acesta, din nou venim la marea problemă a mulţumirii, pentru că dacă am ajuns până la acest sfârşit de an, aşa cum am ajuns, chiar cu bucurii şi necazuri, totul a fost după voia lui Dumnezeu pentru care trebuie să-I aducem cuvenita mulţumire. Şi aşa cum Dumnezeu ne dă tot timpul, nu ocazional, la fel, recunoştinţa noastră nu poate fi un act ocazional ci o permanenţă, o stare, un mod de a fi. Dacă ne uităm deci la ziua de astăzi, ca ultima duminică din acest an, am putea zice că azi nu facem nimic decât să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat în anul ce se încheie şi în anii trecuţi. Acum nu cerem nimic. Cerem în primele zile din anul următor şi în toate zilele apoi când ne rugăm.

Aşadar să fim mulţumitori pentru vieţile noastre dar şi pentru părinţii, moşii şi strămoşii noştri prin care suntem ceea ce suntem, care ne-au lăsat ca moştenire inima lor, mintea, cultura, şi în special ataşamentul lor profund faţă de Dumnezeu, de Biserica neamului şi de valorile credinţei noastre vechi strămoşeşti.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi, să avem un sfârşit de an cu pace şi bucurie, pentru a întâmpina cu noi speranţe anul care vine, neuitând să ne punem mereu minunata şi mult folositoarea întrebare a psalmistului: Cum voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că vineri, 25 decembrie 2020, în ziua de Crăciun, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

Crăciun binecuvântat!

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Meditaţie la Naşterea Domnului – Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm înaintea Naşterii Domnului, în întâmpinarea marelui eveniment, vă împărtăşesc câteva gânduri potrivite acestui doxologic moment.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Naşterea Domnului, răspunsul divin la căutarea în întuneric

Unde eşti Elohim?

Umblăm tulburaţi şi fără de voie

Prin stihiile nopţii te iscodim

Sărutăm în pulbere steaua sub călcâie

Şi întrebăm de tine, Elohim

(Lucian Blaga, Ioan se sfâşie în pustie)

Consecinţa păcatului originar a fost alungarea omului de la faţa lui Dumnezeu, căderea din rai sau căderea în timp, cum ar spune Emil Cioran. Căzut fiind din comuniunea divină, deci şi din lumină, omul a început o existenţă în întuneric, în ignoranţă şi confuzie. Nu e de mirare că a pierdut cărarea, sau altfel spus, că aceasta a dispărut, ca atunci când ajungi cu trenul într-o gară, cobori, şi dintr-o dată, trenul dispare cu tot cu gară şi rămâi singur în pustiu (pentru a parafraza o frumoasă imagine dintr-un poem de Adrian Păunescu). Cum reconstruieşti drumul înapoi, linia ferată, trenul, gara? Nu ai mijloace pentru că nu tu le-ai construit. Şi-atunci, cum zice Blaga: „Umblăm tulburaţi şi fără de voie”, Îl căutăm pe Dumnezeu prin stihiile nopţii. Noroc că nu am pierdut ideea de Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai important în situaţia dată. Am pierdut drumul dar nu l-am pierdut pe Dumnezeu, deşi umblăm departe de la faţa lui.

Fiul risipitor s-a depărtat şi el de la faţa părintelui său dar măcar a ştiut drumul spre casă când a decis să se reîntoarcă. Nici el nu-l uitase pe tatăl său.

Noi, până la Naşterea Mântuitorului Hristos, nu am ştiut drumul spre casă, cum tot Blaga zice frumos şi semnificativ: „Drumul întoarcerii nu-l mai ştim/ Elohim, Elohim!” Chiar în contextul rătăcirii lui prin întuneric, faptul că omul Îl strigă pe Dumnezeu, dovedește că el Îl are pe Domnul Dumnezeu ca punct de reper, lucru mai important chiar decât posibilitatea teoretică de mutare a pământului, aşa cum a spus Arhimede: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi muta pământul din loc.” Când punctul de sprijin este Dumnezeu, absolut totul se schimbă.

Ca dovadă că ideea de Dumnezeu este crucială în viaţa şi destinul omului, că e aşa de important ca omul să-L aibă pe Dumnezeu ca punct de sprijin şi de reper, Însuși Părintele ceresc a decis să întreţină în conştiinţa omului acest lucru, în special prin proorocii Săi.

Vorbind poporului ales prin Moisi, Dumnezeu porunceşte: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Ieşire, 20, 2-3). Proorocii, descoperind oamenilor voia lui Dumnezeu, aveau grijă să precizeze mereu că nu vorbesc în numele lor personal, ci că sunt trimişii Domnului; de aceea mesajul lor era precedat de specificația: „Aşa zice Domnul, Atotţiitorul” (Isaia 7, 7) sau „Aşa grăiește Domnul” (Ieremia 37, 7) şi altele asemenea.

Deci omul căzut de la faţa lui Dumnezeu umbla „întru întuneric şi în umbra morţii” (Ps. 106, 10; Isaia 9, 1) şi cu inima împietrită, cum zice proorocul (Isaia 6, 10) şi cum citim de asemenea în acelaşi poem blagian unde oamenii depărtați de Dumnezeu sunt numiți „noi tâlharii, noi pietrele”.

Umblarea în întuneric înseamnă rătăcire: „cel ce umblă întru întuneric nu ştie unde merge (Ioan 12, 35); ea se aseamănă cu rătăcirea poporului ales în pustie timp de 40 de ani după ieșirea din Egipt, condus fiind de Moisi, dar, de fapt, condus de Dumnezeu.

Când Părintele ceresc a considerat că este momentul potrivit, „plinirea vremii” cum îl numeşte Sf. Ap. Pavel (Galateni 4, 4) a trimis pe Fiul Său în lume, „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”, aşa cum frumos spune o colindă.

Nașterea Domnului a însemnat risipirea întunericului, Iisus fiind lumina lumii, cum Însuşi declară (Ioan 8, 12), lumină pe care „întunericul nu a cuprins-o”, cum aflăm din prologul Evangheliei Sf. Ioan Teologul (Ioan 1, 5).

Risipirea întunericului duce implicit la risipirea ignoranței, a confuziei. Acum, întru lumina Celui născut din fecioara Maria, oamenii pot vedea pe unde merg, pot vedea calea, adică Îl au în faţa lor pe Iisus care atrage atenția: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) pentru ca fiecare să înţeleagă că reîntoarcerea la Dumnezeu se face în mod exclusiv prin El: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Continuând metafora invocată anterior putem spune că prin venirea în lume a Domnului Hristos, dintr-o dată au reapărut toate: şi linia ferată şi trenul şi gara, şi chiar mai mult, lumini pe drumul spre ţintă pentru a vedea şi drumul înainte, dar chiar şi ţinta, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iisus Hristos este steaua care a călăuzit magii până la peştera din Betleem, devenită soare strălucitor luminând şi încălzind lumea, adică dând lumii viaţă, El fiind viaţa lumii şi în acelaşi timp lumina cea adevărată.

Magii au fost călăuziți pentru că Îl căutau pe Cel ce urma să se nască din Sf. fecioară Maria. Tot aşa, Iisus a venit în lume să fie călăuză celor ce-L caută şi El doreşte ca toată lumea să-L caute , de aceea a vorbit aşa de deschis despre dumnezeirea Sa şi a făcut lucruri minunate pe care nimeni nu le-a făcut până la El (Ioan 15, 24), cum Însuşi mărturiseşte, tocmai pentru că, aşa cum scrie Sf. Ap. Pavel, El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Avândul-L pe Iisus drept călăuză nu mai umblăm „tulburaţi şi fără de voie”, potrivit versului blagian, ci înaintăm cu bucurie, în mod deliberat, conştient şi voluntar spre ţintă, cântând Domnului cântare  nouă, cum ne îndeamnă psalmistul (Ps. 95, 1); înaintăm cu bucurie şi cântând pentru că ne întoarcem acasă, noi fiii risipitori aduşi de mână de Fiul lui Dumnezeu căruia îi auzim chemarea continuă: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Naşterea Domnului este începutul mântuirii noastre, cum spune un tropar încă de la Buna Vestire, căci acum Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Fecioarei, Fiu al omului, cum atât de des Iisus s-a numit pe Sine. Este în acelaşi timp începutul cunoaşterii de Dumnezeu, sau mai degrabă al recunoaşterii Sale, căci Hristos este oglinda tatălui, cum a şi spus lui Filip: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9), sau cum le-a spus iudeilor: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30).

