Anunţuri - News

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că mâine, duminică 25 octombrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 23-a după Rusalii, când textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre vindecarea de către Iisus a unui demonizat, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Gratitudinea ca vocaţie şi obligaţie

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor; Luca 8, 26-39)

Mergi şi spune cât bine ţi-a făcut ţie  Dumnezeu.

(Luca 8, 39)

De ce ne spune Mântuitorul Hristos că nu se pune lumina sub obroc, adică nu se pune sub un acoperământ în aşa fel încât să nu se mai vadă? Ne întrebăm şi probabil că ne putem da mai multe răspunsuri. Însă unul din răspunsurile care are de a face cu esenţa învăţăturii Mântuitorului este legat de faptul că fiecare lucru are o menire exactă şi nu se cuvine cineva să oprească menirea unui lucru. Dacă lumina este menită să lumineze, atunci bineînţeles că trebuie pusă în aşa fel încât să lumineze. Tot aşa se întâmplă şi cu faptele noastre, cu atitudinile, cu caracterul care trebuie să lumineze, cu toate lucrurile din viaţa noastră, pentru că fiecare lucru are o menire. Şi ori de câte ori mergem împotriva menirii unui lucru suntem ca şi cum am fi împotriva naturii, pe contra-sens, într-o situaţie ilogică. Iată, de pildă, un copac. Dacă un copac nu face roade, este tăiat şi se plantează alt copac. Tot Mântuitorul Hristos spune că „pomul bun se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6, 44). Dar vedem că sunt şi copaci decorativi care nu aduc roadă, însă nu îi tăiem, pentru că menirea lor  este doar să înflorească, nu să facă fructe. Şi în cazul acesta se potriveşte ideea  menirii şi respectării menirii fiecărui lucru şi nu numai a respectării menirii, dar a ajutorului pe care îl dăm pentru ca fiecare lucru să îşi poată îndeplini menirea respectivă.

De pildă, nu vedem că atunci când avem copii mici şi îi observăm cum se joacă, cum se mişcă, cum vorbesc, încercăm să desprindem înclinaţia lor principală? Dacă vedem copilul acţionând într-un fel sau altul, atunci gândim că are o vocaţie pentru un anumit lucru şi încercăm să cultivăm în el acea vocaţie pe care o desprindem din caracterul, din atitudinea sa din viaţa de zi cu zi. Deci nu lăsăm o menire să se împlinească de la sine doar, ci aducem şi propria noastră contribuţie la împlinirea acelei meniri.

Şi iarăşi revin la exemplul cu copacul. Copacul bineînţeles, dacă nu aduce roade, se taie; dar nu facem noi atâtea lucruri pentru ca acel copac să îşi împlinească menirea? Îl plantăm, îl curăţăm, îl stropim când este cazul cu soluţii, deci îl îngrijim, ne aducem contribuţia pentru ca el să îşi împlinească menirea. Concluzia este că fiecare lucru trebuie să dea roadă.

Aşa se întâmplă şi în viaţa omului. Omul, cât trăieşte, trebuie să dea roadă şi dacă nu dă roadă, înseamnă că nu şi-a împlinit menirea în viaţa aceasta; omul de credinţă trebuie să dea roadă şi mai multă, pentru a-şi valida credinţa, căci aceasta, dacă este luată în sine, separat, este o teorie şi este moartă, aşa cum spune clar Sf. Ap. Iacov: Credinţa fără fapte, fără roadă, este moartă (Iacob 2, 17). Deci iată cât de importantă este credinţa trăită, simţită, exteriorizată prin faptele, roadele care luminează şi mântuiesc.

În textul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi avem un astfel de exemplu de roadă. Exemplul este legat de o faptă bună, de o minune pe care Iisus a împlinit-o. Este vorba despre vindecarea unui demonizat, a unui om care a fost cuprins de diavol, nu de unul ci de o legiune, cum ne spune sfântul evanghelist, şi care îşi ducea viaţa prin morminte goale, prin locuri pustii. Deci omul acesta deosebit de torturat, de chinuit, nu mai putea să fie stăpânit de cei din jurul său, de familie, de aceea alerga prin pustie. Mântuitorul Hristos s-a întâlnit în drumul Său prin ţinutul Gherghesenilor, după ce a coborât din corabie, cum ne mărturiseşte sfântul evanghelist, cu acest singuratic, cu acest hoinar nenorocit şi când de departe l-a văzut şi ştiind despre ce era vorba, a început să îi certe pe demoni, la care demonii au început să se adreseze Mântuitorului zicându-i: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui” (Luca 8, 28). Deci demonul, de fapt legiunea de demoni, s-a adresat lui Hristos, şi este important de reţinut lucrul acesta, cu cuvântul extraordinar de mărturisire a dumnezeirii Sale.

Foarte puţini oameni, chiar dintre cei care stăteau zi de zi lângă Iisus au realizat la timp că El nu este un simplu om, că este ceva cu totul deosebit, extraordinar, în legătură cu persoana Sa şi deci să mărturisească faptul că este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum au făcut-o diavolii. În două rânduri au făcut-o ucenicii în momente supreme, dar iată că diavolii o fac acum, când se întâlnesc cu Mântuitorul dând un fel de lecţie tuturor celor de care El era înconjurat, mărturisind dumnezeirea; recunoscând-o întâi şi apoi mărturisind-o cu voce tare.  Trebuie remarcat aici şi faptul că demonii Îl roagă pe Iisus să nu îi chinuie. Deci discută cu Iisus politicos, cu rugăminte, nu ca de la egal la egal, indicând că ei pot suferi chinuri, exact aşa cum spune Sf. Iacob: „Şi demonii cred şi se cutremură” (Iacob 2, 19).

