The Romanian Institute
of Orthodox Theology and Spirituality, New York


Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, New York

Anunţuri - News


Duminica a șasea după Sf. Paști

Duminica 6 iunie 2021

 

Tema Sf. Evanghelii: Vindecarea orbului din naștere

Tema meditației liturgice: Iisus, lumina lumii

 

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian



Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Hristos a înviat!

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 30 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

Începând de duminica viitoare slujba noastră duminicală va intra în cursul ei normal. Predicile vor fi rostite ca de obicei la sfârşitul Sf. Liturghii şi nu vor mai fi postate pe internet.

 

Luni, 31 mai 2021, de Memorial Day după tradiţia americană, aşa cum am făcut în toţi anii precedenţi, vom merge la cimitirul Cypress Hills la lotul românesc al Societăţii „Dorul” şi vom face parastasul pentru românii din New York care, prin generaţii, au fost înmormântaţi acolo.

 

Plecarea va avea loc de la Biserica noastră din Astoria la ora 11:00 AM, iar la 12:00 PM vom începe slujba de parastas.

 

Pentru detali puteţi suna la 917-892-6013.

 

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian

 

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Pentru că ne aflăm în Duminica a 5-a după Sf. Paşti, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi!

 

Pr. Theodor Damian

 

Neobişnuitul Iisus

Meditaţie la Duminica a 5-a după Sf. Paşti (a samarinencii; Ioan 4, 5-42)

 

Aceasta este viaţa veșnică:

 să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu

 şi pe Fiul Tău pe care L-ai trimis.

(Ioan 17, 3)

 

 

Întotdeauna primim sfaturi (uneori nu primim), dar viaţa e făcută în aşa fel încât avem pe părinţi, pe bunici, pe unchi, mătuşi, în fazele mai mici. După aceea vin prietenii, vecinii, profesorii şi alţii, care sunt gata, din dragoste pentru noi, să ne dea un sfat bun ca să depăşim poate o situaţie dificilă care ar apărea în calea vieţii noastre. Un sfat este o învăţătură, evident. Şi cel care îţi dă un sfat se înţelege că are o anumită înţelepciune, că a trecut prin nişte experienţe şi are din ce să vorbească. Sfaturi şi învăţături au dat şi marii filosofi ai tuturor timpurilor. Deci, cei care ne dau sfaturi, prietenii, vecinii, rudele, sunt şi ei un fel de filosofi. Că după o definiţie frumoasă, dată de Socrate filosofiei, aceasta este știința care te învaţă cum să mori. Dar cum să mori înseamnă cum să trăieşti, adică să trăieşti frumos şi să mori frumos cu conştiinţa împăcată cu Dumnezeu, cu tine şi cu cei din jur.

 

Deci, totul este legat practic de modul în care ne ducem viaţa de zi cu zi. Mântuitorul Hristos vine şi El cu acelaşi lucru: un sfat, o învăţătură, pentru a ne ajuta să ne ducem viaţa frumos, bine, folositor, şi mai ales folositor. Am putea zice în termeni mai moderni, utilitarist în sensul simplu al cuvântului, cu referire la ceea ce ne este nouă util. Să trăim în aşa fel încât să câştigăm ce ne trebuie. Şi primul şi cel mai mare lucru care ne trebuie este, desigur, mântuirea sufletului; să mergem, când vom trece dincolo, la Dumnezeu, să rămânem veşnic în comuniune cu El.

 

Aşa cum există un rău şi un bine în lumea fizică, aşa există un rău şi un bine în lumea metafizică, de dincolo de universul material. Ştim că este o lume metafizică, asta nu mai trebuie dovedit, pentru că şi conştiinţa noastră este nu fizică ci metafizică. Dar ştim că o avem, nu poate contesta nimeni că nu avem, ca fiinţe umane, ca chip al lui Dumnezeu, conştiinţă. Şi multe alte dovezi putem aduce şi purta discuţii lungi pe tema aceasta. Dar principalul este că aşa cum există bine şi rău în lumea fizică, implicit trebuie să existe şi în lumea cealaltă. Ca atare, vrem ca în lumea cealaltă să trecem pe partea binelui şi să fim în veşnică comuniune cu Dumnezeu.

 

Deci Mântuitorul, practic, pentru aceasta a venit, să ne înveţe aceste lucruri, mult mai desluşit decât toţi ceilalţi filosofi. Şi Socrate a fost mare filosof, părintele filosofiei cum este numit, şi acelaşi lucru a învăţat, dar nu aşa de desluşit ca Mântuitorul Hristos, în afară de faptul că El, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu, aşa cum niciun filosof nu a putut s-o facă mai înainte. Mântuitorul reprezintă culminarea revelaţiei, a descoperirii divine. Şi diferenţa cea mai mare între orice învăţător, orice sfătuitor, orice filosof şi Domnul Hristos constă în aceea că, în general, fiecare îţi dă un sfat pentru viaţa de zi cu zi şi mult mai puţin sau deloc pentru viaţa de dincolo. Ceea ce este important şi frumos şi bun. Dar mai este ceva: aceştia nu vorbesc despre sine. Dacă ne întoarcem la Socrate, ca să-l folosim pe el ca etalon al celorlalţi mulţi filosofi mari ai lumii din diverse timpuri şi locuri, vedem că ceea ce putem spune despre el se poate spune despre oricine: aceşti învăţători au învăţat lumea cum să trăiască, dar nu au vorbit despre ei înşişi, cam în genul: Eu sunt cel mai mare învăţător, eu sunt judecătorul suprem, eu sunt lumina lumii, etc. Singurul care a făcut asta într-un fel cu totul special a fost Mântuitorul Hristos. De aceea putem vorbi despre neobişnuitul Iisus. Tot învăţător ca ceilalţi învăţători, dar unic în felul său. Deci neobişnuit. Pentru că Mântuitorul vorbeşte şi cum să trăieşti dar şi despre Sine. Şi vorbeşte despre Sine aşa cum n-ar îndrăzni cineva să o facă. Pentru că dacă cineva altul decât Iisus ar îndrăzni să vorbească despre sine la modul în care Mântuitorul a vorbit despre Sine, mulţi ar spune că are o problemă psihică, sau că e de o aroganţă incredibilă, extraordinară. Ar sfătui pe cei din jur: nu mai mergeţi după el! Acela se promovează pe sine.

 

Iar Mântuitorul Hristos tocmai asta a făcut: s-a promovat pe Sine, şi încă, aşa cum am spus, într-un mod cu totul şi cu totul nemaipomenit, neobişnuit, unic. Căci iată, El zice despre Sine, chiar în textul Sfintei Evanghelii de astăzi (şi pe acest singur aspect, din multele tematici posibile legate de convorbirea cu femeia samarineancă am decis să centrez această meditaţie), şi parafrazez: Eu sunt izvorul de apă vie. În alt loc zice: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer” (Ioan 6, 51). În alt loc zice: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12). În alt loc zice: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Fără viţă mlădiţele mor. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12). Şi multe alte asemenea declaraţii.

 

Cine ar putea oare, cine ar avea curajul, cine ar îndrăzni, cui i-ar trece prin minte să spună, dintre oameni, dintre cei mai deştepţi: eu sunt lumina lumii, eu sunt viaţa, eu sunt adevărul? Dacă am auzi pe cineva zicând aşa despre sine, cum am zis mai devreme, probabil că am spune: omul săracu s-a dus puţin de-acasă. Dar iată, nu putem spune acelaşi lucru despre Mântuitorul Hristos din două motive: 1) pentru că Mântuitorul se descoperă pe Sine învăţând despre Dumnezeu şi cum poate omul să trăiască în lume ca să se califice pentru Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând deci cu putere, vorbind aşa cum niciun om până la El, niciun prooroc n-a mai vorbit, cum mărturisesc chiar fariseii şi cărturarii care ştiau pe proorocii Vechiului Testament şi 2), foarte important, Mântuitorul făcea minuni pe care nimeni altul nu le putea face. Ca atare El îşi dovedeşte unicitatea Sa iar această calitate îi conferă dreptul de a vorbi despre Sine în felul acesta, ca lumea să creadă în El (Ioan 17, 21), lucru afirmat în mod special în rugăciunea Sa către Tatăl înainte de patima Sa.

 

Iisus voia ca oamenii să creadă în El ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Să recunoască direct, indirect, conştient, la modul inconştient, în multe feluri, intuiţional dacă vrem, că El nu este un om oarecare. Un om nu poate să-şi aroge titlurile menţionate mai devreme; nu poate, n-are voie, n-are dreptul să vorbească aşa. Dar dacă Iisus vorbeşte aşa şi dacă mai face lucruri pe care niciun om nu le-a făcut vreodată, atunci înseamnă că avem de-a face cu un personaj cu totul neobişnuit.

 

În convorbirea cu femeia samarineancă aceasta I-a spus: „Doamne ştiu că va veni Mesia, Hristos”; iar El, apropo de afirmaţiile despre Sine de care vorbeam, îi răspunde simplu, direct şi şocant: Eu sunt acela, Eu care vorbesc cu tine.

 

Unii s-ar putea mira că femeia L-a crezut, aşa, dintr-o dată, şi că n-a fost lovită ca de apoplexie de surpriza aceasta extraordinară. Cum am reacţiona noi oare dacă ne-am întâlni cu cineva care, după o scurtă conversaţie, ne-ar spune: eu sunt fiul lui Dumnezeu? Probabil l-am lua în râs, l-am acuza de blasfemie, exact cum au făcut fariseii cu Iisus, ne-am îndoi, am fi şocaţi.

 

Cum ar fi să te pui în situaţia femeii samarinence? Să ştii că trebuie să vină Mesia, trimisul lui Dumnezeu, apoi să te trezeşti cu El chiar în faţa ta, spunându-ţi direct şi simplu: eu sunt acela. Şi parcă pentru a o trezi din şoc, să adauge: Eu, cel care vorbesc cu tine!

 

Deci iată-L pe neobişnuitul Iisus!

 

Acum problema este aceasta: dacă Iisus a venit şi a vorbit şi a lucrat cum a lucrat pentru ca noi să ducem o viaţă mai bună, şi ne-a învăţat şi ne-a sfătuit să trăim în aşa fel încât să câştigăm bunul cel mai de preţ, mântuirea sufletului, ştiindu-L pe Iisus comportându-se aşa de neobişnuit tocmai ca să credem în El, ne punem întrebarea: cum credem? Toţi credem, dar cum, în ce mod?

 

Dacă ar veni cineva să ne acuze că suntem creştini, ca în epoca persecuţiilor din Biserica primelor veacuri ar avea multe sau puţine şi slabe capete de acuzare? Dacă ne-ar lua un interogatoriu cerându-ne să demonstrăm credinţa noastră în Hristos Dumnezeu, cum am demonstra-o?

 

E bine să ne punem această întrebare doar pentru a ne face un rechizitoriu al vieţii noastre spirituale, pentru a vedea cum stăm în faţa lui Dumnezeu, sau, în limbajul Sf. Ap. Pavel, dacă în relaţia cu Dumnezeu suntem reci, căldicei sau fierbinţi.

 

Realizând că scopul suprem al vieţii noastre este mântuirea sufletului, dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu, înţelegând că Mântuitorul Hristos tocmai despre aceasta a învăţat cu autoritatea Sa unică menită să convingă şi să genereze credinţa în El, se impune să-I ascultăm învăţătura, să devenim prietenii Lui, cum la un moment dat îi numeşte pe Sf. Apostoli (Ioan 15, 14), să-L urmăm câtă vreme doar El ne poate duce „de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer”, aşa cum cântăm în noaptea Învierii, bine ştiind că viaţa veşnică stă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi că aceasta se realizează în mod exclusiv în şi prin Iisus Hristos, Fiul Său, aşa cum El însuşi ne spune:

 

„Aceasta este viaţa veșnică: să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Fiul Tău pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

 

 

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Hristos a înviat!

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 23 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Hristos a înviat!

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 16 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian

 

 

EVENIMENT SPECIAL:

Cenaclul Literar „Mihai Eminescu” şi revista Lumină Lină din New York (Director Theodor Damian şi redactor-şef M. N. Rusu)

 

Lansarea volumului Portrete româneşti peste ocean (III) de Elena Mitru

 

Vor vorbi ziarista prof. Mariana Terra, prof. univ. Valentina Ciaprazi

şi Theodor Damian

 

Va asteptam cu drag!

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Pentru că ne aflăm în Duminica a treia după Sf. Paşti , unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre mironosiţele femei care aveau grijă de rânduielile de înmormântare pentru Domnul Hristos, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!

 

Pr. Theodor Damian

 

 

 

Privilegiul mironosiţelor

Meditație la Duminica a treia după Sf. Paști (a mironosiţelor; Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)

 

Adu-ți aminte de ziua Domnului ca s-o sfințești.

(Ieșire 20, 8)

 

Un lucru foarte interesant se petrece cu binecuvântatele femei mironosiţe, că nu li se poate spune altfel, decât binecuvântate, cu toate că nu este formula noastră tradiţională să le numim așa, ci le numim doar femei mironosițe; dar ele sunt binecuvântate și privilegiate pentru mai multe motive şi în primul rând pentru faptul că au fost primele martore ale învierii Mântuitorului Hristos și cele care s-au învrednicit ca nimeni altul, să stea de vorbă cu îngerul Domnului care a fost la rândul lui de faţă la Înviere.

 

E bine să observăm că un înger al Domnului se arată unei femei, Sfintei Fecioare Maria, la Buna Vestire. Şi aici iată, îngerul Domnului se arată tot unor femei care au avut grijă de rânduielile de înmormântare pentru Mântuitorul Hristos. Ceea ce mi se pare frumos, interesant și care merită reflecţia noastră teologică este corespondenţa dintre moarte și înviere vizibilă în situația mironosițelor. Ele, într-un fel, au fost păzitoarele morții; voiau să fie sigure că se împlinesc rânduielile de înmormântare pentru Domnul Hristos și, dintr-o dată, devin păzitoarele tainei Învierii, mărturisitoarele Învierii.

 

Păzirea și mărturisirea se întâmplă și de o parte și de cealaltă; dacă ești păzitorul rânduielilor morții atunci înseamnă că mărturisești că așa trebuie făcut, că nu trebuie să ne abatem de la rânduielile tradiţionale. Şi dacă apoi ești mărturie a învierii, deci mărturisitor, atunci bineînțeles că ești cel mai îndreptățit să păzești această mărturie pentru că ție ți s-a arătat îngerul și nu altuia.

 

Pentru a nu lua în ușor situația lor trebuie să realizăm că ele au trăit experienţa întâlnirii cu îngerul, că sunt mărturisitoare ale unui moment de care au beneficiat numai ele, și atunci sunt păzitoare cu sfinţenie ale acestei taine şi deci iată în ce poziție minunată și interesantă se află femeile mironosițe.

 

În unii ani când sărbătorim ziua femeilor mironosițe în a treia duminică după Sf. Paști, sărbătorim totodată și ziua mamei, în tradiția americană. Anul acesta s-a întâmplat că am avut duminica trecută ziua mamei iar azi ziua femeilor mironosițe, așadar ziua femeii creștine. Ambele evenimente sunt  într-o legătură de continuitate. Astăzi ziua femeilor mironosițe vine ca o încununare a zilei mamei, pentru că şi mamele noastre sunt mironosiţele care ne transmit sentimentul și trăirea credinței din fragedă pruncie.

 

Lucrul acesta trebuie menționat în contextul în care vorbim despre femeile mironosiţe, pentru că în măsura în care orice mamă îşi îndeplinește obligațiile sale de a fi păzitoare a rânduielilor de credință precum femeile mironosițe au fost păzitoarele rânduielilor de înmormântare, deci tot din credinţă și de credință, înseamnă că ele, mamele, sunt la rândul lor, modele de păzire, de mărturisire și transmitere a credinței, ca și femeile mironosițe.