Cunoaşterea Tatălui prin Fiul Său cel întrupat are şi menirea de a ne face să realizăm ce dor ne era de Dânsul. Şi pe măsură ce înaintăm cu Hristos pe cale dorul acesta se înteţeşte şi se face ca o flacără ce ne purifică până la capăt, căci numai întru curăție interioară putem trece pragul Împărăţiei. Sfinţii Părinţi spun că sfinţenia este dorul de Dumnezeu. Alături de Hristos Mântuitorul suntem ca Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus care, atunci când au realizat, post-factum, că Iisus a fost Cel care i-a însoţit şi i-a învăţat, au exclamat copleşiţi de emoţie: „Au oare nu era inima noastră arzând întru noi când era cu noi pe cale şi ne tâlcuia scripturile?!” (Luca 24, 32).

Cu o astfel de inimă plină de dor şi copleşiţi de emoţie sfântă, precum Luca şi Cleopa, întâmpinăm Naşterea Domnului, Cel coborât din cer pentru noi şi pentru a noastră mântuire, cum mărturisim în Simbolul credinţei, încredinţaţi fiind că prin marele eveniment „raiul cel închis iar ni s-a deschis”, cum spune o colindă şi rugându-ne, cum spune alta, ca „De acum până-n vecie/ Mila Domnului să fie.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că azi, duminică 20 decembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi

Post uşor pe mai departe

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica dinaintea Naşterii Domnului, în întâmpinarea marelui eveniment, vă împărtăşesc câteva gânduri potrivite acestui doxologic moment.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor pe mai departe

Pr. Theodor Damian

Duminica dinaintea Nașterii Domnului

Meditație la Duminica dinaintea Nașterii Domnului

            Bucurie mare este/ Credincioșii cântă

            Cu păstorii împreună/ Nașterea cea sfântă.

(Colind)

Există o foarte mare și interesantă asemănare și legătură între colindă și pelerinaj, între a colinda și a merge în pelerinaj. La prima vedere, poate că aceste două cuvinte, noțiuni, nu au mult de a face unul cu celălalt. Dar dacă ne gândim și ne uităm îndeaproape la sensul autentic al fiecăruia dintre ele, atunci poate că descoperim lucruri la care ne-am gândit mai puțin înainte.

A merge în pelerinaj, știm cu toții ce este. Înseamnă, să te duci la un loc sfânt ca să te umpli de sfințenia acelui loc. Unde mergem în pelerinaj? Mergem de obicei la un loc unde s-a săvârșit o minune, la o mănăstire, un loc care este consacrat sfințeniei. Mergem în pelerinaj la locurile sfinte, în Ierusalim, în Ţara Sfântă, pe muntele Sinai, la muntele Athos, precum şi în locuri consacrate sfințeniei care sunt socotite de credincioși ca izvoare de har prin care Dumnezeu comunică darurile Sale omului.

Pelerinajul are o țintă precisă și o destinație precisă. Nu mergi în pelerinaj oricum și nu mergi în pelerinaj oriunde. Știi dinainte când mergi și unde vrei să ajungi. Știi dinainte cum trebuie să ajungi acolo. Adică, dacă te pregătești să mergi la Ierusalim, de pildă, atunci vei avea o perioadă anticipatorie duhovnicească, deci nu mergi oricum. Te pregătești sufletește pentru a călca pe locurile pe care a călcat cândva Mântuitorul Hristos. Dacă mergem la o mănăstire, de pildă, de foarte multe ori ne pregătim prin postire, prin slujbe și rugăciuni pe care le facem personal înainte de a porni în pelerinaj. Dar, chiar dacă nu facem lucruri deosebite pentru pregătire, cel puțin există ceva deosebit în sufletul nostru. Şi acel fior, acea dorință deosebită de a merge la locul sfânt și sfințitor, este deja un element care pregătește sufletul pentru întâlnirea cu sacrul, pentru întâlnirea cu divinitatea la o anumită dimensiune.

La fel se întâmplă și cu colinda. A colinda nu însemnă pur și simplu a rătăci din loc în loc, așa cum uneori o anumită conotație a cuvântului poate să o arate. Spui: „lasă că am colindat cam peste tot”, adică am umblat. Da, umblătură, dar cu țintă, ca în cazul pelerinajului. Umblătură, dar cu o destinație precisă. Așa cum mergi în pelerinaj și știi precis unde vrei să ajungi, tot așa când mergi cu colinda, trebuie să știi unde mergi. Mergi cu un anumit scop, în cazul pelerinajului să iei sfințenie, în cazul colindei să dai prilej de bucurie și sfințenie prin vestirea prin care, în calitate de colindător, o faci celuilalt. A colinda, am putea să spunem, este ca și cum ai merge în pelerinaj. Nu este așa, o simplă tradiție: „lasă că mergem pe la case, pe la oameni și colindăm că ne face plăcere, că e frumos, că așa am prins, că așa se cuvine”. E bine și așa. Toate acestea sunt bune. Dar există dincolo de toate acestea o semnificație mai profundă; când mergi cu colinda ești înscris într-un pelerinaj, într-o mișcare a ta către Dumnezeu și într-o mișcare a celorlalți pe care îi iei, prin colinda ta, către Dumnezeu, în același timp. Dacă înțelegem colinda în sensul acesta, ca pelerinaj, ca legătură între om și Dumnezeu, între cer și pământ, între cel nesfințit care merge să se sfințească și Cel ce sfințește, atunci vom putea observa o altă legătură interesantă între colinda ca pelerinaj și un alt eveniment deosebit de important din istoria mântuirii neamului omenesc și din calendarul liturgic totodată. Este vorba de Buna Vestire, de praznicul Bunei Vestiri.

Ce se întâmplă la praznicul Bunei Vestiri? Se întâmplă exact ceea ce facem noi în colinde, atunci când mergem de la casă la casă, să vestim Nașterea Domnului. Am putea să spunem că Buna Vestire care s-a făcut prin Arhanghelul Gavril, anticipează și începe în același timp marele pelerinaj al colindelor. Iar colindele anunță Nașterea Domnului. Buna Vestire are un caracter misionar. Adică prin aceasta se începe marea misiune creștină. De ce are Buna Vestire un caracter misionar? Pentru că se face prin îngeri, nu prin Dumnezeu direct, ca în alte cazuri din Vechiul Testament. Dumnezeu trimite un înger. Cuvântul „înger” în limba greacă înseamnă „trimis”. Dacă transpunem cuvântul grecesc în latinește „a trimite” este misio, misionis. Misiune înseamnă deci, trimitere. Cuvântul grecesc transpus în latină ne dă cuvântul misiune.

Înseamnă că Buna Vestire a avut un caracter misionar, înseamnă că atunci a început prin îngeri marea lucrare de propovăduire, de răspândire a veștii despre Mântuitorul și apoi a lucrării Mântuitorului, a învățăturii Lui în lume. Notăm faptul că misiunea creștină nu începe cu omul, ci începe cu Dumnezeu. Deci începutul misiunii creștine este divin și numai după aceea este încredințată această lucrare omului, pentru ca el să împlinească o lucrare divină.

Dacă Buna Vestire are un caracter misionar, pentru că se săvârșește, se împlinește printr-un mesager al lui Dumnezeu, care este trimis, atunci și colindele care sunt legate de Buna Vestire, căci împlinesc același rol, și ele trebuie să aibă un caracter misionar. Şi au un caracter misionar, însă într-o altă formă. Pentru că și colindătorii sunt trimiși. Copiii merg din casă în casă, ei nu merg din propria lor inițiativă. I-a trimis cineva. Îi trimit părinții, în primul rând, îi trimit cei care i-au învățat. Dar îi trimite în primul rând credința din care izvorăște acțiunea respectivă. Dacă nu ești credincios, dacă nu aparții tradiției creștine, atunci nu te mai poți numi colindător în sensul pe care-l dăm, noi creștinii, cuvântului. Atunci poate te numești trubadur sau cântăreț sau rătăcitor din poartă în poartă. Dar când vorbim de sensul cuvântului „colindă” în contextul tradiției și învățăturii creștine, atunci această tradiție, această credință face trimiterea. Şi odată cu trimiterea are loc o împuternicire. În momentul în care cineva trimite pe altcineva, în momentul în care cineva deleagă pe altcineva să facă o anumită lucrare, atunci cel care trimite împuternicește pe trimis, îi dă autoritate ca să împlinească lucrarea respectivă.