Mulţi oamenii cred şi nu se cutremură. Ce mare diferenţă este între a crede şi a te purta ca un adevărat credincios, şi a crede dar a te purta ca şi cum nu ai crede, ca atunci când socoteşti că lucrurile pe care le primeşti, este cineva obligat să ţi le dea şi după aceea bineînţeles că nu se mai poate vorbi de gratitudine, căci unul din mesajele Sfintei Evanghelii de astăzi este gratitudinea. Atunci când eşti conştient de faptul că fiecare lucru pe care îl ai, de exemplu dacă încă o zi mai vezi soarele şi te mai bucuri de el şi poţi să faci semnul Sfintei Cruci ca mulţumire şi gratitudine faţă de Dumnezeu, este un dar, nu este ceva care ţi se cuvine, ci este expresia unei griji a cuiva, a dragostei cuiva, a lui Dumnezeu în cazul acesta faţă de tine, înseamnă că eşti pe calea împlinirii vocaţiei tale existenţiale.

Aşadar, în viaţa de zi cu zi este necesar să fim atenţi la roadele credinţei, la roadele relaţiei noastre cu Dumnezeu. Problema roadelor este centrală în viaţa spirituală a omului. De aceea, pilda Mântuitorului, cea cu talanţii, ne scoate în evidenţă dorinţa expresă a lui Dumnezeu ca atunci când ne dă ceva, să fie înmulţit în viaţa noastră şi returnat lui Dumnezeu prin semeni. Căci, aşa cum ştim, unul a primit cinci talanţi, altul doi şi altul unul şi trebuiau să-i înmulţească; cei care au primit mai mulţi talanţi i-au înmulţit şi au fost binecuvântaţi de stăpân când s-a întors, de Dumnezeu deci, iar unul nu a înmulţit talantul motivând cinstit şi cu oarecare logică acest fapt. Dacă noi putem da o motivaţie logică unui fapt, nu înseamnă că faptul este neapărat plăcut lui Dumnezeu, că este neapărat în conformitate cu rânduiala lui Dumnezeu.

Şi noi când ne certăm unii cu alţii şi ne ofensăm, ne jignim unii pe alţii, avem motivele noastre şi putem să aducem câteodată o justificare logică pentru ceea ce am făcut, dar asta nu înseamnă că am făcut bine. Aşa s-a întâmplat şi cu cel care nu a înmulţit talantul şi care a venit la stăpânul său explicând de ce nu l-a înmulţit; degeaba a venit cu o justificare logică pentru că aceasta nu a putut să anihileze menirea, ideea de menire. Menirea unui lucru este ca acela să aducă roade. Dacă vorbim filosofic, trebuie să ne gândim la relaţia dintre cauză şi efect. O cauză nu poate să fie cauză decât dacă produce un efect; dacă nu produce un efect atunci nu poate să fie cauză. Orice lucru poate să cauzeze, să producă roade. Şi indiferent de motivele pe care le avem, când nu le aducem, suntem împotriva naturii, împotriva menirii fireşti a lucrurilor.

Este interesant să remarcăm că Mântuitorul îl vindecă pe acest demonizat şi iată-l pe demonizat cerând favoarea de la Iisus să stea lângă El şi să-L urmeze, ca şi apostolii. Căci, el îşi spunea probabil în mintea lui că ce poate el să mai facă de acum înainte, ce poate fi mai bun în viaţă decât să-L urmeze pe Acela care l-a vindecat? Desigur că era şi el conştient de gravitatea situaţiei în care s-a aflat, de situaţia sa fără ieşire. Şi atunci, în semn de expresie a mulţumirii, a gratitudinii sale L-a rugat pe Iisus să îl lase să-L urmeze, să îl lase să-I fie ucenic. La aceasta Mântuitorul îi răspunde negativ, fapt ce putea părea ciudat pentru cei de faţă, zicându-i: Nu veni după Mine, nu am nevoie să vii după Mine. Ce vreau ca tu să faci este să te duci în casa ta, la familia ta, în satul tău să povesteşti la toţi cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Îmi place expresia aceasta şi vreau s-o accentuez aici: „cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. Nu spune că Dumnezeu ţi-a făcut un bine, pentru că asta are o altă nuanţă. Uneori suntem conştienţi că Dumnezeu ne face un bine. Dar este una când gândim că Dumnezeu ne face un bine şi alta este când ne gândim în felul acesta: cât bine ne-a făcut Dumnezeu!

Cât, nu în sensul de cantitate precisă, măsurabilă, ci dimpotrivă, incomensurabilă. Ca atunci când spui cuiva: cât de mult te iubesc! Adică nu poţi cuantifica, nu poţi exprima în cuvinte. Ca atunci când Iisus a spus că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său cel unul născut L-a dat” să moară pentru mântuirea lumii (Ioan 3, 16). Şi Mântuitorul aşa îi porunceşte acestui vindecat, acestui om, să se ducă şi să povestească nu că i-a făcut Dumnezeu un bine, ci cât bine i-a făcut Dumnezeu lui. Acest bine nu-l putea obţine din altă parte de la nimeni, iar lui îi era absolut vital ţinând cont de descrierea pe care evanghelistul o face vieţii pe care o ducea acest demonizat.

Un alt aspect interesant a expresiei „Du-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut Dumnezeu” este legat de trimitere: du-te şi spune! Deci şi noi, dacă primim de la cineva un ajutor, este necesar să ne exprimăm gratitudinea, dar şi să mergem să spunem, să povestim; nu poţi să stai în ideea că te-ai gândit doar să-i mulţumeşti, că Dumnezeu ştie că te-ai gândit şi că aceasta este suficient. Atunci când ai primit un ajutor nu poţi să mai stai locului. Trebuie să te mişti, să pleci, să mergi şi să arăţi altor persoane că ai primit acel ajutor. Gratitudinea dacă nu este manifestată, ea nu este.

În cazul fostului demonizat Mântuitorul cere această manifestare într-un mod cu totul şi cu totul expres. El vrea să facă din acest om un altfel de apostol, dar într-un fel asemănător cu misiunea fundamentală a apostolilor: mărturisirea, propovăduirea, pentru că el trebuia să meargă în familia sa şi să spună peste tot că Iisus Hristos, cel care a fost întâmpinat, recunoscut şi mărturisit de demoni cu expresia aceasta: „Fiul Dumnezeului celui Preaînalt”, deci, Iisus Fiul lui Dumnezeu este Cel care l-a vindecat, l-a făcut sănătos, l-a salvat de la o moarte înfricoşătoare.