 

Deci revenim la problema morții și învierii deoarece femeile mironosițe au venit la mormânt pentru moarte și au fost întâmpinate de înviere. Ceea ce s-a întâmplat cu ele, adică te duci pentru cele ale morții, dar te întâlnești cu învierea, mărturisim și noi astăzi când rostim crezul în Biserică şi zicem: Aştept învierea morţilor!

 

Să presupunem că vine cineva străin de credința noastră în biserică exact în acest moment și prinde numai fraza asta, fără context, când toată lumea zice: Aştept învierea morților!, desigur că s-ar întreba: ce-i cu ăștia? ce aşteaptă ăştia? Sunt cumva o sectă ciudată, sunt desprinși de realităţile vieţii pământeşti? Cum adică? cine mai aşteaptă aşa ceva, învierea morţilor? Şi dacă ne gândim la alte religii, la alte învăţături religioase, sau filosofice, realizăm că nimeni nu așteaptă învierea morților deloc; sau dacă există ideea de înviere a morților, în niciun caz nu este înțeleasă în sensul în care se înțelege la noi. Căci o zicem ca și cum învierea morţilor este acolo şi o aşteptăm.

 

De fapt asta ne leagă pe noi de creştinii din primele veacuri care trăiau cu efervescenţă, cu intensitate spirituală ideea celei de-a doua veniri a Mântuitorului Hristos, bineînțeles că legată de învierea morţilor şi de judecata din urmă. Aceasta a fost realitatea în care trăiau sau modul cum trăiau aceşti creştini. Ei erau eshatologici, adică trăiau lucrurile de pe urmă, eshaton, eshatologie, lucrurile de la sfârşitul timpurilor despre care nu ştim bine şi nu știm multe, în afară de ce ne-a arătat Dumnezeu; iar El ne-a descoperit numai atât cât ne trebuie pentru a ști că ele există și deci să ştim să ne organizăm viaţa în virtutea existenţei lor şi în vederea lor. Primii creștini au trăit aceste realități viitoare, eshatologice, cu ideea că ei vor fi în viață când ele se vor întâmpla şi că deci, trebuie să te pregătești în mod constant, să priveghezi. Că aşa zice Mântuitorul, „privegheați că nu știți ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Matei 25, 12). Să nu vină cumva ziua Domnului, ca furul noaptea, să ne prindă nepregătiţi şi după aceea, ca fecioarele cele neînțelepte care nu au avut untdelemn în candele şi să fim dați afară din comuniunea mirelui.

 

Încă şi până târziu în istorie, s-a întâmplat ca anumite grupări religioase să trăiască permanent iminența timpurilor eshatologice; una din ele se află chiar aici în America, în statul Pennsylvania, în zona unde trăiește populația germanică, numită amish. În această zonă a existat în secolul XVIII un fel de grupare religioasă pietistă de tip monastic în care trăiau și persoane individuale dar și familii într-o comunitate în jurul unei mănăstiri, Ephrata. Locul există și acum, e muzeu, am fost acolo de câteva ori. Deci ei trăiau o viaţă comună, comunitară, toţi în aceeaşi perimetru mare, bineînțeles, muncind împreună, rugându-se împreună și priveghind noaptea, așteptând ca ziua Domnului să vină, iar în caz că vine să îi prindă rugându-se.

 

Totuși, cu toate că noi azi rostim credința în învierea morților am pierdut sensul acela al iminenței ce a caracterizat viaţa primilor creștini. Noi știm că putem muri oricând, că sfârșitul lumii poate avea loc oricând și deci învierea morţilor poate să se întâmple oricând sau chiar în timpul vieții noastre. Iată ce lucru interesant ne destăinuie Sfântul Apostolul Pavel: „Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna, și morții vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52). Despre ce schimbare vorbeşte oare Sfântul Apostol Pavel când zice: „într-o clipeală ne vom schimba”? Schimba în ce? Din ce în ce?

 

Deci înseamnă că la înviere va avea loc o schimbare. Ca să înţelegem ce, cum ne vom schimba, ce se va schimba în lume şi din ce în ce, trebuie să ne ducem din nou la învierea Domnului, pentru că Mântuitorul a murit cu trup omenesc şi a înviat cu trup duhovnicesc. Aici este schimbarea. Căci atunci când vom învia, vom avea trup omenesc, trupul nostru, dar transfigurat, ca al Mântuitorului după înviere; iar cei care nu vor muri, cum spune Sfântul Apostol Pavel, într-o clipită se vor schimba, deci trupul lor va trece prin moarte. Iată ce mare taină: să treci prin moarte ca să ţi se schimbe trupul, să ţi se transfigureze trupul fiind încă în viaţă. Deci viu fiind să treci prin moarte într-o clipă! Cine s-a mai gândit oare vreodată la un astfel de lucru şi la o astfel de taină?

 

Deci cum spuneam, femeile mironosițe se află între cele două realități: moartea și învierea Domnului, și lucrul acesta este un foarte mare privilegiu, de aceea pomenirea lor ocupă un loc central în viaţa liturgică a Bisericii noastre; lor li se dedică nu o zi oarecare din an, ci o duminică, adică ziua Învierii.

 

Deci ce este Învierea Domnului? Învierea Domnului este considerată de Sfinții Părinți ca ziua a opta a facerii lumii. De ce? Pentru că Dumnezeu a creat lumea în șapte zile care includ ziua de odihnă. Apoi El poruncește: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești.” În ziua a șaptea Dumnezeu s-a odihnit, dar având grijă de creația Lui ca să nu dispară, să nu se deterioreze. În ziua a șaptea Dumnezeu continuă munca de creaţie prin conducere sau guvernare şi prin păstrare sau conservare.

 

A guverna este o muncă foarte grea și nu oricine poate să o facă cum trebuie. Fiecare poate crede că poate conduce o lucrare, o întreprindere, o instituție, dar nu fiecare într-adevăr este făcut pentru a guverna, pentru a conduce. Deci ca lumea să nu dispară trebuie ca Dumnezeu să aibă grijă de ea, este absolută nevoie de pronia divină.

 

Dar după ziua a șaptea vine ziua a opta. Săptămânal vorbind vine iar ziua întâi care este duminica. Dar numeric vorbind, vine ziua a opta, a Învierii, pe care Sf. Părinți au numit-o a opta a facerii lumii. Şi asta deoarece învierea Domnului este egală cu facerea lumii. Este un eveniment aşa de mare, aşa de nemaipomenit, aşa de neimaginat, încât este într-adevăr egal cu facerea lumii. S-a mai pomenit vreodată să învie cineva din morţi în afară de timpul Mântuitorului și învierile făcute de El? Nu s-a pomenit. Deci învierea e un fapt absolut dumnezeiesc care echivalează cu creația, alt fapt absolut dumnezeiesc. Învierea deci vine după creație. Dacă sunt șapte zile ale creației, Învierea vine în ziua a opta.

 

Femeile mironosițe sunt primele care asistă la inaugurarea zilei a opta. Ele sunt primele privilegiate care păşesc întru această zi eshatologică, pe calea spre lucrurile dumnezeieşti.

 

Învierea având loc după moarte, deci şi după moartea noastră va urma tot învierea, adică intrarea într-un nou timp, într-o nouă eră, într-o nouă condiţie existenţială.

 

Aceasta face învierea Domnului: deschide, prin faptul că reprezintă ziua a opta, o nouă săptămână, un fel de nou ciclu existențial și de aceea este aşa de important că femeile mironosiţe sunt cele cărora li se oferă șansa de a fi primele martore ale mormântului gol și cărora îngerul Domnului le vestește Învierea.

 

În încheiere, trebuie să revenim la noi înșine. Să ne amintim că Dumnezeu a dat această poruncă foarte severă și strictă: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului ca să o sfinţeşti!” Pentru noi ziua Domnului este ziua Domnului nostru Iisus Hristos cel înviat din morţi. Acesta este Domnul Dumnezeul nostru în care credem, pe care L-a trimis Dumnezeu Tatăl, cum spunem în colinde, „să se nască și să crească, să ne mântuiască”. El este trimisul Părintelui ceresc, Cel care inaugurează, deci, şi o nouă săptămână şi o nouă zi de odihnă şi o nouă eră existențială. Ca atare centrul de greutate de acum înainte, pentru noi, este Domnul nostru cel înviat. Învierea Domnului devine dintr-odată ziua de odihnă, ziua în care Mântuitorul s-a odihnit după șirul de suferințe care i-au precedat moartea.

 

De aceea duminica, atunci când sărbătorim Învierea Domnului, auzim chemarea și porunca venită de la Dumnezeu, încă din Vechiul Testament: „Adu-ți aminte de ziua Domnului, ca s-o sfințești”. Așadar asta trebuie să facem noi în ziua Domnului: să-i respectăm sfințenia, să o sfințim. Cum facem asta? Prin rugăciune. Şi ce fel de rugăciune? Cea privată pe care o faci tot timpul acasă? Sigur că da, dar duminica, rugăciunea comunitară este o încununare a celorlalte rugăciuni private. Ne închinăm acasă, pe stradă, la serviciu, sau în orice loc și mereu zicem: Doamne ajută-ne! Sau adăugăm și o altă rugăciune. Şi bine facem, și așa trebuie să facem. Totuși, rugăciunea personală nu poate înlocui rugăciunea comunitară, liturgică pentru că zice Domnul: „Unde vor fi doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

 

Însuşi Mântuitorul a predicat și s-a rugat în sinagogă și în templu, astfel validând practica adunării noastre în casa lui Dumnezeu, practică venită din Vechiul Testament, unde Dumnezeu, nu omul, a poruncit să se facă o casă comunitară, un templu, unde rugăciunea este diferită de cum o face orice persoană în privat. Deci, validarea rugăciunii private vine din rugăciunea euharistică și liturgică pe care o numim cu evlavie sfânta și dumnezeiasca liturghie.

 

Așadar iată ce mai învățăm în ziua minunată, plină de semnificații, dedicată femeilor mironosițe, păstrătoarele rânduielilor de credinţă: să ne aducem aminte de porunca Domnului Dumnezeu care ne îndeamnă cu autoritatea Sa divină în termeni clari și conciși: „Adu-ți aminte de ziua Domnului ca s-o sfințești!”

 

Galeria Spiritus, New York (Dir. Viorica Colpacci):
Expoziţie virtuală de Florii şi de Înviere, 2021





A apărut revista Symposium, Nr.1, 2020

Lectură plăcută!


Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Hristos a înviat!

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 9 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

EVENIMENTE SPECIALE:

Evocarea si celebrarea Zilei Independentei de stat a Romaniei, a Zilei Monarhiei si a Zilei Mamei dupa traditia americana.

Evenimentele istorice vor fi evocate de Pr. Prof. Theodor Damian, de Prof. Dr. Doru Tsaganea şi de Dr. Napoleon Săvescu.

Va urma un recital de poezie dedicat mamei susţinut de M. N. Rusu, Mariana Terra, Valentina Ciaprazi, Nicole Smith, Theodor Damian.

 

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian



Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Pentru că ne aflăm în Duminica a doua după Sf. Paşti , unde Sf, Evanghelie ne vorbeşte despre chemarea Mântuitorului către Sf. Apostoli ca să ia Duh Sfânt, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!

 

Pr. Theodor Damian

 

Luați Duh Sfânt (Ioan 20, 22)

Meditație la Duminica a doua după Sf. Paști (a Sf. Ap. Toma; „Luați Duh Sfânt”; Ioan 20, 19-31)

 

Fericiți cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăția cerurilor

(Matei 5, 3).

 

În multe feluri și în multe chipuri s-au preocupat și se preocupă oamenii în mod direct sau indirect, mărturisit sau nemărturisit, de problema fericirii lor.

 

S-au dat și se continuă să se dea nenumărate definiții la noțiunea de fericire, la starea spirituală desemnată prin acest cuvânt, însă remarcăm și faptul că definițiile referitoare la fericire sunt legate de actul de posesiune. Unii spun că ești fericit atunci când te mulțumești cu puțin. Dar, chiar dacă este puțin, acest puțin tine de actul de posesiune. Tine tot de verbul „a avea”, puțin, e adevărat, dar „a avea”! Ne putem gândi că fericit este acela care dobândește ceea ce își dorește și care știe să păstreze ceea ce a dobândit. Însă pentru a păstra ceea ce dobândești, pentru a dobândi numai, este necesar să știi ce vrei. Şi atunci știi ce vrei când uzezi de aceea mare calitate pe care a pus-o Dumnezeu în sufletul omului și care se numește discernământ, adică atunci când ai o ierarhie precisă a valorilor lucrurilor cu care te confrunți în această lume, pe care le întâlnești în viața de fiecare zi.

 

Un înțelept din secolele trecute, Pico della Mirandola, avea un frumos cuvânt despre discernământ, despre valoarea lui. Spunea ca și cum Dumnezeu vorbea cu Adam: „Nu ți-am hărăzit, o, Adame, nici vreun chip, nici vreun loc sau vreun dar care să fie numai al tău, pentru ca atât chipul, cât și locul și darurile tale să le dorești și să le dobândești prin tine însuți. Natura îngrădește celelalte specii prin legi stabilite de Mine. Tu însă, neîngrădit de nici o opreliște, te definești prin propriul tău discernământ (s.n.) în voia căruia Eu te-am lăsat. Te-am așezat în mijlocul lumii ca să poți înțelege mai bine toate câte le cuprinde lumea. Nu te-am zămislit nici ca pe o făptură cerească, nici pământească, nici muritoare, nici nemuritoare, pentru ca în mod liber, ca un pictor bun sau ca un sculptor dibaci, să-ți desăvârșești propria ta formă” (Oratio „De hominis dignitate”).

 

Iată cât de frumos și de clar rezultă de aici importanta discernământului ca facultate directoare cu mare pondere, cu pondere decisivă în viața omului, atât în a ști ce să faci cu darurile - respectiv cum trebuie puse în slujire - cât și în procesul de cunoaștere a lumii înconjurătoare, și în egală măsură, în procesul desăvârșirii spirituale. Şi dacă vorbim de discernământ ca factor decisiv în fixarea unei ierarhii a valorilor, despre care aminteam mai înainte, desigur că, din punct de vedere al vieții creștine, ne ducem cu gândul în primul rând la diferența dintre lucrurile materiale, pământești, trecătoare, și lucrurile duhovnicești sau netrecătoare, gândindu-ne că cel mai avantajos pentru noi – dacă nu putem evita lucrurile materiale - ar fi să ne atașăm de acele bunuri trecătoare prin care le putem obține și pe cele netrecătoare.

 

Sf. Ioan Gură de Aur, trăitor în sec. IV al erei creștine, a fost unul dintre părinții Bisericii care permanent a atras atenția în predicile sale asupra necesității din partea creștinului de a se atașa cu precădere de lucrurile duhovnicești, prin care el poate să obțină o înduhovnicire a vieții lui, înțelegând că înduhovnicirea nu este altceva decât dobândirea de Duh Sfânt. Sfânta Scriptură este plină de îndemnuri la înduhovnicire, de căi, mijloace, metode puse la îndemâna creștinului pentru a ajunge la starea de înduhovnicire. Unul din aceste feluri de îndemnuri îl avem și în Predica de pe munte a Mântuitorului dar și în îndemnul Lui către Sf. Apostoli, când li se arată după Inviere și când le zice „Luati Duh Sfânt”.

 

Chiar „fericirile” din acest ciclu de învățături, vorbim de Predica de pe munte, încep cu aceste cuvinte: „Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 3).

 

Întrebarea firească ce se pune în acest caz este: ce înseamnă să fii sărac cu duhul? Unii, în sens peiorativ întrebuințând cuvintele, spun că sărăcie cu duhul este acea dovadă de puținătate intelectuală, spirituală, de puținătate a minții, or, desigur, lucrurile nu stau deloc așa.