Sfântul Arhanghel Gavril, când vine la Buna Vestire, fiind trimis de Dumnezeu, vorbește cu putere, vorbește cu autoritate Sfintei Fecioare Maria, în așa fel încât Sfânta Fecioară Maria, dincolo de paradoxul mesajului, că nu înțelegea cum va putea să ia în pântece și să nască prunc când ea nu cunoștea de bărbat, dincolo de aceasta, ea smerit rostește în faţa îngerului: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 28). Aceasta este dovada autorității, a puterii cu care arhanghelul a vorbit. În același timp, dacă ne referim la autoritatea celui care este trimis, putem să ne ducem cu gândul la cazul Mântuitorului Hristos. În mai multe locuri, mai ales în Sfânta Evanghelie de la Ioan, Mântuitorul spune: „Eu vin de la Tatăl și Tatăl este cel care m-a trimis”, deci și lucrarea Mântuitorului este misionară, și El este un misionar. Iată cum spune: „Eu nu am vorbit de la Mine, ci Tatăl, cel care M-a trimis. Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc” (Ioan 12, 49).

Am observat că în anumite împrejurări din viața Mântuitorului, după ce El vorbea și electriza mulțimile, cei care rămâneau în urma lui, vorbeau prinși de emoție: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7, 46), sau cum se spune în altă parte: „Şi îi învăța ca unul care are putere” (Matei 7, 29). Avea putere pentru că era împuternicit, avea putere pentru că Cel care L-a trimis L-a investit cu autoritate și putere.

Atunci, dacă vedem această caracteristică, această investitură cu autoritate și putere ca în cazul Mântuitorului, în cazul Bunei Vestiri, dacă am legat colindele de evenimentul acesta, înseamnă că undeva, colindătorii, cât vor fi ei de mici, cât vor fi ei de slabi, cât de prost ar cânta colindele, sau cât de puțin ar ști ei textele dintr-o anumită versiune sau tradiție, ei sunt investiți cu autoritate. Şi dacă trimiterea lor este făcută de tradiția din care ei fac parte, deci de credința din care izvorăște lucrarea lor, atunci și puterea pe care ei o au tot de acolo vine. De aceea, în tradiția noastră oamenii se pregăteau în mod special să-i primească pe colindători. Azi, în zilele noastre, vin, nu vin, ești acasă, nu ești acasă, ai lumina aprinsă sau ai ceva pentru ei ca să-i întâmpini sau nu ai, nu-ți faci prea multe griji. Îți zici: „lasă că sunt destui la care merg și nu sunt obligat să-i primesc”. Nu era așa pe vremuri. Când spun „pe vremuri” mă refer la vremurile pe care eu însumi le-am prins, și multi dintre noi, nu chiar așa de depărtate. Gospodarii din satele noastre se pregăteau și știau cam câți vor veni și făceau un efort ca să aibă ceva pentru fiecare, pregăteau nucile, covrigeii, sau un ban sau ce aveau și prin aceasta ei se considerau cinstiți de către cei care veneau să anunțe la geamul lor, la casa lor, Nașterea Domnului. Pentru că veneau cu o împuternicire divină, care vine din tradiția și credința creștină.

Așadar, colindele și colindătorii au un ţel precis și un scop și o destinație, că și copiii aceia, merg ei din casă în casă, dar nu merg unde nu ar trebui să meargă. De pildă, dacă un an i-a refuzat cineva, a doua zi tot satul știe și ei, al doilea an, spun: „nu mai mergem aici că ne-a refuzat”. Deci există o destinație precisă. Copiii știu unde să meargă. Ei sunt conștienți, așa la nivelul lor cât sunt de mici și așa mecanic cum fac lucrarea lor, de faptul că ei fac ceva nou, ceva sfânt, o lucrare unică pentru că sunt angajați în colindarea lor cu toată seriozitatea. Așa cum cel care primește este conștient de însemnătatea actului colindării (vorbind întru speranță).

Colindele care anticipează Crăciunul reprezintă un praznic al bucuriei. Vedem cât de bucuroși sunt copiii care vin pe la geamurile noastre. Vedem cu câtă bucurie a anunțat arhanghelul Gavril, Fecioarei Maria, vestea Nașterii Domnului. Vedem cu câtă bucurie ne pregătim noi, fiecare credincios, să întâmpinăm Nașterea Domnului. Ne curățăm casa, ne spălăm toate cele pe care le avem de spălat, ne curățăm sufletește, pentru că ne spovedim și ne împărtășim, ne facem rugăciunile mai intens, pentru că postim în perioada aceasta, pentru ca acea bucurie a Nașterii Domnului, să fie o bucurie curată, care să aibă putere atunci când o comunicăm unul celuilalt.

Când un om este bucuros, când are o mare surpriză, o bucurie, întregul chip i se schimbă, i se luminează, îl vezi altfel, este transfigurat, nu mai este același. Iar dacă surpriza este bruscă, nu mai recunoști omul, așa de radicală este schimbarea și vezi o cu totul altă persoană în faţa ta. Deci bucuria are caracter transfigurant, schimbă stările lucrurilor; așa se schimbă persoana, așa se schimbă și interiorul persoanei, așa se pot schimba și relațiile dintre oameni, așa cum bucuria pentru Nașterea Domnului care vine, este pusă în mod vizibil pe casă, pe garduri și pe străzile noastre și într-adevăr vedem o altă societate, un alt cartier, un altfel de oraș, o altă lume.

Dacă bucuria aceasta este ocazionată de Nașterea Domnului, atunci înțelegem că Mântuitorul Hristos s-a născut pentru fiecare dintre noi în parte, pentru fiecare persoană ce se pregătește și se bucură. Mântuitorul s-a născut pentru ca fiecare în parte să se regăsească în El, să vadă în El pe Mântuitorul său personal, nu așa, doar la modul general, pe Mântuitorul lumii.

Iisus Hristos a venit să mântuiască pe fiecare în parte, așa cum spune clar Sfântul Apostol Pavel într-o epistolă către un ucenic al său: „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască, şi la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Așadar, este cazul să cugetăm ceva mai mult zilele acestea la relația noastră personală cu Dumnezeu. În general ne numim creștini, în general venim la Biserică, în general facem fapte bune, în general ne gândim la Dumnezeu, dar să lăsăm un pic generalul și să mergem dincolo de el. Să ne întrebăm fiecare: în ce constă relația mea personală, directă, autentică cu Mântuitorul Hristos care a venit în lume pentru ca lumea să se mântuiască și prin aceasta să sădească sâmburele bucuriei care este menit să transforme fața lumii. Dacă Nașterea lui Hristos este menită să schimbe fața lumii, atunci aceasta, bineînțeles, trebuie să se facă prin noi. Noi colindătorii și noi colindații. Şi dacă nu suntem colindători, suntem colindați, dacă nu suntem colindați atunci să fim colindători, chiar dacă nu mergem pe la case, din loc în loc să vestim Nașterea Domnului și să colindăm cu textul colindelor tradiționale. Poate că unii dintre noi consideră că numai cei mici trebuie să facă aceasta. Dar mai știm și că putem colinda, putem redeveni copii, putem reveni la starea de autentică curățenie, de bucurie copilărească.