Şi atunci, ne gândim la noi înşine şi ne întrebăm: nu suntem noi oare de asemenea, în multe feluri, la multe niveluri acaparaţi de diavol, adică de duhul cel rău? Nu suntem noi cuprinşi de ispită, nu suntem şi noi deviaţi de la calea normală de gândire, de simţire, de trăire obişnuită a vieţii de zi cu zi? Spune Sf. Ap. Petru că „diavolul umblă ca un leu, neştiind pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Deci, diavolul este printre noi, în noi înşine, în afară de noi şi caută să ne tenteze să ne facă să călcăm voia lui Dumnezeu. Şi de multe ori o călcăm şi ne dăm seama de ceea ce am făcut şi ne pocăim şi ne pare rău şi ne întoarcem la Dumnezeu. Principalul este că totuşi, chiar dacă greşim în faţa lui Dumnezeu, vedem că El continuă să ne ofere darurile Sale şi uneori chiar dacă ele sunt mai puţin înţelese de către noi, totuşi, viaţa noastră nu este altceva decât o sumă de daruri pe care le primim de la Dumnezeu. Poate că nu primim tot ce vrem, asta este altceva. Însă trebuie să ne gândim la mulţimea de lucruri care ne sunt necesare şi fără de care nu am putea trăi şi pe care le avem deja! Aşadar, este vorba de mărturisire, de exprimarea, de manifestarea mulţumirii noastre faţă de Dumnezeu.

Putem noi să mergem după Mântuitorul Hristos pas cu pas, să-I fim ucenici? Nu mai putem. El nu mai este fizic printre noi. Însă, ce putem face este exact ceea ce Iisus a spus acestui om: Du-te în casa ta, la toţi ai tăi şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.

Ca atare este important să ne gândim la viaţa noastră în amănunt şi să ne aducem măcar din când în când aminte de toate binefacerile primite, să ne facem un rechizitoriu serios, o scrutare a vieţii interioare şi exterioare şi atunci când ne îndreptăm mintea şi inima spre Dumnezeu să facem din gratitudinea noastră faţă de El o misiune, o apostolie; să vorbim cu ceilalţi despre ceea ce ne-a dat Dumnezeu, în aşa fel încât să trezim şi în sufletele lor dorinţa, necesitatea aceasta spirituală, ca şi ei să-şi facă un rechizitoriu al faptelor lor, al vieţii lor, să realizeze cât de mult Dumnezeu le-a dăruit, şi la rândul lor, să devină şi ei apostoli propovăduind în cercurile lor ideea vocaţiei noastre existenţiale, a menirii de a fi recunoscători şi astfel de a lumina pe cei din jur şi a da roadele pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi.

Porunca Mântuitorului să ne fie călăuză în viaţa de fiecare zi: „Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că mâine, duminică 18 octombrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 20-a după Rusalii, când textul sfintei Evanghelii ne vorbeşte despre învierea fiului văduvei din Nain, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Cu faţa spre Inviere

Meditaţie la Duminica a 20-a după Rusalii: Învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16)

Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.

(Simbolul credinţei)

Mântuitorul Hristos a făcut multe minuni, minunile pe care le ştim, pentru a-Şi arăta dumnezeirea Sa şi totodată a ajuta oamenii. Aceste minuni mai totdeauna îi lăsau în mirare pe cei de faţă şi chiar în frică, aşa cum vedem la Sf. Ap. Petru după pescuirea minunată când a zis: „ieşi, Doamne, de la mine că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Deci, uimire, frică, neînţelegere şi în acelaşi timp mare binefacere. E de mirare, oare, că mulţimile mergeau după Iisus? Iată şi în textul Sfintei Evanghelii de azi, care relatează întâmplarea cu învierea fiului văduvei din oraşul Nain de către Mântuitorul, ni se precizează de către Sfântul Evanghelist că o mare mulţime venea după El. Deci mergea din loc în loc, şi odată ajuns în Nain, cu apostolii şi cu mulţimea după El, ce se întâmplă? Ajunge faţă-n faţă cu altă mulţime. O mulţime care conducea la cimitir un tânăr care murise. Singurul fiu al mamei sale care era încă şi văduvă. Deci, ne putem închipui în primul rând tragedia din familia aceea. Că era şi singurul fiu, era şi tânăr şi în plus mama lui era şi văduvă. Sigur că mulţimea care-o însoţea era formată din rude, prieteni, vecini, aşa cum se întâmplă la astfel de mari tragedii. Oamenii merg pentru a mângâia pe cei rămaşi doar cu prezenţa.

Dar ce este important de observat aici, e faptul că o mulţime vine cu Mântuitorul, altă mulţime vine cu cortegiul funerar şi se-ntâlnesc faţă-n faţă: Moartea şi viaţa; pe de o parte coşciugul, tânărul mort, moartea; pe de altă parte Iisus Mântuitorul, izvorul vieţii şi al nemuririi, Cel ce a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25). Din confruntarea aceasta, trebuie să remarcăm, învingătoare este învierea, viaţa. Moartea nu poate stinge viaţa, după cum întunericul nu poate cuprinde lumina (Ioan 1, 5). Mesajul este acesta: să nu cumva să spună cineva vreodată că lucrurile din viaţa noastră sfârşesc în moarte, pentru că ele nu sfârşesc în moarte. Ele trec prin moarte înspre o nouă viaţă.

Deci, Iisus înviază pe fiul văduvei din Nain, cum vedem în textul Sfintei Evanghelii de astăzi, înviază pe fiica lui Iair într-o altă împrejurare, înviază pe Lazăr, prietenul Său, mort de patru zile, celebra înviere din morţi când Mântuitorul a plâns şi când cu glas îndurerat a strigat: „Lazăre, vino afară!” Toate aceste învieri pregătesc de fapt învierea Domnului care urma să se întâmple.