 

Dar sărăcia cu duhul nu este nici starea permanentă de rușinare, de modestie, de umilință, de retragere descurajantă și demobilizatoare din acțiunile și manifestările vieții. Aceste virtuți sunt apreciabile dar ele nu trebuiesc asociate cu lipsa de activitate, de inițiativă la rezolvarea tuturor problemelor cu care ne confruntăm în viață. Dimpotrivă, ele trebuie să existe în felul de a fi al omului dar ca temei al tuturor acțiunilor în folosul propriei sale mântuiri și al mântuirii celorlalți.

 

Câteodată auzim pe unii zicând despre câte vreun om: E lipsit de duh! N-are duh în el ! Deci e sărac cu duhul? Nu! Nu acesta este sensul expresiei biblice. Din caracterizarea de mai sus se vede tocmai lipsa de energie creatoare, de inițiativă, de acțiune, fapt care nu e o virtute. Ori adevărata sărăcie cu duhul este altceva. Este tocmai ceva creator, mântuitor și nu un act condamnabil și inutil. Deci există o smerenie, o rușine, o modestie rău înțelese care în final îl descalifică pe om făcându-l total inutil lui și celorlalți, și există o smerenie care-l împinge, îl determină pe om la acțiune, la slujire, la dăruire.

 

Pentru a înțelege corect și exact însă ce înseamnă sărăcia cu duhul trebuie să ne întoarcem la însemnarea, la sensul pe care-l avea expresia în vremea Mântuitorului, atunci când această expresie a fost lansată; trebuie să vedem etimologia cuvântului, a expresiei, pentru a nu ne lăsa furați de deviațiile sau derivațiile pe care cuvintele le-au luat în timp prin evoluția limbii căpătând uneori sensuri total diferite de sensul lor inițial. În limba greacă de pe vremea Mântuitorului, expresia „fericiți cei săraci cu duhul” se traducea în cuvintele „makarii i ptohi”, deci „sărac cu duhul” se zicea „ptohos”. Dar dicționarul ne arată că acest cuvânt, „ptohos”, înseamnă cerșetor. Deci nu sărac, pur și simplu, ci un sărac care cerșește. Este de folos să reținem distincția și precizările de nuanță pentru a vedea exact sensul adevărat al expresiei.

 

Am spus sărac care cerșește, deoarece există și săraci care nu cerșesc. Săracul care cerșește este un om lipsit care cere, care umblă în loc în loc care își formulează cererile în diferite feluri, care contactează lumea, deci este un om activ, nu pasiv. Da, dar dacă este cerșetor, în cazul nostru el este un cerșetor de Duh Sfânt. El simte că-i lipsește Duhul Sfânt, că are trebuință de El, că-i este absolut necesar și nu stă inactiv ci strigă, cere, caută, bate, insistă, ca femeia canaaneancă cea care a devenit celebră datorită insistențelor ei pe lângă Mântuitorul Hristos, ca cel ce se conformează îndemnului Domnului Iisus care spunea: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7).

 

Deci iată, cel sărac cu duhul, cerșetorul de Duh Sfânt, nu este un om ce dă dovadă de puținătate intelectuală, ci un om în permanentă căutare a Duhului Sfânt, cu o permanentă sete de Duhul Sfânt.

 

El este un om conștient de starea sa spirituală, cu discernământ și ochi critic obiectiv, ca atare, un om cu facultățile intelectuale treze, în plină vigoare. Este un om care utilizează toate mijloacele, căile, metodele ce-i sunt în putință pentru dobândirea Duhului Sfânt, pentru acoperirea lipsei pe care o simte, pentru dobândirea zestrei spirituale netrecătoare, definitiv netrecătoare, care se face în el izvor nesecat de alte daruri duhovnicești prin care se poate pune în valoare prin slujire semenilor săi.

 

Mântuitorul însuși a îndemnat la căutarea Duhului Sfânt, atunci când le-a zis apostolilor: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22). Şi am văzut că după Cincizecime, când Sf. Apostoli s-au umplut realmente de Duhul Sfânt, au devenit dintr-o dată oameni de o deosebită vigoare spirituală, activi, îndrăzneți, așa cum nu mai fuseseră până atunci, oameni de inițiativă și acțiune.

 

Deci Duhul Sfânt este mobilizator spre mântuire. De aceea îndemnul permanent al Sf. Serafim de Sarov, devenit leitmotiv al predicii sale era legat tocmai de dobândirea, de achiziționarea de Duh Sfânt (cuvântul „achiziționare” deși un pic mai strident prin aria lui de folosire mai mult comercială, este totuși aici mult mai propriu, mai plin de sens, mai explicit, întrucât el presupune acțiunea obligatorie, directă, personală, conștientă, voluntară (s.n.) a omului pentru realizarea ce și-o dorește, în timp ce cuvântul „dobândire” este mai sărac, el nereprezentând în mod obligatoriu o participare activă a persoanei, deoarece adesea poți dobândi o avere, o moștenire fără ca pentru asta să miști un deget; or, pentru dobândirea Duhului Sfânt e nevoie de acțiune personală, proprie, de aceea cuvântul „achiziționare,” dincolo de stridența lui aparentă, este mult mai potrivit).

 

Scopul vieții creștine, după Sf. Serafim de Sarov, este tocmai acesta: achiziționarea de Duh Sfânt. Adică să umbli, să acumulezi cât mai mult. Să-L faci izvor în tine. Să devii un om al Duhului Sfânt. Înduhovnicit. Să fii tot numai Duh Sfânt. Iată ce lucru extraordinar înseamnă a fi sărac cu duhul!

 

Dar dacă este vorba de căutarea Duhului Sfânt, atunci unde să-L căutăm, de unde să-L luăm, cum ni se dă?

 

Știm că Duhul Sfânt a fost trimis în lume de către Iisus Domnul nostru după Înălțarea Sa la ceruri, după cum a promis Sfinților Apostoli că El pleacă deoarece este de folos să plece (Ioan 16, 7), dar că totuși rămâne cu ei până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20) și lucrează cu ei (Marcu 16, 20), că pleacă tocmai pentru a le trimite pe Duhul Sfânt, Duhul adevărului care îi va învăța pe ei toate (Ioan 16, 7 și 15), care le va descoperi încă alte lucruri noi despre tainele și rânduielile lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt s-a coborât în lume în ziua Cincizecimii când s-a întemeiat Biserica creștină și de atunci lucrează continuu în Biserică.

 

Deci în Biserică Îl găsim pe Duhul Sfânt, aici Îl putem dobândi, de aici Îl luăm prin participarea noastră activă și plenară la viața Bisericii, prin participarea la Sfintele Slujbe încununate de sfânta și dumnezeiasca Liturghie, prin împărtășirea cu și de Sfintele Taine puse la dispoziție pentru înduhovnicirea noastră, printr-o întreagă viață de rugăciune, de credință și de fapte de milostenie.

 

Pentru o astfel de viață, avem multe exemple la îndemână. Toți Sfinții Bisericii noastre pe care-i admirăm, pe care-i cinstim, ne arată că o astfel de viață este posibilă. Ei sunt în același timp un îndemn pentru noi, pentru a intra pe un astfel de drum, al căutării Sfântului Duh, al acțiunilor concrete întreprinse de noi în vederea îmbogățirii vieții noastre cu Duhul Sfânt, în vederea înduhovnicirii.

 

Dar îndemn la aceasta avem și în înseși cuvintele primei fericiri: „Fericiți sunt cei săraci cu Duhul că a lor este Împărăția cerurilor”.

 

Iată că acestora Mântuitorul le promite Împărăția! Nu este acesta suficient îndemn pentru o viață intrată pe calea căutării și a dobândirii Duhului Sfânt? De aceea, știind acum toate aceste lucruri despre starea de sărăcie cu duhul, înțelegând bine la ce se referă ea, nu mai avem motiv să ne îndoim dacă este un lucru bun sau nu, dacă ne este folositor sufletește sau nu, ci dimpotrivă încercăm a o actualiza în viața noastră, bine știind că ea ne duce pe calea desăvârșirii. Pentru acest motiv este important să luăm cuvintele Mântuitorului Hristos referitoare la sărăcia cu duhul, ca pe un îndemn de larg ecou în sufletele noastre, de largă rezonanță mobilizatoare spre mântuire, mai ales neuitând și făgăduința dată: „Fericiți cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăția cerurilor” (Mat. 5, 3).

 

 

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Hristos a înviat!

 

Vă aduc la cunoştinţă că Slujba Sf. Învieri din anul acesta, la biserica noastră, „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York, va avea loc sâmbătă la miezul nopţii (12:00 AM), atât afară, în curtea bisericiim, cât şi (apoi) în sfântul locaş.

 

Slujba Vecerniei Sf. Învieri (Învierea a doua) se va săvârşi Duminică, 2 mai,2 la ora 3:00 PM

 

În condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

 

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

Sf. Paşti cu bucurie

 

Pr. Theodor Damian

 

 

Pentru că trăim aici cu faţa spre Înviere, de aceea rostim neîncetat în mărturisirea noastră de credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, trăire plină de curaj dar şi de bucurie pentru că este întemeiată pe convingerea noastră fermă că

„Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le”.

 

Hristos a înviat!

Cu adevărat a înviat!

 



Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Hristos a înviat!

 

Cu minunata ocazie a sărbătorii Învierii Domnului nostru vă împărtăşesc câteva gânduri legate de una din senificaţiile marelui praznic.

 

Dumnezeu să ne ajute la toţi!

Sf. Paşti cu pace, bucurie şi binecuvântare

 

Pr. Theodor Damian

 

 

 

Înviere şi Euharistie

 

Trupul lui Hristos primiţi

şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi.

 

 

Dorul de nemurire, visul de veacuri al omenirii, întreținut în legendele şi în miturile sale esenţiale, deci în adâncul sufletului omenesc, se concretizează, se împlineşte în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

 

Reiterăm aici învăţătura Sf. Biserici că în timp ce chipul (raţiunea, voinţa, simţirea, conştiinţa, conştienţa) i-a fost dat omului la creaţie în mod direct şi imediat, asemănarea (sfinţenia şi nemurirea) i-au fost date ca posibilitate pe care omul trebuia şi trebuie să o realizeze prin propria sa contribuţie şi prin harul lui Dumnezeu.

 

Lucrurile se înşiruiesc logic: nemurirea (putinţa de a nu muri, posse non mori) se obţine printr-o viaţă de sfinţenie, care viaţă este dusă de om în virtutea propriului arbitru şi discernământ ce ţine de darurile chipului divin după care Dumnezeu l-a făcut pe om.

 

Prin tot ceea ce a spus şi a făcut Iisus în toată activitatea Lui pământească ne-a învăţat în mod clar, simplu şi concret ce înseamnă o viaţă de sfinţenie şi cum se poate ea obţine pentru a putea intra pe calea deschisă de El prin Înviere, în nemurire.

 

Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume şi încununarea activităţii Lui mântuitoare ce a culminat în Înviere este ca şi cum Dumnezeu i-ar spune omului: Hai s-o luăm de la început! Dacă nemurirea a fost ratată în paradis şi omul a păstrat numai amintirea posibilităţii ei, şi aceasta încă în mod vag, Învierea Domnului vine ca un fel de atenţionare: Iat-o! este aici!

 

Aşadar visul de veacuri al omenirii despre imposibila nemurire, prin Învierea Domnului, dintr-o dată devine posibil.

 

Dar Mântuitorul a legat în mod indisolubil Învierea Sa de Sf. Euharistie căci a zis: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, ne veţi avea viaţă în voi! (Ioan 6, 53), iar ceea ce a însemnat Domnul vorbind despre acest fel de mâncare şi băutură a clarificat la Cina cea de Taină când a precizat luând pâinea şi paharul: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu” (Matei 26, 26-28).

 

Vorbim deci în ambele cazuri, Înviere şi Euharistie, de o schimbare esenţială: În Înviere, transfigurarea trupului Domnului iar în Euharistie, transformarea, prefacerea mistică a darurilor în trupul şi sângele Său.

 

De ce prin mâncarea sfântă se intră în Înviere, ne facem părtaşi acesteia şi prin ea se intră în Împărăţia lui Dumnezeu, evident, prin trăirea integrală a învăţăturii Mântuitorului adică prin ascultare? Pentru că prin mâncare şi neascultare s-a căzut din Împărăţie.

 

Cu alte cuvinte, mâncăm trupul şi sângele Domnului pentru a fi restaurați în poziţia pe care omul a avut-o înainte de cădere, iar odată cu mâncarea facem ceea ce protopărinţii noştri au trebuit să facă în starea primordială: practicarea ascultării de Dumnezeu, lucru deosebit de important de vreme ce Însuşi Mântuitorul a dat exemplu total de ascultare faţă de Părintele ceresc, de aceea a şi mărturisit: „Precum Tatăl mi-a poruncit aşa fac” (Ioan 14, 31); „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (Ioan 15, 10).

 

Şi suntem încredinţaţi că prin ascultarea faţă de învăţătura Domnului nostru cel înviat suntem restauraţi în ascultarea faţă de Dumnezeu Tatăl pentru că Însuşi Iisus spune: „Cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis” (Ioan 14, 24).

 

Aşadar ascultarea ne pregăteşte pentru Sf. Euharistie, iar aceasta ne întăreşte spre ascultare. Trupul şi sângele Domnului acţionează în noi ca un medicament care odată luat produce schimbări în trupul nostru în sensul scăpării de o anumită boală sau durere, dar şi în sufletul nostru şi în viaţa noastră spirituală în sensul protejării noastre de cel viclean, protecţie care are menirea să ducă la o viaţă de curăţie, de sfinţenie, care prin Învierea Domnului ne deschide apoi calea Împărăţiei lui Dumnezeu, spre nemurire.

 

Legătura directă dintre Sf. Euharistie şi Înviere, sau felul cum trupul şi sângele Domnului devin pentru noi rampe de lansare spre nemurire, temelia, izvorul vieţii veşnice, este semnificativ şi plastic exprimată în cuvintele cântării din timpul Sf. Împărtăşanii la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”, cuvinte ce amintesc de frumosul şi folositorul îndemn al Psalmistului: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

 

Aşadar Învierea Domnului este atât calea cât şi uşa. Calea spre dincolo trecând prin uşa „mormântului nestricăciunii”, cum iscusit formulează o cântare de la slujba marelui praznic, dar şi uşa Împărăţiei pe care o aşteptăm deschisă potrivit făgăduinţei şi divinei chemări: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

 

Pentru că trăim aici cu faţa spre Înviere, de aceea rostim neîncetat în mărturisirea noastră de credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”, trăire plină de curaj dar şi de bucurie pentru că este întemeiată pe convingerea noastră fermă că

 

„Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le”.




Dragi prieteni,

A apărut revista Lumină Lină, Nr. 2 (aprilie - iunie 2021).
Lectură plăcută

Sf. Paşti cu bucurie
Theodor Damian



Programul Sf. Slujbe din Săptămâna Mare şi de Sf. Paşti 2021

 

Luni, 7:00 - 8:00 PM, Denie

Marţi, 7:00 - 8:00 PM, Denie

 

Miercuri, 11:00AM - 12:00 PM, Sf. Liturghie

Miercuri. 7:00 – 8:00 PM, Denie

 

Joi, 11:00 AM – 12:00 PM, Sf. Liturghie

Joi, 7:00 – 9:00 PM, Denie (cele 12 Evanghelii)

 

Vineri, 11:00 AM - 12:00 PM, Ceasurile împărăteşti (Sf. Aer)

Vineri, 7:00 – 9:00 PM, Denie (Prohodul)

 

Sâmbăta, 11:00 – 12:00 PM, Sf. Liturghie

Sâmbăta, 11:30 PM – 1:30 AM, Sf. Înviere

 

Duminică, 3:00 – 4:30 PM, Vecernia Învierii

 

Luni, 11:00 AM - 12:00 PM, Sf. Liturghie

 

Toţi cei ce vor să se spovedească, după postul de cuviinţă, o pot face înainte şi după slujbele menţionate mai sus. Împărtăşirile se pot face la slujbele din dimineţile de Joi, Vineri şi Sâmbătă, dar şi la Sf. Liturghie din noaptea Învierii.