„Bucurie mare este”, spun colindele, „Credincioșii cântă / Cu păstorii împreună / Nașterea cea sfântă”. Deci și noi să-L rugăm pe milostivul Dumnezeu să ne învrednicească, prin harul Sfântului Său Duh, să ajungem la o înțelegere adecvată a sensului Nașterii Domnului pentru fiecare din noi în parte și o dată ce ajungem să cunoaștem, să înțelegem, să devenim alți oameni și să-L urmăm pe Domnul Hristos întocmai așa cum L-au urmat Apostolii, pe de o parte, iar pe de altă parte, precum copiii care-L urmează, anticipându-L, pentru că este atât de multă nevoie de bucurie în societatea noastră tulbure și confuză, sau cum o descrie cineva: „Atât de multă ură și invidie este în societatea noastră, că dacă ar arde acestea ca focul atunci s-ar ieftini și lemnele și cărbunele și petrolul și toate”. De aceea poate cel mai eficient remediu, în contextul apropierii marelui praznic al Nașterii Domnului, este să încercăm să creăm momente de bucurie peste tot în jurul nostru. Să ne facem și noi următori acestor copii cu inima curată, care sunt plecați dintre noi și care vin înspre noi înșine cu vestea marelui eveniment și cu bucuria de care vorbește colinda:

“Bucurie mare este

Credincioșii cântă

Cu păstorii împreună

Nașterea cea sfântă

Astăzi vine pe pământ

Leru-i Doamne, ler

Domnul păcii cel prea Sfânt

Leru-i Doamne, ler”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că mâine, duminică 13 decembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi

Post uşor pe mai departe

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 28-a după Rusalii, când textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte între altele despre problema prieteniei, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor pe mai departe

Pr. Theodor Damian

Valoarea prieteniei

Meditaţie la Duminica a 28-a după Rusalii (Pilda celor poftiţi la cină; Luca 14, 16-24)

Mulţi din cei de pe urmă vor fi întâi şi cei dintâi vor fi la urmă,

 pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

(Matei 20, 16)

Prietenia este un lucru mare. Se spune că „la nevoie se cunoaşte” şi că prietenul adesea poate să-ţi fie mai de folos decât rudenia. Există multă înţelepciune în cuvintele acestea şi ele sunt atât de relevante şi se actualizează din ce în ce mai mult în lumea în care trăim, plină de griji şi de stres. Prietenia a fost celebrată dintotdeauna, de când a apărut omul pe pământ şi la toate neamurile. Dacă am fi curioşi să ne uităm prin dicţionare şi să vedem cam cum este proverbializată prietenia în diferite culturi, am rămâne uimiţi de bogăţia, diversitatea şi profunzimea cu care această relaţie între două sau mai multe persoane a fost gândită, exprimată şi trăită.

Sfânta Scriptură accentuează ideea de prietenie şi este foarte bine de remarcat că, pe lângă prietenia între egali, care este în general analizată, descrisă, admirată de oameni, ne pune în faţă o prietenie de o cu totul altă natură, o prietenie între neegali şi anume între Dumnezeu şi om. Este uşor să înţelegem o prietenie între două persoane, între oameni care având nevoie unul de celălalt, sunt mai mult sau mai puţin la acelaşi nivel. Şi chiar dacă unul este mai bogat iar celălalt este mai sărac, sau dacă unul este de un anumit nivel cultural iar celălalt de un alt nivel, totuşi se pot lega prietenii pentru că este ceva comun între acei oameni. Se spune că cine se aseamănă se adună, deci trebuie să fie un punct de legătură între acei oameni pentru ca o relaţie de genul acesta să se înfiripeze şi apoi, mai ales, să dureze până la a deveni chiar sacrificială, aşa cum fiecare, de fapt, îşi doreşte un prieten. Este însă foarte interesant de realizat că atunci când ne angajăm în prietenii aşteptăm foarte mult de la ceilalţi şi pretindem ca ei să aştepte de la noi mult mai puţin. Poate şi de aceea, odată, când Platon a ajuns la un simpozion unde erau mai mulţi adunaţi şi-l aşteptau, el s-a adresat tuturor astfel: „Prieteni! Nu există prieteni.”

Cum ziceam, Sfânta Scriptură ne pune înainte un alt model de prietenie şi anume prietenia între Dumnezeu şi om. S-ar putea întreba cineva: cum este posibil aşa ceva? Ce este comun între Dumnezeu şi om, când ştim că Dumnezeu este atotputernic, veşnic, este Creatorul cerului şi al pământului, este în mod total dincolo de posibilitatea minţii noastre de a concepe şi de a descrie şi deci, noi cei care suntem aici trecători, muritori şi nestatornici? Cum poate să existe o prietenie între unul care este nestatornic şi unul statornic? Dacă aplicăm acest termen la viaţa de zi cu zi pe pământ, vedem că în momentul în care într-o prietenie unul s-a dovedit nestatornic, atunci prietenia s-a sfărâmat.

Este foarte interesant să remarcăm în acest context că principiul prieteniei se bazează pe chemare. Spre aceasta ne duce, de fapt, pericopa Sfintei Evanghelii de astăzi. Un om care era bogat, a făcut o masă mare şi şi-a chemat prietenii. Nici unul nu a venit. Primul a spus: mi-am cumpărat un ogor şi nu pot să vin la masa pe care ai oferit-o; altul a spus: mi-am cumpărat cinci perechi de boi; trebuie să merg să-i încerc. (Pe vremea aceea, să-ţi cumperi cinci perechi de boi, dar şi în timpurile mai apropiate în care ne-am născut şi am crescut noi cei mai în vârstă, era foarte mult să poţi să ai posibilitatea să-ţi cumperi cinci perechi de boi). Celălalt a spus: m-am însurat şi nu pot veni. Şi a rămas stăpânul casei abandonat, el care cheltuise aşa de mult, cu bucate care urmau să se risipească. De aceea a trimis pe sluga sa să invite la masă pe necunoscuţi, pe cei care nu au visat vreodată să calce pragul casei acelui om bogat, adică pe săraci, pe slugi, pe bolnavi, pe cerşetori, pe cei care stăteau pe la colţurile străzilor, ba chiar pe cine vor vedea pe la garduri, prin curţi; să-i scoată afară şi să-i silească să intre, nu numai să-i invite, adică să insiste cumva, să-i determine, să le vorbească în aşa fel încât aceştia să vină şi să se umple casa, căci zice în concluzie stăpânul acesta: „mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi”. Deci chemarea joacă un rol esenţial în legarea unei prietenii, ca, de altfel, în multe alte genuri de relaţie.

În relaţia omului cu Dumnezeu, Dumnezeu este cel care adresează primul chemarea. El adresează chemarea în două feluri: în primul rând, cum interpretează Sfântul Ioan Gură de Aur pilda aceasta şi cum interpretează Sfântul Vasile cel Mare Cartea Facerii din Vechiul Testament, Dumnezeu cheamă pe om de la nefiinţă la fiinţă căci a spus: „să facem om, după chipul şi asemănarea noastră”.

Un mare filosof creştin şi mistic occidental din Evul Mediu, în secolul XIV, vorbesc de Meister Eckhart, a spus că omul este un fenomen acustic. Cum adică este omul un fenomen acustic? Ce vrea să însemne această extrem de bizară definiţie a omului, care nu poate fi găsită în nici unul din dicţionarele din toate ştiinţele care astăzi definesc omul? Sigur, misticul s-a gândit la modul în care a apărut omul, dar şi toate lucrurile, de la nefiinţă la fiinţă. El, Dumnezeu, a zis şi toate s-au făcut. A zice, a pronunţa un cuvânt, este deja o chemare. Iată că Dumnezeu lansează o chemare şi prin chemarea aceasta apare omul: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră”.

În al doilea rând mai vorbim de un alt mod prin care Dumnezeu ne cheamă şi anume prin ceea ce numim vocaţie. În limba latină vocare înseamnă „a chema”. Atunci când spunem că avem o vocaţie, înseamnă că avem o chemare. Dar dacă avem o chemare, înseamnă că aceasta vine de undeva, căci nu am emis noi chemarea respectivă; chemarea este atunci când cineva te cheamă. Poţi să chemi şi tu pe cineva, însă chemarea se adresează altcuiva. Deci dacă avem o vocaţie, o chemare, o înclinaţie cum îi mai spunem la vocaţie, înseamnă că Dumnezeu ne-a chemat şi vocaţia, deci chemarea, implică ceea ce este necesar, adică un răspuns. Ce fel de răspuns, cum răspundem, aici este de fapt cheia întregii probleme a existenţei umane. Cum răspundem noi primului fel de chemare pe care Dumnezeu ne-a adresat-o – chemarea de la nefiinţă la fiinţă, chemarea prin care am ajuns să existăm? Un filosof modern, A. Heschel, explică foarte frumos că faptul de a exista, nu spune mare lucru, pentru că Dumnezeu a decis ca tu să exişti. Nu ai decis tu şi nu ai putut să faci nimic împotriva faptului de a exista. Deci faptul de a exista, nu este aşa de important, cât de important este ceea ce faci tu cu existenţa pe care ai primit-o. Aici intervine marea responsabilitate a omului. Ce facem noi cu ceea ce suntem? Că suntem, e bine că suntem. Dar ce facem cu ceea ce suntem? Aceasta este marea responsabilitate. Cuvântul „responsabilitate” vine de la capacitatea omului de a da un răspuns, cu alte cuvinte omul este o fiinţă capabilă de a răspunde. Dar de ce suntem noi fiinţe capabile de a răspunde? Tocmai pentru că am venit întru existenţă prin chemare. Şi iată, chemarea aceasta aşteaptă şi cere un răspuns, un răspuns ce reiese din modul în care ne ducem viaţa pe acest pământ.