Cu alte cuvinte, Mântuitorul îşi pregăteşte terenul, psihologic, în sufletele mulţimilor, deoarece vedem, tot timpul numai de mulţimi se vorbeşte, ca nu cumva vreodată să apară unul, după învierea Sa, şi să spună: oare a înviat, nu a înviat, ni s-a părut? Oamenii au văzut şi au auzit deja de aceste învieri din morţi petrecute sub ochii lor. Nu putea nimeni spune că fiul văduvei din Nain nu era mort, că era o farsă, o înscenare, nici de Lazăr care era bandajat, era legat tot, aşa cum e arătat şi în iconografia noastră creştin ortodoxă, în stadiu incipient de putrezire. Iată, Mântuitorul vine şi întoarce stricăciunea în nestricăciune aşa cum mormântul Domnului este numit în cântările noastre de la Sf. Paşti, mormântul nestricăciunii. Cum poate fi un mormânt al nestricăciunii când mormântul conţine în fapt stricăciunea, trupul putrezit? Cum poate exista un mormânt al nestricăciunii? Ce poate însemna aceasta? Iată ce înseamnă: atunci când Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului voieşte, recreează şi trupul; trupul mort îl readuce la viaţă. Stricăciunea o transformă în nestricăciune.

Cum spuneam, aceste învieri pregătesc strategic, psihologic, ceea ce urma să se întâmple, învierea Domnului. Ca atunci când se va întâmpla aceasta să fie ca un fel de quod erat demonstrandum. Mesajul este acesta: aţi văzut deja, nu aveţi de ce vă mira, sau miraţi-vă, dar credeţi. Pentru că lucrul acesta deja s-a întâmplat sub ochii voştri.

Într-o situaţie ca aceasta, unde ni se relatează despre o înviere din morţi, ne gândim la viaţă, ne gândim la moarte şi la înviere. Textul ne interpelează să reflectăm la aceste trei mari realităţi din viaţa noastră. Ce este viaţa? Ce putem să spunem despre viaţă? Putem spune o mulţime de lucruri, dar unul dintre acestea este faptul că viaţa este un dar, un dar  minunat, extraordinar, care ni  s-a dat. Şi atunci când cineva îţi dă un dar mare de tot, frumos, scump, ai şi o responsabilitate faţă de acel dar. Ce faci cu ce ţi-am dat? Ţi-am dat un lucru mare de tot, un lucru pe care puteam să-l țin pentru mine acasă, o perlă, o bijuterie, ceva scump de tot. Ce faci cu acest dar: îl întreţii ori îl distrugi, îl murdăreşti, îl ascunzi, îl pui sub covor? Ce faci cu ce ţi-am dat? Deci acesta ar fi un punct de reflecţie dacă ne întrebăm numai cu privire la viaţă.

Ne întrebăm şi despre moarte. Ce este moartea? Sigur că nu ştim; n-am murit încă şi dacă murim după aceea tot nu mai putem veni să povestim, ca să dăm muritorilor definiţii despre nemurire. Totuşi, ceea ce ştim din învăţătura Mântuitorului Hristos despre moarte este că moartea nu pune capăt definitiv tuturor lucrurilor. Moartea nu este un fel de ţintă către care mergi; ai ajuns acolo, e groapă, ai intrat în groapă şi gata, cum zicem noi, ai pus cruce, nu mai e nimic altceva. Dacă ar fi aşa ar avea dreptate Heidegger, marele filozof german, când zice: trăim înspre moarte (Sein zum Tode). Nu! Noi spunem altfel. Iisus Mântuitorul spune altfel. Noi mergem spre înviere, noi suntem făcuţi pentru a trece prin moarte şi a intra în Împărăţia învierii, cum am zice, tot în germană, Sein zur Auferstehung, adică noi suntem meniţi de a trece prin moarte ca să intrăm în înviere pentru că omul e făcut şi trăieşte sub specie aeternitatis, sub semnul veşniciei.

De aceea a venit Mântuitorul ca să ne ia cu El. Precum mulţimile martore ale învierilor mergeau după El, aşa se ia mulţimea de credincioşi de pe tot pământul, toţi cei care au crezut în El, ca să fie trecuţi prin moarte, prin mormântul Său, cel al nestricăciunii, spre înviere, aşa cum El Însuşi a înviat din morţi triumfând asupra morţii.

Deci acestea ar fi câteva întrebări despre viaţă, moarte şi înviere. Câteva, cum spun, din multiplele şi complexele care s-ar putea pune. Apoi vine o altă întrebare: dar noi? Noi ce facem? Auzim, citim Sfânta Scriptură şi e frumos şi bine. Ce facem cu ce ni s-a dat? Ni s-a dat Sfânta Scriptură, ni s-a dat o învăţătură, ni s-a dat o poruncă, două. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta... şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 20-31). Şi e bine că ni s-a dat. Deci ce facem cu ce ni s-a dat? Aceasta este întrebarea.

Sigur că darul acesta al învierii, deci al mântuirii, nu vine fără condiţii. E bine de reţinut lucrul acesta.  Unii poate ar gândi: ce bine ar fi să fie totul necondiţionat. Există şi lucruri necondiţionate. Dragostea de mamă, de exemplu, e necondiţionată. Dar majoritatea lucrurilor este condiţionată. Deci mântuirea? Vrei să te mântuieşti? Eşti persoană liberă, înzestrată cu chipul lui Dumnezeu, cu raţiune, voinţă şi simţire. Fă ceva. Că dacă ai fi o scândură, o piatră, Dumnezeu te-ar muta dintr-un loc în altul necondiţionat. Dar noi suntem fiinţe raţionale, fiinţe voluntare, cu capacitatea de a iubi. De aici porunca iubirii, care duce la fapta bună. Iubeşte şi fă ceva, fă un bine.

Deci condiţiile pe care Mântuitorul ni le pune, cele două condiţii, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, sunt foarte importante. Ele nu sunt scrise ca într-o chitanţă, în josul paginii foarte mărunt, sau pe dos, că de cele mai multe ori nu citim şi apoi ne trezim că avem cine ştie ce obligaţii şi probleme. Ele sunt spuse şi scrise tare şi răspicat de către Domnul Hristos, pentru ca toată lumea să înţeleagă şi să nu spună vreunul: eu n-am auzit de aşa ceva. Aşadar acestea două ne sunt puse în faţă: credinţa în Iisus Mântuitorul şi fapta bună faţă de aproapele. Vedem cum se-mpletesc aceste două dimensiuni ale vieţii noastre în totală armonie.