 

La toate Sf. Slujbe este necesar să ne conformăm cerinţelor oiciale cu privire la pandemie : mască, distanţă, ş.a.

 

Pr. Theodor Damian

Tel. 718-626-6013, 917-892-6013

Adresa Bisericii:         St. George Episcopal Church, 27 Ave./ 14 Street  

(subway N la staţia Astoria Boulevard,

bus Q18, stop la 14 street)





Duminica 25 aprilie 2021: Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Astoria, New York – slujba de la ora 1:00 PM  

 

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 25 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

 

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Pentru că ne aflăm în Duminica Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, când Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre felul cum mulţimile L-au întâmpinat pe Mântuitorul nostru, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

 

 

Pr. Theodor Damian

 

 

Pr. Theodor Damian

 

Dumnezeu este Domnul

Meditaţie la Duminica Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim (Ioan 12, 1-18)

 

„De ce nu mi-aţi spus,

De ce nu mi-aţi spus

Că pe spatele meu Îl purtam pe Iisus?!

Ce lin, ce senin L-aş fi dus!”

 

Mare praznic întâmpinăm astăzi, intrarea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, pentru noi prilej de înmulţită bucurie câtă vreme noi ne-am născut ca şi comunitate, ca biserică, parohie cu hramul „Sf. Ap. Petru şi Pavel” în această minunată zi de Florii aici în New York. Este foarte important pentru noi să poposim câteva momente asupra câtorva semnificaţii duhovniceşti ale acestui mare praznic.

 

Există un proverb românesc care zice: „Dă, Doamne, românului mintea cea mai de pe urmă.” Cu alte cuvinte ca atunci când zicem, post factum: „O, dacă aş fi ştiut! N-am ştiut; nu mi-am dat seama, n-am realizat”; întocmai cum, cu această undă de tristeţe, asinul care L-a dus pe Mântuitorul Hristos în Ierusalim, care L-a purtat neştiind ce poartă, auzind mai târziu că L-a dus pe Iisus, a putut să spună cuvintele acestea extrem de triste pe care le-am găsit într-o carte a filosofului nostru Constantin Noica: „De ce nu mi-aţi spus? De ce nu mi-aţi spus că pe spatele meu Îl purtam pe Iisus?! Ce lin, ce senin L-aş fi dus!”

 

Cu alte cuvinte se putea şi mai bine; cu alte cuvinte L-a dus ca pe un oarecare, neştiind că Acela era Fiul lui Dumnezeu întrupat; cu alte cuvinte L-a mai hurducat, L-a mai zguduit; cu alte cuvinte, şi cel mai important, n-a trăit fiorul. Nu atât hurducatul este important cât fiorul cunoaşterii persoanei pe care o duci sau lângă care te afli.

 

Când eşti în preajma lui Dumnezeu şi realizezi lucrul acesta, atunci trăieşti cu frică şi cu cutremur, atunci eşti copleşit, eşti înfiorat. Când nu-ţi dai seama, când nu eşti atent, când nu eşti destul de treaz (de aici cuvântul „trezvie” folosit mult în scrierile Sf. Părinţi, adică o stare de atenţie vie, permanentă, deci trezvie, nu trezire; dar şi una şi cealaltă); deci când nu eşti treaz, când nu eşti atent, atunci vorbeşti cu cineva şi n-ai nicio problemă, niciun fior, nicio emoţie, şi nici nu realizezi măcar că poate ar fi trebuit să te comporţi altcumva şi că poate mai târziu s-ar putea să regreţi.

 

Cred că nu este unul dintre noi care să nu fi trecut în viaţa sa printr-o astfel de situaţie, unde mai târziu să-şi fi spus: O, dacă aş fi ştiut cu cine stau de vorbă, ce persoană importantă, ce om, cât ştie, cât este de bun, de generos, de uman, ş.a.m.d.; deci aşa stăm unii cu ceilalţi, ne încrucişăm drumurile, pentru foarte  mici clipe poposim în acea încrucișare şi n-avem timp să realizăm cu adevărat comoara care stă în fiecare persoană pe care o întâlnim, pentru ca să plecăm de la întâlnire înfioraţi şi să spunem: am descoperit chipul lui Dumnezeu în persoana aceasta, sau ceva asemănător.

 

Deci, iată, din nou proverbul: „Dă Doamne, românului mintea cea mai de pe urmă.”

 

În viaţa de zi cu zi, când am trecut pe lângă o ocazie, pe lângă o oportunitate şi n-am prins-o pentru că n-am fost treji sau n-am fost atenţi, încă le mai reparăm, ne învăţăm şi cu lipsa, şi cu eşecul şi altele de felul acesta. Dar când e vorba de relaţia noastră cu Dumnezeu, de cel mai mare şi mai important lucru din viaţa fiecăruia dintre noi, atunci nu mai e aşa de simplu şi nu prea putem să mai zicem: O, dacă ştiam, dacă aș fi ştiut!

 

Ca să nu mai spun că în plângerea asinului se vede şi un fel de plasare a blamului pe ceilalţi: „De ce nu mi-aţi spus? Voi trebuia să-mi spuneți!” Exact în acelaşi fel procedăm şi noi de foarte multe ori: „O, trebuia să-mi spui, de unde să ştiu eu?” Ori gândim că trebuia să ne spună persoana respectivă ce mare este, dar dacă ne-ar spune, i-am zice: „De ce te lauzi aşa? Crezi că eşti singurul?” Deci cum o dai, tot nu-i bine. Dar dacă ai pe cine blama te simţi parcă mai mângâiat!

 

Or, când este vorba de relaţia noastră cu Dumnezeu, cel mai mare lucru şi mai important din viaţa cuiva, nu mai este loc de acest „de ce nu mi-aţi spus”, pentru că Dumnezeu ne-a spus-o; El Însuşi, nu o terţă persoană deşi a pus şi terţe persoane să ne spună; totuşi El Însuşi ne-a vorbit în multe feluri şi în multe chipuri, cum spune Sf. Ap. Pavel în prologul epistolei sale către evrei. Deci în multe feluri Dumnezeu s-a arătat oamenilor atât în istorie, cât şi privat în viaţa lor, şi iarăşi spun, probabil fiecare dintre cei aici de faţă, cum ştiu eu pentru cazul meu, a avut ocazia să cunoască mâna lui Dumnezeu, intervenția Sa la un moment de răscruce, la un moment de mare durere şi mare nevoie în viaţa sa. Şi întrebarea este: am fost treji? Am realizat că a fost mâna Lui Dumnezeu, sau zicem ceva mai târziu: „De ce nu mi-aţi spus?” Cine să-ţi spună? Pentru că dacă e vorba de viaţa ta, de credinţa ta în Dumnezeu, de relaţia ta personală cu El, atunci nu este nimeni care să-ţi spună dacă propria ta conştiinţă nu îţi vorbeşte.

 

Aşadar iată ce multe învăţăm din acest cuvânt al asinului personificat, menţionat de Constantin Noica, marele nostru filosof.

 

În altă ordine de idei, ziua aceasta  a intrării Domnului în Ierusalim este ziua în care Dumnezeu ni se arată ca Domn. Cuvântul „domn”, cum ştim, vine de la latinescul „dominus”, adică cel care are dominaţie, stăpânire peste tot.

 

Deci noi zicem „Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Acesta este leit-motivul, motto-ul slujbei şi praznicului de astăzi. Dumnezeu este Domnul. El este stăpânul. Punct. Nu se mai poate face niciun fel de comentariu. Şi dacă este stăpânul te plasezi în faţa Lui ca în faţa stăpânului şi nu altfel. De foarte multe ori ne plasăm în faţa lui Dumnezeu ca de la egal la egal şi mai argumentăm, ne mai supărăm pe El (în loc să se supere El pe noi) pentru că nu ne dă toate câte vrem, şi nici măcar nu ştim dacă ceea ce vrem  este într-adevăr ceea ce ne trebuie, şi până la urmă, tot lui Dumnezeu ne încredințăm când zicem: „Facă-se, Doamne, voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”; dă-mi mie ceea ce ştii Tu că-mi trebuie cu adevărat, nu ceea ce mi se pare mie că îmi trebuie.

 

Deci Dumnezeu este Domnul şi ni s-a arătat. El ni se arată mereu, iar acum prin Fiul Său intrând în Ierusalim ca stăpân, de aceea mulţimile care Îl înconjurau au luat ramuri de copaci ca să Îl salute, să Îl întâmpine ca pe un stăpân, ca pe un împărat, ca pe cel ce era din neamul lui David, împăratul lui Israel.

 

Mântuitorul le dă destule semne, ca să nu mai vorbim de marea minune a învierii lui Lazăr petrecută cu puţin înainte, ca ei să vadă, să cunoască cine este El, şi să nu poată zice: „O, n-am ştiut” De ce nu mi-aţi spus?!” Deci mulţimile Îl întâmpină şi-L slăvesc după cuviinţă.

 

Sunt convins că venind astăzi la Biserică noi facem un fel de schimb de ramuri de copaci. Nu numai că veţi pleca de aici cu ramuri de palmier după ce vor fi sfinţite şi le voi împărţi odată cu anafora, dar aţi adus şi dv. în inimile dv. ramuri de copaci, din copacul rugăciunii, florile de Florii, florile rugăciunii către Dumnezeu, ca să-L întâmpinaţi cu cântare de slavă şi inimă curată, ca El să ne ajute să trecem cum se cuvine prin aceste zile importante până la Învierea Sa din morţi.

 

Acest schimb este extraordinar şi e bine de reținut că venim cu flori în suflet şi plecăm cu flori în mână, şi astfel schimbul devine minunat, ca atunci când tu îi dai lui Dumnezeu inima şi El îşi dă ţie cerul.

 

Aşa venim la praznicul de astăzi la Biserică, recunoscând că într-adevăr Dumnezeu este Domnul, că El este Stăpânul, precum zicem în Simbolul Credinţei atunci când rostim, confirmăm şi mărturisim: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul”, cel care le ţine pe toate, „făcătorul cerului şi al pământului.” El le face pe toate şi apoi le menţine întru fiinţă, întru existenţă.

 

De aceea este aşa de important, ca din când în când măcar, să ne re-evaluăm poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, să vedem cu stăm în faţa Lui. Şi când facem asta este imposibil să nu realizăm că Dumnezeu este acolo şi noi aici, că El este atotţiitor şi atotputernic iar noi suntem trecători, muritori, păcătoși. De aceea relaţia noastră cu Dumnezeu este, pe de o parte, o relaţie de dependență, iar pe de altă parte aceasta este doxologică, pentru că nu putem nici măcar să ne înălţăm gândul spre Dumnezeu fără a-I aduce slavă pentru toate câte ne-a dat.

 

Şi pentru că Dumnezeu este Domnul, este Stăpânul, se cuvine să plecăm de la sfânta şi dumnezeiasca liturghie cu amintirea, cu ecoul propriilor cuvinte ale Părintelui ceresc din prima poruncă a Decalogului prin care ne conştientizează, ne îndeamnă şi ne cere: „Eu sunt Domnul Dumnezeu tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Ieşire 20, 1-3).

 

 

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Pentru că în Duminica Floriilor paroha naostră, „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York, împlineşte 28 de ani de la înfiinţare, vă trimit spre ştiinţă, alăturat, raportul anual de activitate (destul de restrânsă din cauza pandemiei).

 

Florii binecuvântate

Post uşor

 

Pr. Theodor Damian

 

 

Prezentarea activităţilor religios-culturale de la Institutul şi Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York pe anii 2020-2021 cu ocazia aniversării a 28 de ani de la înfiinţare

 

Ce frumos şi semnificativ e faptul că sărbătorim aici, la New York, împlinirea a mai mult de un sfert de veac, aproape 30 de ani, de la înfiinţarea parohiei noastre. Dar şi ce trist că din cauza epidemiei generale locaşul nostru de slujbă a fost închis pentru  o mare perioadă de timp, şi apoi a fost deschis la capacitate redusă şi cu obligaţia de a restrânge toate activităţile noastre religioase şi culturale. Celebrăm însă aniversarea noastră prin rugăciune întărită către Milostivul Dumnezeu ca să ne păzească pe fiecare de molima aceasta ucigătoare, să ne izbăvească de cel rău şi de toate uneltirile lui. Continuăm să fim în comuniune spirituală rugându-ne unii pentru alţii.

 

28 de ani, o cifră aniversară aşa de frumoasă, reprezintă însă şi un moment de bilanţ. Ne uităm înapoi cu drag şi cu nostalgie la zilele de început, ne aducem aminte de planurile şi intenţiile dintâi, evaluăm felul cum s-au împlinit mai mult sau mai puţin, ne amintim de cei care au fost generaţia de pionieri şi piatra de temelie a Bisericii noastre, unii mult mai în vârstă acum, alţii plecaţi la Domnul, dar păstrându-i pe toţi în inimă şi în rugăciune.

 

Spune Mântuitorul că femeia când naşte este în suferinţă şi durere, dar când a născut uită de durere, de bucurie că a adus pe lume o nouă fiinţă; mai ales că aceasta este trup din trupul său şi sânge din sângele său. Şi noi, vorbind de bilanţ în acest moment aniversar, chiar dacă au existat în toţi aceşti ani şi greutăţi şi probleme şi neîmpliniri, ele toate pălesc, dispar în faţa bucuriei de a ne şti astăzi împreună, frumoşi, credincioşi, cu inima bună, ca într-o adevărată şi exemplară familie de buni români şi buni creştini ce suntem. Dincolo de orice greutăţi apărute în toţi aceşti ani, se profilează în inimile şi în conştiinţa noastră bucuria realizărilor pe care Dumnezeu ni le-a rânduit şi dăruit pentru a aduce cuvenita mărturie creştină şi ortodoxă în această parte de lume, dar şi pentru a ne întări unii pe alţii întru valorile culturale şi spirituale ale neamului nostru, întru conştiinţa apartenenţei noastre etnice şi religioase.

 

Pentru ce nu am realizat, ne gândim că încă nu ni s-a rânduit; pentru multele realizări, ne gândim că Dumnezeu ni le‑a dat spre slava Sa, dar şi pentru a le considera ca o temelie pentru creşterea noastră comună pe mai departe în această parohie şi comunitate ortodoxă românească.

 

Inzestrarea Bisericii cu cele necesare Sf. Slujbe, permanenta grijă pentru strângerea de fonduri pentru plata chiriei, socializarea constantă de după Sf. Liturghie, (atât cât s‑a putut în perioada de pandemie) celebrarea marilor evenimente din istoria şi viaţa neamului şi a Bisericii, crucea de gheaţă de Bobotează, ridicată ca mărturie ortodoxă în fiecare an, întrunirile academice ale Institutului şi cele literare ale Cenaclului „M. Eminescu”, vizitele nenumărate ale distinselor personalităţi venite din ţară şi din alte zone ale continentului american, revelioanele şi balurile comunitare organízate în trecut şi azi, grija neîntreruptă faţă de copiii şi tinerii noştri, şi căldura cu care-i înconjurăm pe cei în vârstă, şi mai ales, şi în general frumuseţea dumnezeiască a slujbelor şi rugăciunilor noastre duminicale cu atmosfera lor specifică de dragoste, îngăduinţă, pace şi bucuria de a fi împreună şi de a creşte împreună duhovniceşte şi româneşte, toate aceste activităţi şi împliniri pe larg descrise anual în raportul meu de activitate, precum şi altele nemenţionate acum, reprezintă firul roşu al existenţei noastre ca minunată familie creştină şi română, în New York, pe parcursul acestei frumoase perioade de 28 de ani.