Dacă trecem şi la celălalt aspect al chemării, deci dacă vorbim de vocaţie, înţelegem că Dumnezeu ne-a dat daruri, căci aceasta este vocaţia. Când spui: „am o vocaţie”, vrei să spui că ai o înclinaţie către ceva, deci un talent pentru un anumit lucru, înseamnă că îţi este mai uşor şi-ţi este drag şi te simţi mai în stare, mai capabil să săvârşeşti un anumit lucru într-o anumită direcţie, într-un anumit domeniu decât altundeva. Deci este un talent acolo care lucrează şi pe baza căruia îţi construieşti viaţa. Dacă ai un talent pe care l-ai primit, atunci răspunsul trebuie să fie legat de modul cum utilizezi talentul, sau darul, sau talantul cum se mai spune în limbaj biblic, pe care l-ai primit.

Dar iată cât de frumos se leagă ideea de vocaţie cu aceea de înclinare şi închinare. Când ai o vocaţie, spui că ai o înclinare. Dar ce înseamnă să te înclini? Înseamnă, într-un fel, să te smereşti, să te înclini către cineva. Nu te înclini către tine însuţi. Te înclini întotdeauna către altcineva, deci te înclini către Dumnezeu care ţi-a dat talentul respectiv. Cu alte cuvinte, în momentul când ai o vocaţie, înseamnă să te înclini sau închini către cineva, adică să arăţi că eşti profund recunoscător lui Dumnezeu pentru darul pe care ţi l-a dat, pentru că te-a pus pe făgaşul unde poţi să-ţi găseşti împlinirea, căci prin vocaţie îţi găseşti împlinirea şi nu altcumva.

În al doilea rând, înclinarea aceasta se mai face şi către semeni, către aceia în mijlocul cărora şi în faţa cărora îţi vei aplica, concretiza, lucra talantul sau darul. Căci darul este oferit pentru ca să fie pus în lucrare prin slujire, prin serviciu, aşa cum însuşi Dumnezeu ne slujeşte pe noi, căci aducerea noastră de la nefiinţă la fiinţă prin chemare, nu este altceva decât un mod prin care Dumnezeu ne slujeşte pe noi. Nu ne slujeşte Dumnezeu prin menţinerea noastră în existenţă? Nu ne slujeşte Dumnezeu când, în fiecare zi, cerem ceva în rugăciunile noastre şi ne ajută? Ne slujeşte. Aşa cum, atunci când cineva ne cere nouă, din familie, dintre prieteni, dintre vecini, colegi, şi răspundem făcând ce ni se cere, după puterea noastră, am adus un serviciu, adică am slujit celui de lângă noi.

Aşadar maniera în care răspundem la chemarea lui Dumnezeu, fie pe plan existenţial, fie pe plan social, prin slujirea pe care o deducem din vocaţia pe care am primit-o, este mântuitoare de suflet; deci răspunsul, responsabilitatea noastră are caracter mântuitor.

Am să închei cu un exemplu de prietenie celebrată de însuşi Dumnezeu în Vechiul Testament. Dumnezeu îl numeşte pe Avraam prieten. Şi de ce îl numeşte Dumnezeu aşa? Pentru că Avraam a fost un om drept credincios, iar credinţa i s-a socotit dreptate (Iacov 2, 23). Ce este să fii un om drept? Să dai fiecăruia ce este al său. Sau cum zice Sfântul Apostol Pavel într-una din epistolele sale: „Daţi tuturor cele ce sunteţi datori; celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea cinste” (Romani 13, 7). Deci Avraam era un om drept pentru că asculta de Dumnezeu, iar a-ţi recunoaşte locul tău în faţa lui Dumnezeu este dreptate. De aceea s-a socotit relaţia lui Avraam cu Dumnezeu, prietenie. Pentru că fără să cârtească şi fără să se îndoiască şi fără să aibă nici un fel de reţinere, ascultat porunca divină în momente destul de critice în viaţa lui. Iată cum: într-o zi a auzit Avraam glasul Domnului care i-a zis: „Iaşi din ţara ta şi din neamul tău, şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu” (Exodus 12, 1). Avraam putea să pună tot felul de întrebări şi se putea gândi că este o vedenie, o ispită, cum am zice noi în ziua de astăzi. Cum adică să mă duc undeva unde nu cunosc, unde nu m-am gândit niciodată, să mă mut, să-mi las casă, masă, vecini, prieteni şi să o iau într-un pelerinaj care duce – unde? Nu se ştia unde. Avraam nu avea nici un fel de ştire unde îl împingea Dumnezeu, unde îl chema Dumnezeu. Şi totuşi, aşa de puternică a fost chemarea, atât de irezistibilă că Avraam nu s-a îndoit nicio clipă ci s-a sculat atunci şi şi-a pregătit toate pentru drum. Nimeni din noi n-ar face aşa ceva. Dacă cineva dintre noi ar face aşa ceva, alţii s-ar gândi: „este nebun”. Cum adică? Asculţi un glas, te iei după el şi-ţi schimbi viaţa definitiv. Iată, Avraam a făcut lucrul acesta. Ceea ce înseamnă că probabil Dumnezeu s-a descoperit în aşa fel lui Avraam încât acesta, electrizat de chemarea auzită, nu a putut să nu răspundă pe loc. Pentru acesta s-a socotit atitudinea lui Avraam faţă de Dumnezeu prietenie. Pentru ascultarea şi urmarea  necondiţionată.

Dumnezeu ne cheamă pe fiecare în parte în continuare. Nu numai că ne-a chemat de la nefiinţă la fiinţă, nu numai că ne-a dat câte o vocaţie la fiecare, un dar, un talent şi iată-ne frumoşi, minunaţi pe pământ. Dumnezeu continuă să ne cheme ca stăpân, întocmai cum era stăpân faţă de Avraam, să împlinim, să urmăm poruncile Sale. Urmarea necondiţionată a poruncilor Sale ne va oferi titlul de prieten al lui Dumnezeu, întocmai cum a fost cazul lui Avraam. De aceea este deosebit de important să ne aducem aminte de faptul că Dumnezeu are nişte pretenţii de la noi. Adică El ne-a dat aşa de multe şi continuă să ne dea, însă trebuie şi noi să răspundem la chemarea divină. Şi chemarea se face prin poruncile lui Dumnezeu pe care le avem date, interpretate într-o formă nouă de Mântuitorul Hristos.

Aşadar, textul Sfintei Evangheliei de astăzi despre prietenii invitați la cină dar care şi-au dezamăgit prietenul, are această intenţie şi acesta este mesajul: să ne conştientizeze de înălţimea la care Dumnezeu ne-a pus prin creaţie şi prin vocaţie şi să ne sensibilizeze cu privire la ceea ce avem de făcut prin avertismentul: „Mulţi din cei de pe urmă vor fi întâi şi cei dintâi vor fi la urmă,  pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că mâine, duminică 6 decembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 27-a după Rusalii, când textul Sf. Evanghelii, pe lângă vindecarea femeii gârbove, ne vorbeşte despre problema respectării zilei de odihnă, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor mai departe

Pr. Theodor Damian

Păzirea duminicii

Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti.