Credinţa ne leagă pe verticală de Dumnezeu.  Fapta bună ne leagă pe orizontală de oameni. Când aceste două dimensiuni se întâlnesc, verticala şi orizontala, se formează crucea. Or crucea este altarul pe care Mântuitorul Hristos ne-a adus mântuirea şi învierea. Dacă nu era cruce, nu era înviere. Dar o cruce nu poate să existe numai cu un singur braţ. Trebuie două braţe, două laturi. Aşa şi aici. Credinţa e importantă, dar ştim ce spune Sfântul Ap. Iacob în epistola sa: credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2, 17). O credinţă fără fapte este stearpă. Nu scoate nimic din ea. Şi atunci nu este mântuitoare. E bună, frumoasă, dar nu mântuitoare. Credinţa cu fapta, deci fapta izvorâtă din credinţă, credinţa care izvorăşte fapte, aceea este mântuitoare. Şi acestea sunt condiţiile mântuirii.

Ca atare este atât de frumos, lucru extraordinar că Mântuitorul ne pune la îndemână, prin Sfintele Evanghelii, învăţătura Sa dumnezeiască pentru ca noi să trăim dumnezeieşte aici. Căci asta este cheia. Dacă împlinim acele lucruri spuse de El, trăim nu omeneşte ci dumnezeieşte. Ieşim din omenesc şi intrăm în dumnezeiesc. Ieşim din ordinarul omenesc şi intrăm extraordinarul divin. De aceea, pe parcursul vieţii, călătorim cu faţa spre înviere. Suntem ca soldatul Fericitului Augustin care zicea că soldatul merge şi cântă. El cântă ca să-şi întărească puterile; el cântă şi înaintează. Şi apoi fericitul Augustin îndeamnă: cântă şi tu ca să te întăreşti în dreapta credinţă şi în sfinţenia vieţii. Deci cântă lui Dumnezeu în fiecare zi cântare nouă (Ps. 97, 1). Prin aceasta recunoşti că Dumnezeu lucrează în viaţa ta, stai alături de Dumnezeu; asta te duce spre sfinţenia vieţii, te curăţeşte ca să îţi faci viaţa îndumnezeită încă de aici, neuitând că mergem cu faţa spre înviere, aşa cum mărturisim în crezul nostru care este mărturisirea fundamentală a credinţei creştine ortodoxe: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.”

Meditaţie la Duminica a XXI-a după Rusalii – Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 21-a după Rusalii, când textul sfintei Evanghelii ne vorbeşte despre pilda semănătorului, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Despre semănarea Cuvântului

Foarte scurtă meditație la Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului: Luca 8, 5-15

Mergând învățați toate neamurile

botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh

(Matei 28, 19)

Mesajul central al pildei semănătorului care s-a citit astăzi la Sf. Evanghelie are semnificaţii importante pentru viaţa noastră de creştini, pentru că ieșirea la propovăduire a Sf. Apostoli, este și a noastră şi este ca o ieşire la semănare. Ce frumoasă asemănarea între cele două texte și acțiuni! Pe de o parte împrăștierea seminței: „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa...” (Luca 8, 5), și pe de altă parte trimiterea apostolilor la împrăștierea Cuvântului: „Mergând învățați toate neamurile...” (Matei 28, 19), știind bine din tâlcuirea pildei de către Însuşi Mântuitorul Hristos că sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.

Când ne gândim la faptul că semănătorul pleacă să semene sămânţa sa, implicit ne gândim la faptul că se iese de la întuneric la lumină, de la strâmt, îngust şi mic, la mare, larg şi cu deschidere. Pentru că sămânța stă undeva la întuneric, într-un hambar, într-o magazie, și după aceea o scoţi la lumină și mergi pe ogor și o însămânțezi cât e ogorul de mare. Tot așa Sf. Apostoli ies din spațiul mic al vieții lor zilnice în ogorul larg al lumii întregi să semene cuvântul lui Dumnezeu. Însă pilda ni se spune și nouă, trăitori în Biserica cea apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul Credinței, deci și noi suntem un fel de apostoli, și avem responsabilitatea ca atunci când auzim cuvântul lui Dumnezeu, să-l răspândim. Pentru că nu se cuvine să punem lumina sub obroc, cum spune Mântuitorul în altă împrejurare (Matei 5, 15), ci în sfeșnic ca să ardă, să lumineze și toți ceilalți să se împărtășească din ea. Aşa e şi cu cuvântul lui Dumnezeu; este al lui Dumnezeu, nu al nostru, noi suntem vehiculul, instrumentul prin care Dumnezeu îşi face lucrarea Sa în istoria lumii și istoria noastră.

Un alt element care ar trebui observat în textul Sfintei Evanghelii de astăzi şi foarte interesant de altfel, este legătura dintre sămânţă şi semănător. Semănătorul este un ţăran care își îngrijește ogorul, și parte din îngrijire este şi semănarea, deci însămânţarea ogorului. Dar, cu toate că există o legătură intrinsecă între sămânță și semănător, sau între semănător, sămânță şi ogor, diferența constă în aceea că atâta vreme cât sămânța pe care o conservă țăranul, fiind a lui, pur şi simplu, face ce vrea cu ea, cu sămânța care este Cuvântul lui Dumnezeu nu mai poți face ce vrei. De aici reiese că răspunderea noastră faţă de Cuvântul lui Dumnezeu este mai mare decât a ţăranului faţă de sămânţa sa.