 

În aceste momente doxologice, gândul meu se îndreaptă în primul rând către milostivul Dumnezeu pentru a-I aduce adâncă mulţumire pentru toate darurile revărsate din belşug peste mine ca persoană şi ca preot şi peste noi toţi ca parohie şi comunitate dreptmăritoare; cu aceeaşi gratitudine îmi îndrept gândul şi către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae, arhipăstorul nostru duhovnicesc, către familia mea, preoteasa Claudia în special, şi copiii mei, pentru buna credinţă, sprijinul şi înţelegerea oferite de-a lungul timpului, şi bineînţeles că totodată către familia parohială pe larg, familia de duminică, aşa cum obişnuim să spunem, dumneavoastră cei aici de faţă şi cei ce nu sunt de faţă din binecuvântate motive, care aţi fost întotdeauna alături de mine cu inimă bună, dragoste şi prietenie, mereu săritori la nevoie, mereu cu un sincer cuvânt de apreciere şi încurajare pornit dintr-o inimă caldă, frăţească.

 

Ce frumoasă coincidenţă aniversarea a 28 de ani de la înfiinţarea Institutului şi Bisericii noastre într-un moment aşa de glorios şi festiv: Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim! Sigur că a urmat Patima şi apoi Învierea Domnului. Dar aşa cum după Patimă urmează Invierea, şi noi am fost martorii creşterii, dezvoltării, întăririi comunităţii noastre pe multiple planuri, prin activităţi de multe ori fără precedent în diaspora română de aici, desfăşurate în cadrul Institutului şi Bisericii noastre, aşa cum reiese din această comunicare.

 

Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, fondat în Aprilie 1993, este o organizaţie creştină ortodoxă şi educaţională ecumenică având ca scop promovarea valorilor române şi ortodoxe, aducând astfel o contribuţie la îmbunătăţirea lumii noastre contemporane, la unitatea şi solidaritatea tuturor românilor din diaspora română pe de o parte, şi la mai buna lor integrare în societatea prezentă, pe de altă parte. In special, Institutul are în vedere dublul fel de relaţii pe care românii le au în această ţară: între ei înşişi, şi între ei şi americani.

 

Vorbind despre primul tip de relaţie, Institutul doreşte să promoveze şi popularizeze valorile culturii şi spiritualităţii române, să creeze noi posibilităţi şi mijloace pentru educarea oamenilor şi în special a tinerei generaţii în spiritul acestor valori ale religiei noastre ancestrale şi tradiţiei noastre culturale. Scopul acesta are în vedere consolidarea conştiinţei şi identităţii noastre naţionale şi culturale împotriva pericolului marginalizării cu toate implicaţiile lui negative în societatea ultra-secularizată în care trăim astăzi.

 

Vorbind despre al doilea tip de relaţii, înţelegem că noi, românii, suntem o minoritate în această ţară; credinţa noastră ortodoxă, teologia şi tradiţiile noastre nu sunt bine cunoscute aici; totuşi ele sunt parte fundamentală a identităţii noastre personale şi etnice.

 

De aceea, în timp ce privim caracterul multi-cultural al societăţii noastre ca pe o binecuvântare şi vedem diferenţa ca pe un izvor de bogăţie spirituală, şi nu ca un risc şi o ameninţare, noi dorim să învăţăm de la alte tradiţii, dar de asemenea să o mărturisim pe a noastră. In consecinţă, Institutul crede că Ecumenismul poate fi o temelie solidă pentru o viaţă dusă împreună în libertate, respect şi armonie.

 

Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă publică o revistă teologică anuală intitulată Symposium, revista trimestrială de cultură şi spiritualitate românească Lumină Lină, Gracious Light, ţine simpozioane teologice şi culturale, conferinţe şi consultaţii, şi sponsorează lucrări de cercetare în domeniile amintite. A publicat mulţi ani la rând şi revista Romanian Medievalia ce conţine referatele reprezentanţilor Institutului nostru la Congresele Internaţionale ale Institutului de Studii Medievale de la Universitatea de Vest din Kalamazoo, Michigan.

 

Obiectivele principale ale Institutului şi Bisericii noastre - cel spiritual şi cel cultural - au stat la temelia muncii noastre de un an de zile (Florii 2020 - Florii 2021) şi au fost îndeplinite după cum urmează:

 

 

ACTIVITATEA LITURGICĂ

 

Aceasta poate fi considerată cea mai importantă dintre toate cele desfăşurate la Biserica noastră. Ea a constat în săvârşirea cu regularitate (cu excepţia periaodei când Biserica a fost închisă din cauza pandemiei) de către Pr. Dr. Theodor Damian a serviciului divin din duminici şi sărbători.

De asemenea Pr. Th. Damian a acordat asistenţă religioasă tuturor celor ce au solicitat-o, incluzând aici slujbe ca: botezuri, cununii, înmormântări, parastase, sfinţiri de casă, sf. maslu etc.

Vorbind de pandemie, între 2 martie şi 27 iulie 2020 Pr. Th. Damian a fost în Germania, blocat din cauza pandemiei Covid-19. La o duminică după plecare, după ce a fost suplinit la slujbă de Pr. Vasa Ghilezan, biserica episcopaliană unde parohia noastră îşi ţine serviciile religioase s-a închis. S-a redeschis pentru noi în septembrie.

 

Prima slujbă după această perioadă de timp a avut loc pe 23 august, duminică, în curtea bisericii, respectând toate normele impuse de pandemie. Tot afară s-a făcut Sf. Slujba în cele două duminici următoare, 30 august şi 6 septembrie. Apoi am obţinut permisiunea de a intra în biserică.

 

● Un eveniment liturgic dar şi cultural de o deosebită importanţă l-a reprezentat şi construirea tradiţionalei cruci de gheaţă pentru ziua Bobotezei, ca mărturie a unei tradiţii româneşti creştine pe cât de vechi, pe atât de autentice, perpetuată aici în Statele Unite ale Americii. Echipa realizatorilor anul acesta i-a inclus pe domnii Ciprian Solomon, Marius Stoica, Sorin Lazăr, Victor Plăviţu, Adrian Cristescu, ajutaţi de domnii M. N. Rusu, Cristian Pascu, Viorel Copăceanu şi doamnele: Nicole Smith, Floarea Florea, Felicia Georgescu, Lia Lungu, Crenguţa şi Alberta Copăceanu.

Slujba Bobotezei s-a ţinut luni pe 6 ianuarie 2021 în Biserică întâi şi apoi afară, în faţa monumentalei cruci de gheaţă, mărturie ortodoxă într-un cartier multi-religios american.

 

● Demnă de remarcat aici este şi prezenţa altor preoţi care ne‑au vizitat sau au slujit la Biserica noastră: P.C. Pr. Ioan Proteasa, P.C. Pr. Vasa Ghilezan, P.C. Pr. Paul Theophilus.

 

 

ACTIVITĂŢI PASTORALE

 

Una din cele mai comune activităţi pastorale, dar şi sociale în acelaşi timp, a constituit-o organizarea cafelelor, gustărilor şi uneori meselor după Sf. slujbe, anul acesta însă în cadru restrâns din cauza restricţiilor impuse de pandemie.

 

Munca pastorală a mai fost concretizată şi în spovedirile din timpul anului, în umblarea cu ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, în vizitele făcute la bolnavii români în spitale sau la domiciliu, în alte vizite pastorale sau prieteneşti, chiar şi în numeroasele telefoane săptămânale cu credincioşii.

 

 

ACTIVITĂŢI CATEHETICE

 

O constantă activitate teologică, şi catehetică în acelaşi timp, au constituit-o şi predicile liturgice duminicale rostite de preot, dar şi trimise pe platformele electronice şi distribuite în biserică în format imprimat pe hârtie, predici prin care s-a făcut explicarea şi actualizarea textelor evanghelice din fiecare duminică pentru zidirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor.

Tot ca activitate catehetică-didactică se consideră şi revista noastră Lumină Lină, unică prin modul în care apare în comunitatea noastră din New York şi din America, revistă care conţine în permanenţă pagini de reflecţie biblică şi patristică, de scrieri patristice, precum şi articole şi studii de teologie şi spiritualitate creştină.

 

Două zile de vineri, în fiecare lună, au fost anunţate în revista Lumină Lină ca fiind disponibile pentru cei interesaţi să participe la întruniri de Studiu Biblic pe tema de istorie bisericească, patristică, etică, spiritualitate şi teologie ortodoxă.

 

 

 

ACTIVITĂŢI DE CARITATE

 

Biserica noastră, prin comitetul său de caritate a ajutat în diverse rânduri, cu bani proveniţi din colecte şi donaţii, familii de români noi veniţi aici din ţară; de asemenea, în timpul de până acum mulţi români au fost ajutaţi să-şi găsească locuinţe şi servicii, şi nu în ultimul rând trebuie amintite colectele şi donaţiile care adesea s-au realizat în comunitatea noastră pentru biserici aflate în reparaţii capitale sau în construcţie în România, pentru persoane cu nevoi speciale şi pentru alte cauze de caritate.

 

ACTIVITATE ADMINISTRATIVĂ

 

Pe lângă toate cele amintite până acum, care implică în mod natural o muncă administrativ-organizatorică, trebuie menţionate şi întrunirile periodice ale Consiliului şi Comitetului de administraţie, în afară de consultările permanente ale preotului cu diferiţi membri ai Consiliului şi Comitetului în vederea organizării activităţilor curente ce au loc la Biserica noastră.

 

● În zilele de 20 aprilie, 1 mai şi 19 mai 2020 Pr. Th. Damian a participat prin platforma electronică Zoom la conferinţe preoţeşti pe Arhiepiscopie conduse de către IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Nicolae Condrea. Pe data de 2 aprilie Pr. Th. Damian a participat, tot pe Zoom, la o şedinţă de protopopiat condusă de Pr. Prot. Daniel Ene, secretar eparhial şi Protopop de New York, Noua Anglie şi Estul SUA.

 

● Duminica 31 ianuarie 2021 a avut loc la biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Adunarea generală a parohiei precum şi sărbătorirea hramului Institutului Român de Teologie şi Spirituale Ortodoxă. Sf. Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan.

 

 

ACTIVITĂŢI CULTURALE

 

In comunitatea românească din America, în general, şi în comunitatea românilor din New York, în special, prezenţa Bisericii noastre şi a Institutului se face simţită pe mai multe planuri. Un loc de seamă în acest sens îl reprezintă paleta largă a activităţilor culturale şi anume:

 

● Sărbătorirea celor mai importante evenimente istorice şi culturale din viaţa poporului nostru, prin mijloace artistice şi literare adecvate;

 

● Organizarea de simpozioane teologice şi culturale;

 

● Editarea şi redactarea revistelor Lumină Lină. Gracious Light şi Symposium;

 

● Invitarea la tribuna noastră a unor personalităţi ale vieţii noastre culturale, teologice şi ştiinţifice din ţară şi din diasporă;

 

● Existenţa Cenaclului “M. Eminescu”, bine apreciat de presa şi de confraţii de literatură din ţară şi din diasporă;

 

● Interviuri şi prezentări date de Pr. Th. Damian la presa şi la programele de Radio şi TV din ţară.

 

 

 

Aniversări - Comemorări  

 

Cu ocazia celei de a 27-a aniversări a înfiinţării Bisericii noastre Pr. Th. Damian a trimis prin platformele elecronice disponibile raportul anual de activitate pe anul 2019-2020 către toţi credincioşii.

 

● Duminică 29 noiembrie 2020 la Biserica noastră s-a sărbătorit ziua naţională a României precum şi Sf. Andrei, patronul României. Au vorbit Pr. Th. Damian, M. N. Rusu şi Mariana Terra. Artista Lia Lungu a susţinut un recital muzical-poetic. Evenimentul s-a desfăşurat sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi şi a Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, New York.

 

● Duminica 17 ianuarie 2021, în comunitatea noastră a fost organizat cel de-al 28-lea Simpozion Eminescu pe tema „Eminescu între sacru şi profan” de către Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi.

După slujba duminicală şi cea  de pomenire pentru Mihai Eminescu, Grigore Vieru, Mitropolitul Antonie Plămădeală şi George Alexe, Pr. Th. Damian, organizator, a deschis lucrările invitând pe artista Lia Lungu să recite poemul Rugăciune de Eminescu.

 

Apoi au fost prezentate următoarele lucrări: Prof. univ. Ştefan Stoenescu: „Eminescu prefigurând dialectica dintre sacru şi profan printr-o poetică a armoniei şi complementarităţii”; criticul şi istoricul literar M. N. Rusu: „Noi dimensiuni în biografia marelui poet român”; Prof. univ. Dr. Doru Tsaganea: „Între terestru şi astral: Dragostea la Eminescu”, Prof. univ. Valentina Ciaprazi: „Eminescu, arhitectul spiritualităţii româneşti”; Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian: „Dan Toma Dulciu: Surprize în cercetarea eminescologică modernă”. Evenimentul a fost moderat de Prof Mariana Terra.

 

● Duminica 24 ianuarie 2021 în comunitatea noastră a fost organizat cel de-al 28-lea simpozion dedicat Unirii Principatelor Române de către Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, New York, sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi. După protocolul deschiderii (Pr. Th. Damian) şi intonarea imnului naţional şi a imnului lui Ştefan Vodă, moderatoarea evenimentului, prof. Mariana Terra, a introdus lucrările şi pe autorii lor astfel: Dr. Napoleon Săvescu: „Unirea, trecut şi prezent”; M. N. Rusu, critic şi istoric literar: „O familie de unionişti: Iulia şi Constantin Aricescu şi D. Ciocârdia Matila”; Prof. univ. Dr. Doru Tsaganea: „Semnificaţia actuală a Unirii Principatelor Române”; Prof. univ. Valentina Ciaprazi: „Europa pro şi contra Unirii Principatelor Române”; Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian: „Sf. Calinic de la Cernica şi Unirea Principatelor”.

 

 

 

Activităţi academice şi culturale

 

Pe lângă referatele legate de sărbătorile menţionate mai sus, Pr. Th. Damian a participat la evenimente academice şi culturale astfel:

 

● Pe data de 13 aprilie 2020 Pr. Th. Damian a acordat un interviu Dlui Gabriel Basarabescu pentru Radio România Actualităţi, Bucureşti.

 

● Vineri 17 aprilie 2020 Pr. Th. Damian a acordat un interviu Dnei Florinela Iosip pentru ziarul Libertatea din Bucureşti.

 

● Duminica 10 mai 2020, Pr. Th. Damian şi preoteasa Claudia Damian s‑au întâlnit la Nürnberg cu IPS Dr. Serafim Joantă, Mitropolit al Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

 

● Luni 11 mai 2020 Th. Damian a fost invitat la Serata „Eminescu jurnalistul” organizată online de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, unde a vorbit pe tema „Cum îl simţim pe Eminescu în viaţa personală”.

 

● Sâmbătă 30 mai 2020 Th. Damian a prezentat lucrarea „Înger şi Demon: fizica şi metafizica unei idei” (la Eminescu) în cadrul Cenaclului literar „Mircea Eliade” din Denver, Colorado, întrunit pe tema „Sub zodia lui Mihai Eminescu”, organizat online prin platforma electronică Zoom.

 

● Miercuri 10 iunie 2020, Theodor Damian a citit din poezia sa la Festivalul internaţional de poezie online organizat de Palatul Culturii, Bistriţa (Director Dr. Dorel Cosma) prin platforma de participare electronică Zoom.

 

● Pe data de 20 iunie 2020 Th. Damian a citit din poezia sa la Festivalul Inernaţional de poezie Turcia-România, Istanbul, desfăşurat online prin platforma Zoom (organizatori poeţii Mesut Şenol şi Dorel Cosma).

 

● La 28 iunie 2020, Theodor Damian a participat (online) la Gala premiilor UZPR (pe 2019) unde a vobit despre necestitatea instituirii oficiale a Zilei Ziaristului român şi unde a fost distins cu premiul Acta non verba pentru promovarea Centenarului Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România în diasporă.

 

● Pe data de 14 ianuarie 2021 Pr. Prof. Th. Damian a ţinut în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi  pe zoom, o conferință (cateheză) intitulată „A fi om; a trăi plenar”.