(Ieşire 20, 8)

Nu există nici un sistem care să nu aibă legi, care să nu aibă norme şi regulamente, indiferent dacă ne referim la un sistem biologic, cosmic, social, economic sau de orice natură ar fi el. Şi nu există lucru care să nu apară în afara unui sistem. Cu alte cuvinte, când ne referim la existenţă, indiferent la ce lucru ne referim că există, acesta deja există, apare, se dezvoltă într-un sistem. Sistemul este cel care dă posibilitatea lucrului respectiv să îşi desfăşoare un anumit gen de existenţă, de manifestare. Totul în lumea aceasta este bazat pe legi, iar legile fac armonia universală. Este interesant să ne gândim la faptul că sistemul, care este în sine o unitate armonioasă, are la bază un element raţional, aşa cum ne spun sociologii, filosofii şi cei care sunt specialişti în teoria sistemelor. Deci toate lucrurile care există, ele există pentru că undeva, în contextul, în sistemul din care ele fac parte, există un element raţional. Raţiunea, cu alte cuvinte este la baza întregii existenţe, de orice natură ar fi ea.

Dacă ne referim la sistem, la armonie, la legi, la regulamente şi norme, atunci bineînţeles că trebuie să ne gândim şi la viaţa noastră de zi cu zi, pentru că aceasta este formată din legi şi rânduieli. De foarte multe ori nu înţelegem raţiunea unor legi. De pildă spunem că legea cutare este rea, nu este bună şi încercăm să o schimbăm, însă, în momentul în care ea a fost promulgată, în momentul în care ea a fost gândită, atunci a avut un rost bine determinat. Şi rostul l-a avut în legătură cu lucrurile existente în contextul acela. Deci, uneori, chiar dacă nu înţelegem contextul anumitor legi, nu înseamnă că ele nu sunt bazate pe o anumită raţiune. Şi de aceea, atâta vreme cât ele îşi demonstrează validitatea şi valoarea prin proba timpului şi a celorlalte experienţe care le validează, le confirmă, înseamnă că suntem obligaţi a ne supune acelor legi. Şi cum spun, chiar dacă uneori nu ne place, ştim proverbul: Dura lex, sed lex, „Legea este dură, dar este lege”, şi deci cere în mod implicit supunere.

Cele spuse până acum se aplică şi în relaţiile dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu este raţiunea supremă, este Creatorul în acelaşi timp. Asta înseamnă că tot ceea ce a creat Dumnezeu are la bază un anumit gând, o raţiune divină, deci un anumit rost. Căci atunci când te gândeşti la raţiunea pentru care ceva există, te gândeşti în mod automat la rostul pe care îl are acel lucru. Aşadar şi viaţa noastră a fost creată şi este parte dintr-un sistem, ea însăşi este un sistem, deci este bazată pe legi precise. Dacă nu respectăm legile trupului nostru vedem că începe să ne doară pe aici, pe dincolo, începem să lucrăm împotriva propriei noastre vieţi. Dacă nu înţelegem legile spiritului şi relaţia sufletului cu Dumnezeu, de asemenea începem să lucrăm în detrimentul propriei noastre creșterii duhovniceşti. Principalul este că, deşi uneori nu înţelegi, totuşi trebuie să te supui anumitor legi, care, iarăşi spun, şi-au validat puterea şi valabilitatea, însemnătatea în timp şi prin experienţă.

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi, între alte posibile teme de reflecţie, ne pune un astfel de exemplu, o astfel de problemă. Problema unei legi pe care o acceptăm cu toţii, dar pe care o înţelegem mai puţin cu toţii. Sau dacă, să presupunem că o înţelegem cu toţii, atunci, ceea ce este şi mai şocant, o respectăm numai parţial, ocazional sau circumstanțial, deci în funcţie de cum ne vine nouă potrivit în momentul acela. Pentru ca lucrurile aduse de Dumnezeu din nefiinţă în fiinţă să-şi poată menţine fiinţa, Dumnezeu a dat legi şi le-a făcut şi cunoscute. Este adevărat că Dumnezeu nu a dat pentru fiecare lege o anumită justificare, pentru că El nu trebuia să se justifice în faţa nimănui. Nici părinţii, când le trasează copiilor anumite sarcini, nu trebuie neapărat să le dea explicaţii, ci numai cer ceea ce este de înfăptuit, pentru că, şi dacă ar da explicaţii, de multe ori se întâmplă ca acestea să nu fie înţelese. Aşadar nici Dumnezeu nu ne-a dat justificări amănunţite, detalii filosofice despre motivul pentru care a creat legile pe care le-a creat, însă principalul este că El le-a făcut cunoscute. Ne întrebăm de ce le-a descoperit El omului, atât cât le-a descoperit, câtă vreme omul putea să trăiască într-o totală ignoranţă, să nu sesizeze măcar că există nişte legi. Or, Dumnezeu le-a făcut cunoscute omului tocmai pentru ca acesta să înţeleagă singur, dar atât cât îi permite creşterea sa interioară, nivelul de existenţă la care se află, să înţeleagă că legile au fost date pentru a fi respectate sau îndeplinite, nerespectarea lor ducând la consecinţe neplăcute.

Aşa este şi cu legea zilei de odihnă: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului, ca să o sfinţeşti” (Ieşire 20, 8). E o poruncă, o lege care se înscrie într-un context mai larg, cel al Decalogului, al celor zece porunci esenţiale pentru desfăşurarea vieţii spirituale a omului dar şi pentru desfăşurarea vieţii fizico-materiale şi sociale.

Un lucru trebuie să remarcăm când vorbim despre ziua odihnei. Nu este numită ziua omului, ci ziua Domnului. Şase zile sunt ale noastre şi a şaptea este a Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra acestei distincţii dintre ziua omului şi Ziua Domnului, arătând că o săptămână, dacă pui fiecare zi cu câte 24 de ore, are 164 de ore şi spune: „Dacă Dumnezeu ţi-a dat ţie 164 de ore, atunci nu se cuvine să-i dai şi tu lui Dumnezeu 24 de ore?” Însă şi două, trei ore cât durează serviciul divin din ziua odihnei, dacă ne-am gândi să le dăm lui Dumnezeu înapoi din cele 164 şi tot ar fi foarte important atât ca participare la rugăciunea Bisericii, cât şi la gest în sine.

Aşa se întâmplă şi în relaţiile interumane: când cineva îţi dă un lucru în cantitate mare (reţinem exemplul celor 164 de ore), nu se cuvine să duci înapoi măcar o floare? Şi gestul este apreciat când mergi tu personal în faţa binefăcătorului, nu când trimiţi intermediari.

Să mai vedem un alt aspect al legii zilei de odihnă:  „Adu-ţi aminte de ziua Domnului ca să o sfinţeşti” . Ce înseamnă să o sfinţeşti? Dumnezeu este sfânt, cum Însuşi declară: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru.” (Levitic, 20, 2). Deci ziua a şaptea fiind a Domnului, este sfântă. Trebuie să existe anumite diferenţieri între celelalte zile care nu sunt numite sfinte şi ziua aceasta sfântă. De fapt, dacă mergem la originea însemnătăţii cuvântului sfânt sau sfinţenie, vedem că acesta înseamnă pus deoparte, înseamnă diferenţiat, distins. Deci dacă ziua aceasta trebuie sfinţită, pentru că este ziua Domnului, înseamnă că trebuie pusă deoparte. Ce înseamnă a o pune deoparte? A nu o pune în aceeaşi categorie cu celelalte. Dacă o pui în aceeaşi categorie cu celelalte, îşi pierde din identitate sau se pierde printre ele. Se poate întâmpla că acolo unde ai mai multe lucruri de acelaşi fel, să pui şi lucrurile rele, mai puţin plăcute lui Dumnezeu; un măr stricat pus într-o ladă de mere bune poate strica multe. Dar şi un lucru bun pus alături de multe mai puţin bune îşi poate pierde din calitate. Ziua Domnului trebuie dată Domnului. Zilele de rând, care, cum zicem noi, sunt ale omului, trebuie date omului şi muncii sale. Aşa cum zice şi Mântuitorul: Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Marcu 12, 17). Deci, dă-i omului ce este al omului, ia-ţi tu ceea ce este al tău, dă-i vecinului ceea ce este al vecinului şi dă-i lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. A da fiecăruia ceea ce este al său, este, de fapt, una din definiţiile clasice ale dreptăţii. Înseamnă că a păstra ziua Domnului cu sfinţenie, a face în ea lucrurile sfinte, nu lucrurile celelalte din timpul săptămânii, este un act de dreptate. Reiese că a nu ţine cu sfinţenie ziua Domnului, a nu o sfinţi, este o nedreptate, înseamnă a-L nedreptăţi pe Dumnezeu.