Sămânța țăranului se mai strică, se mai risipeşte, se mai pierde, și lucrul acesta poate face parte din normalitate; în timp ce cu Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fim cu mult mai atenți, conștientizând valoarea lui imensă, existențială și mântuitoare, căci în El „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapt.17, 28), cum le spunea Sf. Ap. Pavel atenienilor vorbind despre Dumnezeu. Pentru că şi noi vorbim despre Dumnezeu unii cu ceilalţi se înţelege că trebuie să o facem cu toată seriozitatea și bineînțeles cu conștiința că în clipele aceea suntem apostoli şi facem misiune apostolică.

Cam aceasta ar fi foarte pe scurt, mesajul pildei Sfintei Evanghelii de astăzi, care mesaj ne transmite bucuria să constatăm că Mântuitorul Hristos ne consideră pe toţi apostoli şi ne ridică la această deosebită demnitate. Atunci să nu fie cumva cazul niciunuia dintre noi că suntem apostoli, dar n-am ieşit la propovăduire, că ni s-a dat sămânţa dar n-am făcut nimic cu ea. Să nu fim ca mesagerul care ajunge la destinație şi dintr-o dată îşi dă seama că a uitat mesajul şi nu mai ştie ce să spună acolo. Iar dacă, întâmplător, avem impresia că nu știm ce să propovăduim, că nu suntem teologi, că nu avem pregătire de specialitate, atunci să împlinim ceea ce ne îndeamnă Însuși Mântuitorul: „Du-te și spune cât bine ți‑a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). Așadar, dacă suntem ridicați la demnitatea apostoliei, atunci fiecare să avem grijă să ne împlinim misiunea potrivit posibilităților și condițiilor noastre, bucurându-ne să auzim și noi trimiterea Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că mâine, duminică 11 octombrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că mâine, duminică 4 octombrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Atenţie la ora: 1:00 – 2:00 PM

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc aici la cunoştinţă că azi, duminică 27 septembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Atenţie la ora: 1:00 – 2:00 PM

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc aici la cunoştinţă că azi, duminică 27 septembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Atenţie la ora: 1:00 – 2:00 PM

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 18-a după Rusalii, când textul sfintei Evanghelii ne vorbeşte despre pescuirea  minunată, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Pescuirea euharistică

Meditaţie la Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată; Luca 5, 1-11).

Grăuntele de grâu, când cade în pământ,

 dacă nu va muri, rămâne numai el.

 Iar dacă va muri, aduce multă roadă.

(Ioan 12, 34)

Lucruri foarte interesante aflăm în textul Sfintei Evanghelii de astăzi, în care ni se relatează episodul cu pescuirea minunată în care Mântuitorul Hristos îşi arată dumnezeirea Sa.

Pescarii, aflăm de la Simon Petru, s-au străduit toată noaptea să prindă ceva şi nu au avut nici un fel de şansă. Era destul de neobişnuit să nu prindă nimic, însă la cuvântul lui Iisus, cum ne relatează sfântul evanghelist, au aruncat mrejele şi au prins atâta peşte încât nu numai corabia lui Simon s-a umplut atât încât să se scufunde, ci şi corăbiile celorlalţi care erau cu el la pescuit, mai precis corăbiile lui Ioan şi Iacov, fiii lui Zebedeu, care erau prieteni cu Sfântul Apostol Petru, numit Simon în momentul acela, înainte de numirea de către Mântuitorul cu celălalt nume.

Ceea ce este interesant de remarcat în acest episod, este faptul că ni se spune cu claritate că în momentul în care Sfântul Apostol Petru, care era mai în vârstă decât toţi ceilalţi, precum şi ceilalţi care erau cu el, au realizat ceea ce s-a întâmplat (la început nu le-a venit să creadă ochilor, cum se zice), au căzut la picioarele Domnului Hristos, iar Simon a spus: „Doamne, du-te şi lasă-mă că eu sunt păcătos, nu sunt vrednic să stau lângă Tine”; dar după ce Iisus i-a promis: “te voi face pescar de oameni”, atât el cât şi Ioan şi Iacov au lăsat toate şi au plecat după El.

Este greu de înţeles pentru noi, astăzi cel puţin, ca mai multe persoane, fiecare având familie, copii de întreţinut, având o poziţie oarecare în societate, chiar dacă este mică - dar lumea te ştie de pescar, te ştie de mic copil, ai crescut într-o comunitate -  dintr-o dată să lase totul, şi familie şi meserie şi vecini şi bani şi ce or mai fi lăsat ei, şi să se ducă după un străin pe care abia l-au văzut de puţină vreme, pe care l-au ascultat de câteva ori, chiar admiţând că Iisus i-a impresionat. Cum ar fi dacă ne-ar impresiona astăzi, să zicem, un doctor extraordinar de bun, un învăţător care vorbeşte foarte frumos, să lăsăm toate şi să mergem după el? Avem serviciu, ştim cât de greu ne sacrificăm aici ca să ne menţinem la nivelul la care suntem în societate, cum ar fi să ignorăm absolut totul şi să ne transformăm interior în aşa fel încât să nu ne mai pese de nimic şi să plecăm după un astfel de personaj? Ne vine foarte greu să înţelegem astăzi aşa ceva, însă pe cât de greu ne vine să înţelegem, pe atât ne frapează mai mult atitudinea aceasta absolut unică, nejustificată într-un fel, a Sfinţilor Apostoli.

Ne întrebăm, deci, ce a fost în mintea lui Petru şi a mai tinerilor Iacob şi Ioan, când Mântuitorul i-a spus lui Simon că îl va „face pescar de oameni” şi, desigur, şi pe ceilalţi doi? Deci ei au lăsat totul. S-au gândit că poate că Mântuitorul Iisus îi trage într-o meserie nouă unde ei vor câştiga mai mulţi bani? Poate s-au gândit că Mântuitorul îi va face funcţionari în vreun birou pe care El îl înfiinţează, în vreo nouă organizaţie? La urma urmelor, când faci o asemenea minune, când pescuieşti aşa de mult după ce nu te mai aştepţi la nimic, asta arată că Mântuitorul promitea ceva. Se puteau gândi că poate El va deveni cineva, va organiza ceva în ţara aceea şi atunci va avea nevoie de oameni. Deci au lăsat toate şi s-au dus după El. Nu ştiau ce fel de „organizaţie” şi ce fel de „funcţionari” vor fi ei, slujitori ai Mântuitorului, care vor trebui să-şi dea viaţa pentru Acela după care s-au dus. Poate, dacă ar fi ştiut aceasta mai dinainte, ar fi stat la mrejele lor, cu familia lor, cu prietenii lor, cu bani mai puţini şi cu viaţa lor obişnuită de până atunci. Dar în planul lui Dumnezeu a fost ca lucrurile să se desfăşoare aşa cum le ştim cu toţii şi cum ne sunt relatate de Sfintele Evanghelii.