 

● Vineri 15 ianuarie 2021 a fost invitatul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ (director: P.C. Pr. Prof. Viorel Laiu) pentru o conferință, pe Zoom, despre felul cum este celebrat M. Eminescu în comunitatea românească din New York.

 

● Sâmbătă, 10 aprilie 2021, Pr. Th. Damian a ţinut o conferinţă pe Zoom intitulată „Femeia şi mântuirea lumii” (după titlul cărţii lui Paul Evdokimov) la invitaţia AROLA (Asociaţia română a doamnelor ortodoxe) a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi, asociaţie condusă de doamna preoteasă Claudia Aileni din Toronto, Canada.

 

 

 

Cenaclul Literar "M. Eminescu"

 

Intrunirile de cenaclu, din cauza restricţiilor pandemiei, au fost doar ocazionale.

 

● Duminică 6 decembrie 2020 în cenaclul nostru a fost lansat volumul Convorbiri cu Theodor Damian de Florentin Popescu. Au vorbit Th. Damian, Mariana Terra şi M. N. Rusu.

 

● 14 martie 2021 a avut loc o întrunire a Cenaclului literar „M. Eminescu” unde a fost lansat volumul Din viaţa lui Ioviţu de Ioan-Iovitz Popescu. Au vorbit Th. Damian, Victoria Plaveti, M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Mariana Terra şi Nicole Smith.

 

● Pe data de 21 martie 2021 în cadrul Cenaclului literar „M. Eminescu” din New York, la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, după Sf. Slujbă, a fost celebrată Ziua internaţională a poeziei. Au citit din creaţia lor Valentina Ciaprazi, Elena Mitru, Theodor Damian (în recital de Nicole Smith), iar din clasicii şi contemporanii noştri, M. N. Rusu şi Mariana Terra.

 

 

Revista Lumină Lină. Gracious Light

 

Unul dintre principalele obiective ale Bisericii şi Institutului nostru constă în organizarea şi desfăşurarea unei susţinute activităţi teologice, pastorale, spirituale şi culturale, de prezentare a ideilor teologice care frământă lumea actuală, şi de asemenea de prezentare a literaturii române clasice şi contemporane. In acest scop a fost publicată revista Lumină Lină trimestrial, în format carte, în condiţii grafice de înaltă ţinută profesională, corespunzătoare cu aspiraţiile şi interesul pentru spiritualitatea şi cultura românească autentică manifestate în comunitatea noastră (anul acesta fiind în al douăzeci şi şaselea an de apariţie).

 

Pentru a se vedea că aceste afirmaţii nu sunt gratuite, permiteţi‑ne să menţionăm câteva ziare şi reviste în România şi S.U.A. care, sub diverse forme publicistice, au făcut referiri la Institutul şi Biserica noastră, la cenaclul “M. Eminescu”, la revista Lumină Lină sau au publicat texte semnate de Pr. Th. Damian, M. N. Rusu, Mihaela Albu, sau ale altor colaboratori ai revistei noastre: Vatra Veche, Bucureştiul literar şi artistic, Ardealul literar, Hyperion, Portal Măiastra, Banatul, Scrisul românesc, Scriptor, Familia română, Graiul Maramureşului, Conexiuni literare, Alternanţe (Germania), Euphorion, Credinţa ortodoxă, Lumina, Tabor, Tribuna, Romanian Journal, Observatorul, Destine literare, Epifania, Rapsodia, Unirea, Răsunetul cultural, Sud, ş.a.

 

Producţia editorială teologică şi culturală reflectată în paginile revistei Lumină Lină nu este ruptă de aceea care se desfăşoară în România. Dimpotrivă putem afirma că revista noastră este direct implicată în orizontul cultural româno-american, iar mişcarea teologică, publicistică şi culturală din ţară este viu interesată să cunoască opiniile, impresiile şi judecăţiile noastre de valoare. De aceea revista Lumină Lină acordă un spaţiu tipografic adecvat, atât pentru prezentarea şi semnalarea cărţilor şi revistelor de teologie apărute în ţară şi în străinătate, cât şi a cărţilor şi revistelor de cultură în general.

 

Dintre numele care au marcat publicaţia noastră în anii 2020-2021 menţionăm următorii scriitori, jurnalişti, teologi, oameni de ştiinţă, artişti (în ordine alfabetică):

Mihaela Albu, Victor Albu, Dan Anghelescu, Elisa F. Ar (Florence Taillasson), Ioan Baba, Veronica Balaj, George Rîurel Balan, Carolina Baldea, Teo Cabel, Zenovie Cârlugea, Iulian Cătălui, Alexandru Cazacu, Alina Chicet, Dumitru Chioaru, Lina Codreanu, Theodor Codreanu, Viorica Colpacci, Joël Conte, Valentin Coșereanu, Dorel Cosma, Theodor Damian, Corina Vlad Diaconescu, Viorel Dianu, Sebastian Doreanu, Gellu Dorian, Dan Toma Dulciu, Mirela Duma, Ioan Dură, Eugen Evu, Ștefan J. Fay, Mariana Floarea, Nicolae Dan Fruntelată, Ioan Gâf-Deac, Ana Dobre, Gelu Dragoș, Geo Vasile, Mihail Gheorghe, Vasilica Grigoraş, Horia Ion Groza, Lucian Gruia, Elena Gurgu, Ion Haineș, Cătălina Haşotti, Dumitru Ichim, Clelia Ifrim, Mircea Itu, Ela Iakab, Stejărel Ionescu, Daniel Ioniţă, Ion Ioniţă, Nicolae Jinga, Stoica Lascu, Emel Koşar, Ion Iancu Lefter, Olguţa Lucaşu Trifan, Sabina Măduţa, Mihaela Malea Stroe, Alexandru Mărchidan, Nicolae Mareș, Ion Maria, Ionel Marin, Victor Marola, Mihai Merticaru, Irina Lucia Mihalca, Marin Mihalache, Octavian Mihalcea, Marcel Miron, Constantin Miu, Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Marin Moscu, Gabi Nan, Tudor Nedelcea, Marian Nencescu, Marian Nicolae, Nicolae Nicolescu, Elena Olariu, Cristina Onofre, Dana Opriță, Osman Öztürk, Rahim Karim Karimov, Mariana Păduraru, Gheorghe Pârja, Petruț Pârvescu, Roxana Pavnotescu, Mircea Popa, Dumitru Puiu Popescu, Elena Liliana Popescu, Florentin Popescu, Odile Popescu, Eugen Popin, Tudor Răţoi, Victor Ravini, William Flaviu Ritziu, Alexandra Roceric, Paula Romanescu, Ioan N. Roșca, M. N. Rusu, Silvia Bodea Sălăjan, Maria Do Sameiro Barroso, Christian W. Schenk, Miron Scorobete, Ion Scorobete, Mesut Şenol, Radu Șerban, Constantin Severin, Anca Sîrghie, Ibolya Șipoș, Nicole Smith, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Veronica Știr, Passionaria Stoicescu, Iana Târnăvean, Dorel Tataru, Mircea Tomuș, Flavia Topan, Mihalache Tudorică, K.V. Twain, Ioan Radu Văcărescu, Ioana Vasilescu, David Paul Vnuck, Muguraș Maria Vnuck, Adriana Weimer, Andrei Zanca, Mariana Zavati Gardner, Corneliu Zeana.

 

 

 

 

Galeria Spiritus

 

La cel de-al 28-lea Simpozion anual „Mihai Eminescu” din New York Galeria Spiritus a fost o prezenţă vizibilă şi apreciată.

 

Deși în plină pandemie, simpozionul a unit și anul acesta cărturari și artiști care au celebrat cultura națională și au adus contribuții semnificative la cunoașterea mai deplină a poetului nepereche .

 

Întregul simpozion s-a desfășurat  sub semnul Trinității a cărei imagine a fost proiectată pe ecran și pe parcursul comunicărilor.

 

Lucrarea Trinitate, semnată de Viorica Colpacci,  a subliniat tema generală a simpozionului: Mihail Eminescu între sacru și profan.

 

Galeria Spiritus a prezentat un film cu titlul: Sfânta Fecioară Maria în poezia lui Mihai Eminescu și în lucrările artiștilor români contemporani.

 

În versiune muzicală poezia Rugăciune interpretată magistral de corul Hubic din Oradea, a constituit fundalul muzical pe care apar imaginile Sfintei Fecioare, executate în materiale, tehnici și stiluri diferite. Deși pe o durată de numai câteva minute, filmul a scos în evidență perenitatea spiritualității creștine românești.

 

Artiștii participanți - din Statele Unite și România- au fost, în ordine alfabetică: Didi Alexe, Viorica Colpacci, Silvia Covaliu, Ionel Cristescu, Cristiana Călinescu Fodor, Claudiu Victor Gheorghiu, Ștefania Grimalschi, Cristian Macovei, Jorge Mafu, Silvia Mărculecu, Daniel Vasile Meteș, Iuliana Popescu, Irina Sava, Nicolae Sava, Cătălina Sidea, Paula Slivinschi, Alexandra Stoenescu, Liviu Șoptelea, și Doru Tsaganea.

 

Prezentarea filmului a urmat comunicărilor simpozionului. Filmul a fost realizat de Viorica Colpacci, director al Galeriei Spiritus.

 

 

 

ACTIVITĂŢI SOCIALE

 

Mese festive, baluri şi seri româneşti 

 

Cu toate restricţiile impuse de pandemie aceste momente au reprezentat evenimente majore în viaţa comunităţii noastre, ele facilitând cunoaşterea şi într-ajutorarea reciprocă pe de o parte, iar pe de altă parte, aducându-ne aici la New York multe din tradiţiile cele mai autentice din România; menţionăm aici cele mai importante evenimente de acest fel:

 

● Vineri 25 decembrie 2020, după Sf. Slujbă, a avut loc în cadru strâns o mini-serbare de Crăciun.

 

● Duminica 31 ianuarie 2021 a avut loc la biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” sărbătorirea hramului Institutului Român de Teologie şi Spirituale Ortodoxă. sf. Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan.

 

● Duminica 14 martie în cadrul parohiei s-a celebrat Lăsatul secului pentru postul mare.

 

 

 

Socializarea la cafeaua de după slujbe

 

Cum este bine cunoscut, s-a tradiţionalizat deja obiceiul ca la Biserica noastră, după fiecare Sf. Liturghie să se ofere celor prezenţi o cafea şi o gustare, uneori chiar masă, ocazie foarte nimerită de socializare şi cunoaştere reciprocă.

 

Toate activităţile menţionate, precum şi multe altele neamintite aici, au făcut din Biserica noastră un adevărat centru cultural românesc, de promovare şi trăire a celor mai semnificative valori istorice, culturale şi spirituale ale neamului nostru, au contribuit la formarea acestei comunităţi, la crearea unui spirit prietenesc, de familie, deschis, de încredere, respect şi armonie în rândurile enoriaşilor de la Biserica noastră.

 

 

* * *

 

 

Acesta este bilanţul muncii noastre de un an de zile la Institutul şi Biserica “Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.

 

Trebuie să menţionez că această activitate atât de bogată şi diversă, cu caracter religios-duhovnicesc, teologic, cultural, social n-ar fi fost posibilă fără contribuţia majoră, semnificativă, dedicată şi perseverentă, fără răbdarea şi dăruirea, înţelegerea, dragostea şi zelul D-nei Preotese Claudia Damian care a lucrat uneori zile şi nopţi de-a rândul, cu pasiune şi dragoste la munca de culegere de texte şi tehnoredactare, la cea religios-pastorală şi culturală.

 

Călduroase mulţumiri aduc acum şi Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nicolae Condrea, arhiepiscopul şi mitropolitul nostru pentru sfatul şi binecuvântarea pe care ni le-au acordat, P.C.Pr. Protopop Daniel Ene precum şi tuturor membrilor Consiliului şi Comitetului de administraţie în frunte cu domnii şi doamnele Dr. Napoleon Săvescu, M. N. Rusu, Doru Tsaganea, Cristian F. Pascu, Mircea Ghiţă, Alex Marmara, Ion Plăviţu, Elena Burchea, Nicole Smith, Felicia Georgescu, Victoria Plăviţu, Claudia Lisena, Nuţi Ionescu, Mariana Orza, Anişoara Constantinescu, Angela Cawog, Marica Purcărea, Florica Floarea şi Geta Nurenberg. Mulţumiri speciale se cuvin Dnei Nicole Smith pentru neobositul ajutor acordat în mod constant la organizarea tuturor activităţilor noastre bisericeşti.

 

Aceleaşi mulţumiri le aduc şi multor altor persoane care de asemenea au fost alături de mine ajutând Biserica noastră cu bani, muncă şi timp ori de câte ori a fost nevoie.

 

In sfârşit, vreau să menţionez aici sprijinul semnificativ pe care l-am primit din partea presei locale, mă refer în special la ziarele  Romanian Journal  (Vasile Bădăluţă, Mariana Terra), la prietenul meu şi coleg de trudă redacţională şi de cenaclu literar, M. N. Rusu, în primul rând, la Domnul Alex Marmara, neobositul nostru fotoreporter, la îndrăgita artistă Lia Lungu ce ne-a înfrumuseţat serbările cu talentul ei, precum şi la ajutorul preţios material şi moral primit de la toţi credincioşii, prietenii şi susţinătorii Bisericii noastre care întotdeauna au avut un cuvânt bun de apreciere sau încurajare pentru tot ceea ce împreună am realizat până acum.

 

Intr-adevăr, toţi cei menţionaţi nominal sau colectiv au contribuit într-un fel sau altul, în mod pozitiv la formarea şi întărirea acestei comunităţi, la atmosfera prietenească, familială, deschisă, încurajantă, primitoare ce o caracterizează, şi care este evidentă cu prisosinţă la toate întrunirile noastre sociale sau culturale de orice fel, de la cafeaua şi gustările oferite după Sf. Slujbă, până la sărbătorirea de mari evenimente culturale, şi care au contribuit de asemenea la crearea atmosferei liturgice de aleasă înălţare şi zidire duhovnicească ce caracterizează slujbele noastre.

 

Tuturor le doresc ca Milostivul Dumnezeu să-i răsplătească însutit pentru dragostea lor, cu sănătate şi împlinirea celor ce le sunt de folos, pentru ca, pe mai departe, cu acelaşi entuziasm, împreună, ca într-o singură mare familie, să putem continua munca începută spre bucuria şi folosul nostru şi spre slava lui Dumnezeu.

 

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian 

A apărut Lumină Lină, Nr. 1, 2021

Lectură plăcută!



Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 18 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

 

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian

 

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Pentru că ne aflăm în Duminica a cincea din Post, a Sf. Cuvioase Maria Egipteanca, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre cererea fiilor lui Zebedezm despre mărire şi smerenie, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

 

 

Pr. Theodor Damian

 

Aproapele nostru, veşnicia noastră

Meditaţie la Duminica a 5-a din Post (a Sf. Cuvioase Maria Egipteanca; Marcu 10, 32-45)

 

„Cel ce se înalţă pe sine se va smeri,

 iar cel ce se smereşte se va înălţa.”

 (Luca 14, 11).

 

Este firesc să ne obişnuim cu anumite feluri de desfăşurare a lucrurilor vieţii, cu o anumită ordine, fie socială, fie morală sau de altă natură. Uneori când vedem schimbări zicem cu părere de rău: nu mai sunt lucrurile cum au fost; alteori, când vrem să confirmă ceva zicem: asta-i de când lumea şi pământul. De exemplu, vorbind despre ierarhia socială, despre clase, ştim că dintotdeauna au fost bogaţi şi săraci, cel tare şi cel slab, că cel tare îl asupreşte pe cel slab, că peştele mare îl înghite pe cel mic şi că viaţa e o junglă şi trăim şi noi lupă legea junglei, deşi constatăm că, de multe ori, jungla omenească este mai rea decât cea a animalelor.