Mai există un alt aspect, poate şi mai interesant al acestei probleme şi anume: dacă trebuie să-i dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, în momentul în care nu îi dăm lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, înseamnă că L-am furat, înseamnă că Îl privăm pe Dumnezeu de lucrul care I se cuvine. Când privezi pe cineva, când nu dai înapoi ceea ce trebuie să dai înapoi, înseamnă că ai comis un furt. Or, ca să furi de la Dumnezeu şi să furi un lucru sfânt care nu este al tău, înseamnă furt de cele sfinte, care este furtul cel mai grav din punct de vedere spiritual, moral. Este extrem de grav şi îngrijorător să constatăm că în momentul în care nu păstrăm ziua Domnului, de fapt, noi, în fiecare duminică, nu facem altceva decât să furăm ceva de la Dumnezeu, să-I furăm ziua sfântă de odihnă, să comitem această gravă nedreptate faţă de El. Or, pentru acest lucru, ca pentru orice nedreptate, ca pentru orice încălcare de lege, cum am spus mai devreme, există consecinţe. Vine o zi când totul se plăteşte. Aşa ne spune şi Eccleziastul: Există o vreme pentru fiecare lucru, deci şi una când o să dai socoteală (Ecclesiastul 3, 1-8). Sau cum ne-o spune aşa de frumos şi unul din poeţii, din talentaţii noştri poeţi români, Romulus Vulpescu în unul din poemele sale: „Vine-o vârstă, vine-o veste, vine-o vreme, / Vine-o vamă, vine-o voce, / vine, cheamă / Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora” (Vine vremea). Deci există un timp când eşti chemat în faţa Dreptului Judecător şi atunci se întâmplă, cum vedem şi din exemplele vieţii noastre, că este prea târziu şi nu mai poţi să îndrepţi  ceea ce  s-a strâmbat mai înainte.

Chiar dacă ne referim la sistemele omeneşti doar, cele din care vrând, nevrând facem parte, este bine să realizăm că pentru orice lucru care se face împotriva legilor armoniei unui sistem, reacţia este aceasta: excluderea, expulzarea. Şi un virus dacă, vrea să intre în organism, organismul fabrică anticorpii şi expulzează pe acela care încearcă să producă dezordine în armonia, în sistemul care este trupul nostru. Aşa se întâmplă şi cu noi şi poate că nu trebuie să ne mirăm dacă de foarte multe ori lucrurile vieţii noastre nu merg întotdeauna aşa de bine.

De aceea, aşa cum o viaţă ni s-a dat, vorba unui cântec vechi, tot aşa ni s-a dat şi  un rost, şi parte din rostul vieţii este şi această lege divină, dată pentru noi, ca să ne fie nouă bine şi să trăim mulţi ani pe pământ, cum spune una din poruncile Decalogului, porunca a patra, referitoare la cinstirea părinţilor. Însă aceasta poate fi adaptată la toate poruncile Decalogului, inclusiv aceasta în discuţie: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului ca să o sfinţeşti”, şi putem adăuga: „ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ”.

Importanţa zilei a şaptea, a zilei de odihnă, pentru noi, creştinii, ziua Învierii Domnului, a fost subliniată de Sfinţii Apostoli care o numeau „ziua Domnului”. Sfinţii Evanghelişti ne mărturisesc că în ziua Domnului ucenicii se adunau şi făceau Sfânta Liturghie, frângerea pâinii, adică serviciul divin dedicat Domnului potrivit poruncii Sale: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 27, 19).

Deci în ziua aceea nu faci altceva decât să te ocupi de Domnul, căci în alte zile te ocupi de tine. Ce poţi să faci în zi de duminică? Te gândeşti la sufletul tău, te gândeşti la relaţia dintre tine şi Dumnezeu, mai faci un rechizitoriu ca să vezi cum mai stai cu balanţa dintre bune şi rele, mai faci o faptă bună, şi mai ales, încununând toate acestea, participi la frângerea pâinii, la sfânta şi dumnezeiasca liturghie.

Biserica a învăţat mereu despre necesitatea serbării zilei Domnului, pentru că acest lucru ne ajută să menţinem legătura noastră corectă cu Dumnezeu.

Aşadar, să plecăm de aici având cuvintele poruncii divine ca pe un ecou plăcut care să răsune zilnic în sufletele noastre:  „Adu-ţi aminte de ziua Domnului ca să o sfinţeşti.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că mâine, duminică 22 noiembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi

Post uşor

La mulţi ani cu ocazia zilei naţionale a României!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 30-a după Rusalii, când textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre convorbirea dintre Iisus şi un dregător bogat, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Post uşor

La mulţi ani cu ocazia zilei naţionale a României!

Pr. Theodor Damian

Lecţia de mântuire

Meditaţie la Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat şi păzirea poruncilor; Luca 18, 18-27)

Aceasta este viaţa veşnică,

 să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu

 şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis.

(Ioan 17, 3)

Este foarte rar, mai ales în ziua de astăzi, când cineva e preocupat îndeobşte cu lucruri care nu sunt de imediată utilitate, pentru că, în general, fiecare se ocupă de ceea ce trebuie să facă astăzi sau mâine, de planurile imediate din viața de zi cu zi. Mai rar când cineva se gândeşte zilnic la un lucru mai distant, care este pentru foarte mulţi pus sub semnul întrebării, şi anume, viaţa veşnică.

Avem în exemplul Sfintei Evanghelii de astăzi un astfel de caz, un tânăr care dovedeşte că grija lui din viaţa de fiecare zi, dar grijă persistentă, înrădăcinată în conştiinţa sa, în gândirea şi în faptele sale, era aceasta: viaţa veşnică. De aceea vine la Iisus cu, de acum, celebra întrebare: „ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Deci din câte întrebări putea să îi pună cineva Mântuitorului Hristos, din câte cereri putea să aibă cineva atunci când venea la El, iată-l pe tânărul acesta care nu are nimic de cerut decât o lămurire, să îl clarifice Iisus, să îi spună opinia Lui. Pentru că tânărul avea şi el propria opinie cu privire la ce trebuia să facă pentru a moșteni viaţa de veci. Însă atât de preocupat era, încât, admirabil, nu pierdea nici o ocazie ca să-şi verifice propria convingere prin părerea celor care se dovedeau a avea credibilitate în popor. Şi Mântuitorul Hristos era unul dintre aceştia care îşi dovedea tot mai mult credibilitatea în faţa oamenilor.

Sunt câteva lucruri demne de remarcat în această întrebare. În primul rând faptul că tânărul era absolut convins de existenţa vieţii veşnice. El nu venise la Mântuitorul ca să declanşeze o discuţie cu privire la argumentele pro şi contra existenţei vieţii de veci, să vadă dacă Iisus, ca învăţător vestit, are şi alte argumente cu privire la existenţa vieţii de veci, la care tânărul nu se va fi gândit, dacă mai are Iisus poate o altă justificare a credinţei în viaţa veşnică, pe care el nu o primise fie din familie, fie din şcolile prin care trecuse, sau din discuţiile pe care le avusese cu alţi învăţaţi ai timpului. El vine la Mântuitorul Hristos exprimându-şi convingerea clară despre existenţa vieţii veşnice.

Îmi aduc aminte, cu privire la această problemă a existenţei vieţii veşnice, de unul din Psalmii lui Arghezi, foarte cunoscut de unii dintre noi, în care el, tot aşa, îşi pune problema existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice şi la un moment dat, într-o clipă de apropiere de Dumnezeu, strigă prin versul lui celebru şi foarte frumos, profund teologic: „Aş vrea să-L pipăi şi să urlu / Este”. Cei mai mulţi dintre noi ştim interpretarea care s-a dat acestui vers în regimul comunist. Se spunea, de pildă, că aici Arghezi îşi exprima îndoiala în existenţa lui Dumnezeu tocmai pentru că nu poţi să Îl atingi şi să Îl pipăi. Însă noi ştim prea bine că Arghezi a fost om al Bisericii, chiar dacă, după un timp s-a retras din slujire; dar el a fost diacon şi deci apropiat şi cunoscător al doctrinei ortodoxe despre Dumnezeu şi despre viaţa veşnică. Şi în momentul în care el a spus: „Aş vrea să-L pipăi şi să urlu / Este”, era de fapt într-o stare aproape de extaz, de maximă apropiere de Dumnezeu. Atât de mult era „scufundat” în Dumnezeu, încât ceea ce voia să zică suna cam aşa: „Aş vrea să stau în Dumnezeu, să fiu în permanenţă cu El, să fiu atins de Dumnezeu şi să strig şi să le arăt celorlalţi că este Dumnezeu”. Deci prin versul acesta el nu făcea decât să strige lumii întregi şi să declare că Dumnezeu ESTE.