Când Mântuitorul, la un moment dat, vorbeşte mulţimilor şi apostolilor despre Împărăţia Sa pe care urma să o întemeieze, doi dintre ucenicii care au fost de faţă la minunea relatată în textul Sfintei Evanghelii de astăzi, Iacob şi Ioan, aceiaşi fii ai lui Zebedeu, s-au apropiat de El şi au spus: „Doamne, avem o rugăminte la Tine; Când va fi să intri în Împărăţia Ta, sau să întemeiezi Împărăţia Ta,  vrem ca noi doi să stăm unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Ta” (Marcu 10, 37).  Adică, voiau să aibă onorurile cele mai mari, poziţia socială cea mai înaltă şi bineînţeles că şi economică şi financiară cea mai bună, deci voiau într-adevăr aşa ceva şi gândeau că Iisus îi va duce spre o astfel de împlinire. Cât de mult s-au înşelat şi cât de puţin L-au cunoscut pe Mântuitorul Hristos! Putem să-i scuzăm zicând că erau oameni simpli, dar probabil şi alţii mai sofisticaţi puteau gândi la fel, pentru că nu ştia nimeni la ce fel de Împărăţie se referea Mântuitorul. Pe de altă parte, când El vorbea despre Împărăţie, vorbea cu o anumită putere şi cu o anumită credibilitate şi pentru cei simpli şi pentru cei mai sofisticaţi, pentru că Iisus, ne spun Sfinţii Evanghelişti, vorbea ca unul care avea putere (Matei 7, 29), nu vorbea ca un rabin obişnuit; vorbea cu oamenii şi îi convingea, atrăgea oamenii după Dânsul, îi scotea de prin oraşe, de prin târguri uneori tocmai în pustie şi îi ţinea ore întregi, chiar şi zile; chiar şi noaptea umblau după El prin pustie să-L asculte, pentru că nu au mai ascultat aşa ceva niciodată.

În plus, Iisus însoţea cuvintele Sale, predicile Sale, cu minuni, ca minunea care s-a întâmplat şi despre care relatează pericopa Sfintei Evanghelii de astăzi.

Iată că existau toate circumstanţele şi motivele ca oamenii să se gândească: „Dacă El face aşa minuni, dacă a spus un singur cuvânt şi s-a uscat smochinul, a mers pe mare ca pe uscat, a spus să arunce mreaja în mare şi cei care pescuiau au prins aşa de mult peşte după o noapte de insucces, deci însemnă că acesta are putere” şi această putere dădea un fundament credinţei lor că, da, ei pot să spere să ajungă bogaţi urmându-L şi slujindu-L pe Iisus. Ei scontau pe o ascensiune rapidă a Mântuitorului Hristos, pentru că vedeau în El un revoluţionar. Aici este punctul de confuzie.

Oamenii din Vechiul Testament aşteptau un Mesia. Toată lumea din vremea lor ştia că va veni un Mesia. Dar ce fel de Mesia avea să vină? Cum înţelegeau ei acest lucru? Ei sperau că Mesia va fi un revoluţionar pământesc, care va răsturna un regim, regimul de atunci, şi care va elibera Palestina de stăpânirea romană, deci va crea un stat independent şi acel stat va fi un stat pur religios, deci teocratic. De aceea spunem că s-au înşelat. Însă aveau motive să creadă că Mântuitorul ar fi în stare să răstoarne un regim, să răstoarne o stăpânire a unui imperiu, când Îl vedeau vorbind aşa cum vorbea, când Îl vedeau lucrând aşa cum lucra. Se gândeau că dacă a putut merge pe mare ca pe uscat, ar fi putut ajunge într-o secundă la Roma şi cine ştie ce minune să facă cu Împăratul şi să schimbe guvernul dintr-odată şi nu în timp şi nu cu vărsare de sânge. Pentru că, dacă Mesia este trimis de la Dumnezeu şi aveau foarte mare dreptate în gândirea lor, schimbarea de regim ar fi fără vărsare de sânge. Vrea Dumnezeu vărsare de sânge? Nu vrea. Şi atunci, iată că Dumnezeu trimite pe cineva şi îl investeşte cu puteri miraculoase şi divine, ca să facă răsturnarea aceasta radicală politică şi socială şi să instaureze o nouă ordine în ţara respectivă prin mijloace paşnice, dar într-un mod de care nu s-a mai pomenit. Pentru că schimbări de regimuri au mai văzut ei dar oameni ca Mântuitorul, care să facă lucrurile aşa cum le făcea El, n-au mai văzut.

Ceea ce este interesant de observat este faptul că apostolii puteau contesta cu multă uşurinţă minunea pescuirii unice. Dacă erau printre ei câţiva ca noi astăzi, adică mai sceptici, aşa cum suntem mulţi dintre noi şi rezervaţi la primirea lucrurilor absolut noi şi care logic nu au sens pentru raţiunea noastră, atunci ar fi fost altfel. Ei ar fi spus: „Ce minune este asta? A fost o coincidenţă!” Şi ar fi putut foarte simplu să nu creadă, să nu cadă la picioarele Domnului Hristos şi să nu meargă după El, pentru că aici este problema. Dacă erau sceptici cu privire la minunea pescuirii, dacă se îndoiau, atunci nu mai lăsau totul şi nu plecau după El. Or, ei nu au fost sceptici, aşa cum suntem mulţi dintre noi şi au crezut în puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos. Ca pescari profesionişti, după o noapte de eşec total, pescuirea la porunca Domnului au considerat-o drept minune. Aici ei au gândit corect.