 

Adesea ne întrebăm dacă ar putea cineva să schimbe lucrurile. Or, iată că Mântuitorul Hristos vine tocmai pentru aceasta: pentru a schimba lucrurile, ierarhiile sociale, mentalitățile anchilozate. Învăţătura Sa despre Împărăţia lui Dumnezeu, minunile săvârşite, autoritatea cu care vorbea, căci vorbea aşa cum n‑a vorbit nimeni până la El (Ioan 7, 46), împuternicirea apostolilor spre propovăduire, toate acestea au schimbat lumea aşa cum nu s-a aşteptat nimeni vreodată. Avem de a face cu o schimbare de optică, de mentalitate pentru că asta este învăţătura Mântuitorului: un mod nou de a vedea şi înţelege lumea şi viaţa.

 

Şi totul porneşte de la gândire. De aceea Sf. Părinţi spun că păcatul este o eroare de gândire. Aşadar Iisus Domnul a venit să îndrepte, să corecteze modul în care gândim.

 

Sigur că, vorbind de ordinea socială, va fi bogat şi va fi sărac, tare şi slab până la sfârşitul lumii, dar totul este cum se comportă cel tare cu cel slab. Şi Mântuitorul, cu autoritatea Sa divină prescrie un mod de comportament, îl face pe om responsabil şi întărește acest lucru explicând că există o judecată viitoare unde fiecare va da socoteală de ceea ce a făcut. A da socoteală totuşi, poate părea uşor, puţin şi simplu, dar dincolo de socoteală vin consecinţele, şi aici este marea problemă pentru că acestea sunt apoi veşnice.

 

În acest context ne confruntăm cu ceea ce pare a fi un paradox. Aproape că ne vine să zicem: cum se poate ca pentru o faptă temporală să existe o consecinţă eternă? Cum se poate ca pentru o faptă pe care cineva, într-un moment de slăbiciune omenească, a făcut-o, pentru o vorbă aruncată, chiar pentru un gând urât, în cazul lipsei conştientizării şi a pocăinţei, să suporte consecinţe aşa de dramatice, mai degrabă de-a dreptul tragice, pentru tot restul unei existențe infinite?

 

Asta este însă exact ceea ce Mântuitorul vrea să sublinieze prin întreaga Sa învăţătură: consecinţele sunt eterne pentru că omul este etern, existenţa sa are valoare eternă. Dacă am spus un cuvânt în timp, deci e temporal, cel căruia i l-am spus este etern, deci consecinţele, rele sau bune, sunt pentru eternitate. De aceea atenționează Iisus cu toată seriozitatea: „Adevărat vă spun că pentru orice cuvânt nefolositor pe care‑l vor fi rostit oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12, 36). Deci lucrurile pe care le facem au o dimensiune veşnică! Iată uriaşa responsabilitate pe care o avem şi asupra căreia Domnul Hristos ne avertizează.

 

Cum spuneam, faptul că Iisus a venit să schimbe ordinea lucrurilor, modul de a gândi al oamenilor este evident în textul Sf. Evanghelii de astăzi. El îi anunţă pe ucenici despre ce urmează să păţească: prigoana, răstignirea cu tortura şi chinurile ei, moartea şi apoi învierea. Când au auzit de înviere, imediat doi dintre apostoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, au sărit şi au zis că au o rugăminte la Iisus, şi anume, atunci când El va fi întru salva Sa, sa stea ei, lângă El, unul la dreapta şi celălalt la stânga. Voiau deci să monopolizeze locurile cele mai de cinste într-o împărăţie, pe care, se vede, o credeau, cumva, pământeană. Nu s-au gândit că poate Petru care era cel mai bătrân dintre ei ar fi avut prioritate, nu s-au gândit nici la ordinea cronologică a chemării lor la apostolie şi care poate ar fi indicat o altă ierarhie a valorilor între ei, nu s-au gândit nici că poate Iisus avea propriile Sale criterii de selecţie pentru un astfel de lucru, nu au zis că ar fi gata să stea de-a dreapta şi de-a stânga Lui când El va fi răstignit, omorât, căci Iisus le vorbise şi despre asta (cu toate că fiind întrebaţi dacă ar putea bea paharul pe care urma să-l bea Iisus şi să se boteze cu botezul cu care El urma să fie botezat – cel al sângelui – eu au răspuns: „putem”, neştiind, de fapt, la ce se referă Mântuitorul).

 

La aceasta Iisus le răspunde că nu ştiu ce cer, în primul rând pentru că cererea nu e de cuviinţă, şi în al doilea rând pentru că deşi ei se credeau poate mai vrednici decât ceilalţi apostoli, câtă vreme omul este în viaţă poate cădea din starea de vrednicie în care crede că se află sau se află cu adevărat, şi atunci, este implicit în învăţătura Domnului, nu se mai califică pentru ceea ce ţintea la început. De aceea şi zice Sf. Ap. Pavel: „Cel ce stă să ia seama să nu cadă” (I Cor, 10, 12); căderile sunt şi ele parte din experienţa umană. Cu alte cuvinte în timpul vieţii nu se pot face promisiuni ce ţin de veşnicie pentru că nu se ştie în ce stare îşi sfârșește omul viaţa: în stare de vrednicie sau de nevrednicie. Asta vrea să le spună Iisus. În acest context El le arată că mărirea constă în slujire, sau cum avea să zică într-o altă împrejurare: „cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 14, 18).

 

Şi aici se vede cum Mântuitorul a venit să schimbe modul de a gândi al oamenilor. Dacă am pune în practică această învăţătură divină ne putem imagina cum ar arăta lumea oamenilor. Dar şi aşa, pentru cât s-a pus deja în practică în două mii de ani de creștinism nu e greu de socotit ce mare schimbare s-a petrecut în lume; sau invers, ne putem imagina cum ar fi fost lumea fără creştinism, fără această învăţătură fundamental divină şi fundamental umană, chiar dacă ea nu s-a universalizat.

 

Tot parte din felul în care Iisus a schimbat ordinea socială, a inversat valorile şi ierarhiile obişnuite este şi faptul că în multe împrejurări a adus periferia la centru, adică pe cel slab l-a pus în centrul atenţiei, al atenţiei sale, a lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni ca în cazul tuturor celor vindecați, al cinării cu vameşii şi cu păcătoşii (Matei 9, 10-11), al iertării femeii păcătoase şi altele, iar în alte împrejurări a deplasat centrul la periferie ca atunci când pe cărturarii şi fariseii care se credeau în centrul societăţii şi al puterii i-a marginalizat, uneori adresându-le cu un deosebit curaj cuvinte extrem de dure.

 

Şi pentru întărirea conceptului reformator Iisus se dă ca exemplu pe Sine, arătând că El, învăţătorul şi stăpânul nu a venit să I se slujească, ci să slujească, dovedind o smerenie totală în permanenţă, ca atunci când la Cina cea de taină a spălat picioarele ucenicilor Săi, dar mai ales prin umilinţele suportate pe cruce şi prin moartea Sa.

 

El S-a dat pe Sine ca exemplu pentru ca lumea să ia aminte. Iar noi, în Biserică asta facem: ne rugăm unii pentru alţii, ne ajutăm unii pe alţii căci prin definiţie Biserica este slujitoare. În Biserica lui Hristos fiecare devine slujitorul tuturor, aşa cum sugerează şi expresia de salut din Ardeal „servus”. Etimologic vorbind, când îi spui cuiva „servus”, îi spui: eu sunt servul, slujitorul tău, sunt în serviciul tău. Şi răspunsul prin acelaşi cuvânt, desigur, are aceeaşi semnificaţie.

 

Iată slujirea reciprocă. Fiecare se smereşte în faţa celuilalt şi astfel se înalţă în ochii aceluia şi în faţa lui Dumnezeu. Iar slujirea bazată pe smerenie este forma eficientă de împlinire a dragostei creştine fără de care lumea se pierde; cum frumos zice un cântec mai vechi: unde dragoste nu e, nimic nu e.

 

Cum se aplică textul Sf. Evanghelii la viaţa noastră de fiecare zi? Iată cum: fiecare din noi este o persoană puternică pentru că are daruri primite de la Dumnezeu. Indiferent de poziţia socială, toţi avem în jurul nostru alţi oameni şi într-un fel sau altul exercităm o influenţă asupra lor, iar influenţa devine eficientă în slujire.

 

Filosoful francez Roger Garaudy spunea că aproapele este transcendenţa noastră. Foarte frumos. Noi spunem, în baza învăţăturii Mântuitorului, că aproapele este veşnicia noastră. Gândul cel bun, vorba şi fapta bună nu sunt limitate în timp deşi se petrec în timp; ele au cadenţe eterne, se prelungesc în veşnicie, de aceea putem spune că aproapele devine, într-un fel, rampa noastră de lansare în veşnicie.

 

De aceea darurile pe care le-a pus Dumnezeu în noi, fiind instrumentele slujirii aproapelui nostru, reprezintă una din cele mai mari responsabilități pe care le avem atât în faţa oamenilor cât şi, mai ales, în faţa lui Dumnezeu. Căci întrebarea ce va veni va suna aşa: ce ai făcut cu ce ţi-am dat? Ai îngropat talantul în pământ, sau l-ai pus în lucrare în lume? Ai pus lumina sub obroc sau ai luminat pe ceilalţi cu ea?

 

Deci plecăm acasă de la această sfântă şi dumnezeiască liturghie având în minte că fuga după mărirea deșartă nu este plăcută lui Dumnezeu, că mărirea adevărată constă în smerenia autentică ce reprezintă temelia mântuitoarei slujiri, şi reţinând cuvintele de avertisment ale Domnului Hristos spuse ca o sentinţă pentru înţelepţirea noastră în viaţa de aici: „Cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca 41, 11).




Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 11 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

 

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian

 



Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Pentru că ne aflăm în Duminica a patra din Post, a Sf. Cuvios Ioan Scărarul, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre vindecarea de către Mântuitorul Iisus a unui copil demonizat, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

 

 

Pr. Theodor Damian

 

 

 

“Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”

Meditaţie la Duminica a IV-a din post (Vindecarea fiului lunatic, Marcu 9, 17-32).

 

Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă;

 ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine.

Ps. 140, 1

 

Viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos pe pământ reprezintă o mostră a felului cum Dumnezeu se împlică în viaţa şi istoria lumii. Se împlică activ şi consecvent pentru că, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, El voieşte „ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului” (I Tim. 2, 4).

Mântuirea înseamnă viaţa veşnică, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu pregătită nouă (Matei 25, 34), iar adevărul este Însuşi Domnul Iisus care se proclamă pe Sine ca fiind „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6), dar totodată anunţă că cel care-L cunoaşte pe Iisus Îl cunoaşte implicit pe Tatăl (Ioan 14, 7) și că în final, sau în rezumat, mântuirea constă în cunoaşterea lui Dumnezeu prin trimisul Său, Iisus Hristos, Fiul cel unul născut (Ioan 17, 3), cunoaştere care implică împlinirea poruncilor Sale.

Una din metodele folosite de Iisus Domnul pentru a-şi arăta dumnezeirea Sa a constat în facerea de minuni astfel ca oamenii să-şi dea seamă că ce face El nu e lucrare de om ci de Dumnezeu şi astfel deci să-L descopere, să-L cunoască şi să creadă în El.

Aşadar iată-L pe Dumnezeu venind pe pământ şi mergând din loc în loc printre oameni (ca acei împăraţi înţelepţi din vechime care se travesteau şi mergeau incognito printre supuşii lor ca să cunoască mai bine viaţa lor, sau ca în poveştile noastre populare în care Dumnezeu şi Sf. Petru umblau pe pământ) pentru ca aceştia să-L vadă şi mai ales să-I cunoască lucrarea şi să creadă în El.

Lucrarea lui Dumnezeu în lume însă este bazată pe iubire şi milă, de aceea, în multe situaţii când Iisus face vindecări miraculoase, Sf. Evanghelişti mărturisesc că „I s-a făcut  milă” (Matei 9, 36; Luca 7, 13), deci El suferă cu cei în suferinţă şi astfel îi ajută, îi vindecă, îi mântuieşte, de aici şi fraza liturgică prin care încheiem multe rugăciuni: „Ca milostiv şi iubitor de oameni eşti, Dumnezeule, şi Ţie Îţi înălţăm slavă, Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh”.

Iisus nu săvârşeşte minunile din dorința de a face paradă de putere, de „a se da mare”, cum zicem uneori în limbaj popular, ci din dorința autentică de a face binele, de a-l apropia pe om de Dumnezeu, descoperindu-se pe Sine ca Dumnezeu şi descoperindu-L astfel pe Dumnezeu.

Şi pentru ca să nu fie discuţii, pentru ca intervențiile Lui să fie absolut incontestabile în ceea ce priveşte dumnezeirea Sa, că lucrează exclusiv dumnezeieşte, Iisus alege să intervină în cazuri deosebit de grave în care nu mai există nicio speranţă de vindecare, unde apelul la ajutorul omenesc a fost epuizat fără rezultat. Aşa sunt, între multe altele, cazurile paraliticului de la Bethesda, al orbului din naştere, al femeii gârbove, deşi chiar şi în astfel de cazuri extreme rău-voitorii tot Îl contestau zicând că Iisus cu domnul demonilor scoate pe demoni (Matei 9, 34), fapt care Îl determină pe Mântuitorul să-i ia în râs practic, zicându-le că este absurd să crezi că demonii îşi strică propria casă (Marcu 23, 26; Luca 11, 17-18) şi să îi acuze de păcatul împotriva Sf. Duh care  nu se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 31-32).

Aşadar, iată-L pe Mântuitorul confruntându-l pe diavol, după cum citim în textul Sf. Evanghelii de astăzi.

Situaţia este extremă. Un copil îndrăcit, cuprins de diavol. Şi nu de puţin timp, ci din pruncie. Chinul copilului – şi pe lângă al lui şi al părinţilor – este descris de tatăl disperat: duhul necurat îl trântește pe copil, acesta înțepenește, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi, se aruncă în foc şi în apă, etc. Pe deasupra, este și mut, nu poate vorbi, nu poate exprima ce îl doare, ce ar vrea.  O descriere îngrozitoare. Diavolul nu-l omoară ci, diabolic, îl ţine în aceste torturi chinuind o întreagă familie. Ce se poate face într-o astfel de situaţie? Cum se împacă dragostea de părinte cu suferinţa copilului iubit la care asişti absolut neputincios? Cât va mai dura? Ce va mai urma? Cum să pui capăt acestui incredibil dezastru fizic, psihic, social?

Desigur că dacă acest părinte nenorocit a ajuns la sfinţii apostoli pentru ajutor, înainte de a apela la Iisus, în decursul anilor a apelat la oricine şi la orice fel de ajutor posibil, dar evident, fără nici un rezultat.

Ajuns în faţa lui Iisus tată copilului este provocat la un dialog. În public. Mântuitorul vrea ca toţi cei prezenţi să audă, să vadă, să înţeleagă ce era de înţeles: cine este Iisus. Şi când Domnul îl întreabă dacă el poate crede într-o minune şi îi dă speranţa că această credinţă îi va aduce vindecarea copilului, tatăl afirmă într-o explozie sentimentală izvorâtă din disperare şi speranţă în acelaşi timp: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Matei 9, 24). Mărturiseşte Sf. Evanghelist că tatăl nu s-a exprimat în mod obişnuit ci a strigat şi încă plângând, strigăt şi lacrimi izvorâte din suferinţa îndurată dar şi din dragostea nețărmurită pentru fiul său, ceea ce aminteşte de dragostea altui tată, al fiului risipitor, şi aceea împletită cu suferinţa plecării fiului şi bucuria reîntoarcerii.