Însă tânărul din textul Sfintei Evanghelii de astăzi, nu numai că era convins de existenţa vieţii veşnice, dar el ştia prea bine că viaţa veşnică nu se obţinea pe gratis; era convins că pentru a intra în ea, ca să o dobândeşti, trebuie să faci ceva. Nu este ca şi cum ai spune despre viaţa veşnică: oare va fi? Unde va fi? eu sunt aici, vom vedea cum vor fi lucrurile, vom vedea sau nu vom vedea, pentru că murim şi nu vedem sau poate că murim şi vedem. El avea convingerea că trebuie să faci anumite eforturi pentru a o câştiga, exact aşa cum spune Mântuitorul: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).

Înţelegem că nimic nu trebuie precupeţit pentru a câştiga viaţa veşnică, pentru a lucra viaţa veşnică încă din viaţa de aici. De aceea la întrebarea Mântuitorului: „Ştii poruncile?”, el a spus: „le ştiu”, şi a început să îi explice lui Iisus cum că el păzea cele zece porunci încă din fragedă copilărie, şi asta, desigur, nu fără efort. El era conştient că orice merită să pui la dispoziţie sau să faci pentru a câştiga viaţa veşnică. Şi tocmai la aceasta vreau să mă refer, la faptul că a împlini cele zece porunci, chiar dacă ele sunt numai zece, nu aşa de multe cum sunt în cazul altor religii, trebuie depus mult efort. Pentru că dacă ne gândim numai la câteva din ele, de pildă numai la porunca a treia care spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”, este acesta lucru uşor să te gândeşti la Dumnezeu întotdeauna, fără excepţie, cu reverenţa cuvenită, în aşa fel încât niciodată numele Lui să nu apară în deşert, în van, fără rost pe buzele tale? Nu mai vorbesc despre extrema luării numelui Domnului în deşert, care este înjurarea lui Dumnezeu, care de asemenea este o practică destul de răspândită, din nefericire, în viaţa poporului nostru, când la necaz omul imediat aruncă injurii nepermise la adresa lui Dumnezeu. Dar porunca se referă şi la un alt aspect care este mai moderat, adică interdicţia de a rosti numele lui Dumnezeu atunci când nu este nevoie, adică cu mare uşurinţă. Cu alte cuvinte să rostim numai în situaţii maxime, în situaţii ultime, în care avem nevoie să luăm pe Dumnezeu chezăşie pentru ceea ce facem, pentru ceea ce spunem sau atunci când Îl propovăduim.

Un alt exemplu este legat de porunca a cincea a Decalogului în care se vorbeşte de cinstirea părinţilor. Câţi dintre noi pot să spună cu mâna pe inimă, cu conştiinţa curată, că întotdeauna, din fragedă copilărie, cum mărturiseşte acest tânăr în faţa Mântuitorului Hristos, a cinstit pe părinţi? Căci iată cum ni se spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ”. Într-un fel sau altul cu toţii am supărat pe părinţii noştri. Însă iată, la tânărul acesta, cinstirea părinţilor, ca poruncă divină, era o mare problemă în viaţa de fiecare zi; cu alte cuvinte era foarte atent, mereu cu conştiinţa trează că trebuie să se comporte în aşa fel încât să nu ofenseze în nici un fel pe părinţii săi.

Sau dacă ar fi să ne gândim la porunca a patra, a păzirii zilei de odihnă: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului ca s-o sfinţeşti”, adică de ziua a şaptea, duminica în credinţa şi tradiţia noastră creştină. Câţi dintre noi pot să spună în faţa lui Dumnezeu, ca într-o convorbire directă cu El că are porunca aceasta la mare preţ şi că duminica nu muncesc? Pentru că dacă este zi de odihnă pentru Dumnezeu, este zi de odihnă şi de rugăciune şi pentru noi. Şi într-adevăr duminica se celebrează, cum vedem că fac alţii din alte religii în jurul nostru.

Deci este mare efort să păzeşti fie şi o poruncă, două, trei, ca să nu mai vorbim de furturi, minciuni, desfrânări şi de celelalte fapte şi atitudini interzise de legea Decalogului.

Aşadar, faptul că acest dregător excela în păzirea rânduielii date de Dumnezeu pentru o relaţie corectă, pe verticală, între el şi Dumnezeu, şi pe orizontală, între el şi ceilalţi oameni, este admirabil.

Surpriza la care dregătorul nu se aştepta a venit din replica Mântuitorului care îi spune ceva la care el nu s-a gândit niciodată: cum că ar mai fi o poruncă, pentru că Iisus îi spune: „încă una îţi mai lipseşte” (Luca 18, 22), deci încă o poruncă. Şi ce poruncă! „Vinde toate câte ai şi împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri. Apoi vino şi urmează Mie”.

Or, această poruncă nu era scrisă în Decalog! Ea mergea dincolo de cele zeci porunci şi era ca o încununare a tuturor celorlalte. De aceea în relatarea aceluiaşi episod de către Sf. Ev. Matei (Matei 19, 16-26), Iisus face o deosebire între intrarea în viaţa veşnică şi condiţia desăvârșirii. Pentru viaţa veşnică era suficient să împlineşti poruncile. Dar dacă vrei mai mult, şi tânărul asta voia, căci de aceea venise la Iisus să-L întrebe „Ce-mi mai lipseşte?”, atunci aflăm că există o condiţie chiar mai înaltă în cadrul vieţii veşnice pe care Mântuitorul o numeşte desăvârşire.

Sigur, la auzul îndemnului lui Iisus cu privire la vinderea averii şi împărţirea ei la săraci, tânărul s-a întristat, căci era bogat. În primul rând, trebuie să recunoaştem, a fost surprins, apoi, probabil şi confuz, dar totodată încercând să înţeleagă ceea ce tocmai auzise. Şi în final, dilema care de acum îl urmărea: Să vândă, să nu vândă? Şi încă şi acest amănunt nu lipsit de impact şi de importanţă: chiar dacă decidea să vândă, să lase deci totul şi să revină la Iisus să-L caute şi să-L urmeze. Unde să-L urmeze? Ce va face? Cum va fi?! Deci a plecat întristat, îngândurat.

Mesajul acestei pilde este clar: păzirea poruncilor divine reprezintă condiţia sine qua non a mântuirii, a intrării în viaţa veşnică, în Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că în Împărăţia lui Dumnezeu sunt mai multe stadii existenţiale aşa cum sugerează Mântuitorul când zice: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2), şi că desăvârșirea ar însemna o stare mai înaltă, nu invalidează efortul de împlinire a poruncilor care sunt legea dată de Dumnezeu spre mântuire şi care în Vechiul Testament consta în ceea ce tânărul bogat împlinirea deja, dar care în Noul Testament a fost redusă de Iisus doar la porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele; desigur, în această iubire de aproapele este inclusă şi milostenia (ştim din pilda samariteanului milostiv), ceea ce lipsea din decalogul Vechiului Testament, fapt pentru care Iisus a vorbit mereu nu de abolirea legii vechi prin învăţătura Sa, ci de împlinirea, de desăvârșirea ei.

Aşadar pentru că şi noi vrem să moștenim viaţa de veci este bine să fim mereu atenți atât la felul cum împlinim cele zeci porunci ale Vechiului Testament (căci ele nu au fost anihilate în Noul Testament), dar şi cum împlinim încununarea lor prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru prin faptele concrete ale milosteniei. Asta înseamnă să rămânem aproape de Iisus, să-L urmăm, să împlinim învăţătura Lui mântuitoare, adică să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin Domnul Hristos aşa cum de altfel ni se spune: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).