Ceea ce este însă interesant de remarcat la tatăl copilului demonizat este împletirea exploziei sentimentale „cred, Doamne” cu judecata rațională evidentă în cuvintele „ajută necredinţei mele”. Asta arată că în timp ce se bucură de perspectiva iminentă a vindecării fiului bazată pe cuvintele Domnului, el raționează, judecă, realizează că deşi crede, totuşi această credinţă nu este desăvârșită, că în sufletul lui este loc de mai bine. Acest realism spiritual dovedind o smerenie care trebuie să fie remarcată de cei din jur, ca un fel de lecţie pe care indirect Iisus le-o dădea prin acest om, dovedind un fel de pocăinţă în urma unui rechizitoriu de conştiinţă, ca şi cum ar fi spus: „Ştiu că nu sunt la înălţimea la care ar trebui să fiu şi îmi pare rău”, această recunoaştere a stării de păcătoşenie înmuiată în lacrimile durerii pentru suferinţa copilului Îl va fi mişcat pe Mântuitorul Hristos.

Ca atare, fără să prelungească acest dialog îndurerat, Domnul, într-o formulă foarte personală izgoneşte demonul: „Eu îţi poruncesc să ieşi din el şi să nu mai intri în el” (Marcu 9, 25). Zicând acestea Iisus îşi arată puterea: întâi prin cuvântul Eu, deci Iisus are puterea, este putere personală, şi apoi prin cuvântul poruncesc, adică aici nu e vorba de o rugăminte, de o negociere, de o incertitudine, de o posibilă contestare pentru că e o poruncă ce vine din autoritate şi indică autoritate. Cu alte cuvinte „Dumnezeu este Domnul”; aici vorbeşte, porunceşte Făcătorul cerului şi al pământului!

La porunca Mântuitorului dracul a ieşit din copil, ceea ce confirmă cuvântul Sf. Ap. Iacob că „și demonii cred şi se cutremură” (Iacob 2, 19).

Şi mai trebuie remarcat şi acest fapt: după ieşirea demonului, când copilul a rămas ca mort, pe jos, cu o tandrețe eminamente părintească Iisus l-a luat de mână şi l-a ridicat şi l-a încredinţat tatălui său.

În contextul acestei întâmplări mai putem vorbi şi despre alte aspecte care cer atenţia noastră, cum ar fi, de exemplu, discuţia dintre Iisus şi ucenici după vindecarea copilului, dar aceasta într-o altă meditaţie la pericopa evanghelică de azi.

Ce înseamnă pentru noi cele relatate până aici? O serie de lucruri foarte importante şi bine de reamintit: lui Dumnezeu îi pasă de noi; El este milostiv şi iubitor de oameni; El este la distanţă de o rugăciune de noi; la Dumnezeu  nimic nu este cu neputinţă; El aşteaptă şi apreciază credinţa noastră dar şi smerenia şi sinceritatea şi dreapta judecată.

Aşadar avem toate motivele să fim încurajaţi, mai ales acum în perioada de înteţită rugăciune a sfântului şi marelui post, să apelăm la Dumnezeu în toate problemele şi ispitele ce apar în calea vieţii noastre cu încredinţarea că văzându-ne credinţa şi smerenia, ne va asculta rugăciunea atunci când cu inima curată vom striga precum tatăl copilului demonizat dar şi precum psalmistul în ferventa lui rugăciune: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă;  ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine” (Ps. 140, 1).

 



Duminica 4 aprilie 2021: Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Astoria, New York – slujba de la ora 1:00 PM  

 

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

 

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 4 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

 

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

 

Vă aşteptăm cu drag

 

Pr. Theodor Damian

 

Meditaţie la duminica a treia din Post, a Sf. Cruci – Pr. Theodor Damian

 

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

 

Pentru că ne aflăm în Duminica a treia din Post, a Sf. Cruci, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre legătura dintre cruce şi mărturisire, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

 

 

Pr. Theodor Damian

 

 

Cruce şi mărturisire

(Medițatie la Duminica a treia din Post, a Sf. Cruci; Marcu 8, 34-38; 9, 1)

 

            Textul Sf. Evanghelii (Marcu 8, 34-38; 9, 1), din această duminică a sfântului şi marelui post dedicată Sf. Cruci, este destul de scurt dar plin de învăţături ziditoare de suflet în fiecare din versetele sale care ar putea constitui o temă sau chiar mai multe de meditaţie duhovnicească.

 

            După cum se poate remarca, se vorbeşte acolo despre cruce, despre suferinţă, despre urmarea lui Hristos, despre valoarea sufletului şi mântuirea lui, despre faptul de a te ruşina de numele Domului Dumnezeu în lumea aceasta păcătoasă.

 

            Pentru o meditaţie liturgică ar fi de ajuns să ne fixăm doar asupra uneia dintre temele amintite şi care poate fi cu folos aprofundată; de exemplu, am putea vorbi despre crucea ca suferinţă şi ca biruinţă, despre relaţia dintre aceste două aspecte ale crucii, despre actualizarea lor în viaţa credincioşilor, având în vedere felul cum se actualizează ele în viaţa Mântuitorului Hristos, despre crucea ca renunţare şi despre altele.

 

            Ar fi bine însă să încercăm a pătrunde un sens nou al textului evanghelic, şi aceasta nu interpretând sau dezvoltând tematic una din învăţăturile amintite, suferinţa, crucea, urmarea lui Hristos etc., ci interpretând toate versetele textului evanghelic în funcţie de un singur verset care poate aduce o lumină în plus în înţelegerea dumnezeieştilor propovăduiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 

            Astfel, deşi ar putea să stârnească mirare, idea principală a textului evanghelic nu e nici cea referitoare la Cruce, nici la suferinţă, nici la suflet, ci aceea referitoare la faptul de a te ruşina de numele Domnului înaintea oamenilor, idee ce apare tocmai la sfârşitul pericopei, şi care este în acelaşi timp un rezumat, o concluzie, dar mai ales, în mod special, o justificare sau o motivaţie a celorlalte idei expuse mai înainte. Este deci cheia înţelegerii întregului text evanghelic.

 

            Acestea sunt cuvintele: “Căci dacă se va ruşina cineva de Mine, în neamul acesta păcătos, şi Eu mă voi ruşina de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Marcu 8, 38).

 

            De ce acesta (şi nu celelate), este versetul principal?

 

            Pentru că după ce se vorbeşte de toate celelalte învăţături, apare acest verset unde se pune problema faptului de a te ruşina de numele lui Dumnezeu.

 

            Celelalte învăţături sunt spuse în perspectiva acestuia. Deci, aceasta este cheia. Pentru a le putea înţelege şi pe celelalte în sensul lor plenar, trebuie ca interpretandu-le să le raportăm la această din urmă idee, care de altfel se dovedeşte a fi motivaţia lor. Acest lucru se vede şi din felul în care este construită fraza din punct de vedere gramatical, ea începând sau fiind introdusă prin prepoziţia “căci”, “pentru că”, “deoarece”, cuvinte care introduc, în general, o motivaţie, o justificare. Înţelegem mai bine mesajul cuiva când îl punem în legătură cu motivaţia lui decât dacă nu cunoaştem motivaţia.

 

            Mântuitorul, după ce îndeamnă la a fi urmat de credincioşi în sensul precizat în textul de care ne ocupăm, în final ne explică pentru ce este necesar să facem ceea ce ne îndeamnă: “Pentru că oricine se va ruşina de Mine ... Şi Eu mă voi ruşina de El ...”. Şi implicit, cine nu se va ruşina de El, va fi prietenul Său în Împărăţia cerurilor. Dar ce este a te ruşina, sau mai bine zis a nu te ruşina de numele lui Dumnezeu sau al Mântuitorului nostru? Inseamnă a-L propovădui, a-L mărturisi. Inseamnă a face cunoscută celorlalţi credinţa ta, a face în aşa fel ca alţii să participe la ea, la viaţa ta duhovnicească, să beneficieze de experienţa credinţei tale. Dar credinţa nu este o teorie şi Dumnezeu nu este o abstracţiune. Dumnezeu şi credinţa sunt realităţi care se trăiesc. Şi dacă se trăiesc, aceste realităţi devin o experienţă spirituală care îl face pe credincios să adopte un nou mod de viaţă, un nou mod de a fi în lume, pe care îl descoperă apoi cu bucurie celorlalţi, odată ce este el conştient de valoarea lui şi îi face plăcere să trăiască astfel, întocmai ca în cazul în care descoperind un lucru care-ţi încântă sufletul, în bucuria descoperirii, vrei să faci şi pe alţii să se bucure cu tine, şi să se împărtăşească de ceea ce ţie ţi-a îmbogăţit sufletul, viaţa.

 

            Aşadar, propovăduirea, mărturisirea nu înseamnă doar răspândirea unei teorii, a unui sistem filozofic, pedagogic etc, ci efectul, consecinţa firească, directă a unei trăiri autentice. A nu te ruşina de Dumnezeu înseamnă precum vedem, a-L mărturisi, iar adevărata mărturisire presupune o adevărată trăire.

 

            Intru această mărturisire şi trăire stă urmarea lui Hristos de care se vorbeşte în Sf. Evanghelie de astăzi, şi vom vedea de ce. La prima vedere ar putea să pară că a-L propovădui şi mărturisi pe Hristos nu e un lucru prea greu de îndeplinit, şi este adevărat. Toţi cei care se consideră a fi şi se numesc creştini, credincioşi, pot gândi că e uşor să vorbeşti de credinţa ta celorlalţi, să vorbeşti despre Dumnezeu, atât cât ştii, pentru a se vedea din faptul însuşi că nu te ruşinezi a vorbi de El, altora. Lucrul acesta nu este lipsit de temei şi totuşi a vorbi despre Dumnezeu, a mărturisi credinţa, trebuie s-o recunoaştem, şi aceasta fără a speria pe nimeni, nu e un lucru foarte uşor, dacă ne gândim în primul rând la faptul că această mărturisire nu trebuie făcută din gură, ci din inimă, pentru că ea nu trebuie să reflecte însuşirea unor noţiuni la nivel intelectual, ci o întreagă trăire spirituală autentică, aşa cum am spus mai înainte.

 

            Mărturisirea lui Hristos implică crucea, adică suferinţa precum şi biruinţa, trebuie să adăugăm, şi vom fi şi mai convinşi de aceasta când vom vedea cum s-au petrecut lucrurile în viaţa Mântuitorului Hristos.

 

            Dacă propovăduirea şi mărturisirea implică, presupun un mod de viaţă, acesta este diferit de cel pe care-l aveam înainte de convertirea la credinţă sau de re-convertire sau de asumarea liberă, conştientă, voluntară şi personală a credinţei. E un mod specific şi special de viaţă. Trebuie să laşi o serie de lucruri, să renunţi la ele în favoarea altora. Uneori ai impresia că renunţi la plăceri pentru necazuri, ceea ce nu este prea comod, pentru ca numai după aceea să constaţi, analizând cu maturitate lucrurile şi avansând în noul mod de viaţă, că de fapt, plăcerile la care ai renunţat erau aducătoare de necazuri şi necazurile în care ai intrat sunt, de fapt, aducătoare de bucurii negrăite, de fericire.

 

            Despre suferinţă sau necazuri, Sf. Părinţi spuneau că pe măsură ce suferinţa este asumată, este diminuată.

 

            Când te temi de suferinţă şi n-o asumi, o refuzi, n-o cunoşti, fugi de ea, aceasta îţi provoacă mare durere, dezechilibru spiritual, chiar cădere câteodată. Când nu te temi de ea, când o asumi, te obişnuieşti cu ea, o cunoşti, o judeci în perspectivă, adică, gândind la urmarea sau răsplata ei, atunci înseamnă că o conştientizezi şi în felul acesta ea se diminuează. Mai precis, suferinţa nu mai este, de fapt, suferinţă.

 

            Aşa se explică de ce toţi sfinţii, martirii, pustnicii, au putut suporta cu bucurie, cu răbdare şi tărie sufletească toate chinurile cele mai groaznice uneori la care erau supuşi, aşa cum ne relatează actele martirilor sau vieţilor sfinţilor. Acesta este paradoxul suferinţei: când ea nu te mai face să suferi.

 

            Nouă, credincioşilor de azi nu ni se cere să trecem prin suferinţele celor ce au murit pentru numele lui Hristos Iisus, pentru mărturisirea credinţei în Dumnezeu. Nu mai este cazul să ducem o viaţă de renunţări aşa de mari. Dar, în noul mod de a fi pe care-l generează credinţa autentic trăită, totuşi există şi renunţări. Poate nu totale, dar există.  

 

            Pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu adesea trebuie să treci prin fel de fel de situaţii incomode care, în final, sunt tot renunţări. Sf. Apostol Pavel ne recomandă a merge mereu pe calea de mijloc pe care el însuşi a urmat-o. N-a spus el cuvintele acelea cunoscute, legate tocmai de propovăduire şi de mărturisire: “M-am făcut tuturor toate ca pe cei mai mulţi să-i câştig?” (I Cor. 9, 22).

 

            Pentru a propovădui, a mărturisi, te faci şi ceea ce nu vrei, ceea ce nu ai gândit, desigur, provizoriu, deci suporţi cu răbdare în baza scopului propus tot felul de situaţii dificile. Şi acestea sunt tot renunţări, deci luare a crucii şi urmare a lui Hristos.

 

            Pentru a dovedi toate cele spuse până aici, mai ales legătura învăţăturilor despre suferinţă, cruce şi urmarea lui Hristos, cu propovăduirea şi mărturisirea, să ne întoarcem la viaţa şi activitatea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Pentru ce a venit Domnul pe pământ? Ca să ne mântuiască, desigur. Dar cum? Prin cruce, moarte şi înviere. Şi cum s-a ajuns aici? Datorită mărturisirii despre Dumnezeu şi despre Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. Mărturisirea are o importanţă capitală câtă vreme ea duce la cunoaşterea de Dumnezeu, iar aceasta la viaţa veşnică.

 

            Căci dacă mântuirea este dobândirea vieţii veşnice, dacă Hristos a venit să ne mântuiască, atunci să vedem ce este mântuirea sau viaţa veşnică?

 

            “Această este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Unul născut Fiul Tău pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), zice Domnul. Deci ca să intrăm în viaţa veşnică, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Şi cum Il vom cunoaşte fără propovăduitor? Or, iată, Mântuitorul, tocmai pentru aceasta a venit să-L propovăduiască, să-L mărturisească, să-L descopere pe Dumnezeu, cum Însuşi zice! “Arătat-am numele Tău oamenilor” (Ioan 17, 6) şi cum confirmă şi Sfântul Apostol Pavel când zice că “În multe feluri şi în multe chipuri, a vorbit Dumnezeu oamenilor, iar în zilele cele mai de pe urmă, ne-a grăit prin Însuşi Fiul Său” (Evrei 1, 1-2); când spune că Dumnezeu ne-a vorbit, înţelegem că Dumnezeu ni s-a descoperit, apoi că ni s-a descoperit prin Fiul Său, deci că Iisus Hristos ni L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu, desigur, nu în esenţa Lui, în mod total, ci atât cât ne este necesar nouă pentru mântuire. Deci L-a mărturisit.

 

            Dar cu ce preţ L-a propovăduit şi L-a mărturisit Iisus pe Dumnezeu? Cu preţul crucii, al suferinţei. Propovăduind, vedem, Iisus a lucrat mântuirea noastră, trecând prin patima Sa cea de bună voie.

 

            Aşadar, întru această mărturisire şi propovăduire a noastră despre Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al oamenilor stă şi crucea şi suferinţa şi renunţarea noastră şi urmarea exemplului Lui, şi întru toate acestea nădăjduim să dobândim mântuirea sufletului; or, pentru că sufletul este cel mai important lucru din lumea aceasta, de aceea merită făcut orice efort în viaţa pământească pentru a-l mântui, pentru a-i da posibilitatea intrării în viaţa veşnică, în Împărăţia cerurilor. Şi pentru a ne întări întru această atitudine şi muncă şi râvnă mântuitoare, Însuşi Domnul nostru ne atrage atenţia asupra valorii sufletului şi necesităţii mântuirii când zice spre responsabilă şi mobilizatoare luare aminte: “Şi ce ar folosi omului dacă ar câştiga toată lumea dar şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).