Un alt lucru interesant de văzut în textul Sfintei Evanghelii de astăzi este simbolistica peştelui. Peştele este considerat un simbol sfânt în tradiţia creştină. Mântuitorul Hristos este reprezentat de multe ori printr-un peşte. Vedem în America, uneori, şi mă bucur când văd, la maşini, lângă plăcile cu numărul maşinii, într-o parte sau în alta, semnul peştelui, fie că scrie ceva înăuntru, fie că nu scrie, de obicei scrie în limba greacă „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu”. Însuşi Iisus şi-a asociat propria persoană divino-umană cu simbolul peştelui. Deci peştele, pescarul, pescuirea minunată, înmulţirea peştelui în pustie într-o altă împrejurare, toate acestea au o semnificaţie pe care aş dori să o explic foarte pe scurt aici, în contextul acestei meditaţii. Peştele este făcut pentru mâncare, deci pescarii de aceea prind peşte ca să-l sacrifice, nu pentru altceva. Deci scopul pe care îl are peştele, cel puţin în raport cu omul, este sacrificial, pentru că este sacrificat pentru mâncarea noastră. Aşadar Mântuitorul Hristos este reprezentat simbolic de peşte. El S-a sacrificat pentru mâncarea noastră, nu pentru mâncarea fizică, ci pentru hrana noastră spirituală. Dacă peştele ca materie primă pentru hrană întreţine şi este necesar pentru viaţa trupului, atunci bineînţeles că sacrificiul Domnului Hristos este necesar pentru salvarea sufletului nostru. Dar înainte de a comenta mai mult despre simbolistica aceasta, despre caracterul sacrificial al peştelui şi pescuirii, este bine să observăm acest fapt: când prinzi peşte, şi mă refer la Sfântul Apostol Petru, când prinde peşte, el aduce peştele dintr-un loc în altul, deci are loc o trecere, o schimbare radicală de regim. Din libertatea oceanului, a mării, a lacului, peştele vine spre undiţă, sau spre plase, apoi în corabie, pe uscat, deci într-un mediu cu totul diferit. Din mediul lui de ocean, de apă, care este total necesar pentru supravieţuire, vine într-un mediu în care nu mai poate supravieţui. Deci are loc o trecere în evenimentul pescuirii, o trecere radicală, ca un fel de trecere de la viaţă la moarte. Dar trecerea de la viaţa peştelui la moartea peştelui se face spre viaţa celor ce mănâncă peşte. Aşa este şi cu Mântuitorul Hristos. Vine de la viaţă din Împărăţia Cerurilor, vine pe pământ, care nu este mediul Lui, vine ca să moară, dar vine ca să dea viaţă celor care Îl urmează, celor care cred în El şi apoi se împărtăşesc în continuare din trupul şi sângele Lui, Sfânta Euharistie.

Aşadar trecerea aceasta este şi ea o trecere sacrificială, radicală, pentru că este o trecere din viaţă în moarte şi apoi din moarte înapoi în viaţă, cam aşa cum spune Iisus despre grăuntele de grâu: „Grăuntele de grâu când cade în pământ, de nu va muri, rămâne numai el. Iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Grâul cade şi el de la viaţă la moarte, putrezeşte, apoi dă naştere la o nouă viaţă, precum şi la viaţa acelor care îl mănâncă.

Dar mai este de observat un lucru aici. Este vorba despre evenimentul comuniunii cuprins în faptul pescuirii. Nu numai că pescuirea implică o trecere radicală de la un gen de viaţă la altul şi de la un mod de a muri la un mod de a trăi, fapt care coincide cu o convertire, căci aceasta înseamnă convertirea, schimbarea radicală de trăire, de opinie, de viziune, de vedere şi trecerea dintr-un mod de a fi într-un alt mod, cu totul diferit, de a fi. Nu vorbim numai de trecerea aceasta, care echivalează cu o convertire, ci de crearea unei comuniuni prin trecere. Trecerea aceasta are un scop, nu este o simplă trecere, chiar dacă este sacrificială, chiar dacă este legată de convertire; ea vizează ceva. Mutarea de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă, este creatoare de comuniune şi trebuie să creeze comuniune. Ce au făcut peştii când au trecut din mediul lor, de la viaţa lor obişnuită, venind în mreajă? Când au venit în mreajă, au venit cu toţii grămadă, deci o mulţime de peşti; au făcut acolo o adunare mare de peşti. Aceasta simbolizează Biserica. Este mulţimea de credincioşi care sunt toţi grămadă. Unde sunt toţi grămadă? În jurul pescarului. Unde erau peştii grămadă? În plasa pescarului, în jurul pescarului. Cine este pescarul Bisericii, cine este păstorul credincioşilor? Mântuitorul Hristos. Deci iată că trecerea aceasta este o trecere care încet, încet, îi aduce pe toţi grămadă, crează comunitate şi comuniune, întocmai cum Mântuitorul Hristos trece de la ceruri pe pământ, prin sacrificiul Său pe cruce, pentru ca să creeze Biserica, adică adunarea lui Hristos, care este comuniunea tuturor celor care cred în El şi care apoi Îl urmează, lăsând totul, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli şi mergând după Dânsul.

Lăsăm noi totul? Nu lăsăm totul. Ni se cere să lăsăm totul? Nici măcar aceasta nu ni se cere. Ni se cere însă convertirea. Şi convertirea este o lăsare a tuturor lucrurilor vechi. Credinţa puternică în Hristos este convertire. Este schimbare de direcţie. Vii de la necredinţă la credinţă. Într-un fel trăieşti ca un om credincios şi altfel trăieşti ca un om necredincios. Dacă eşti credincios asta înseamnă că nu omori, nu spui minciuni, nu dai în cap la nimeni, nu furi de la nimeni, nu înjuri, deci păzeşti poruncile. Chiar necredincios fiind poţi să trăieşti o viaţă etică de felul acesta, dar faptele tale nu au valoare mântuitoare. Însă cel credincios, pe lângă toate acestea care-l deosebesc de cel necredincios, are o cu totul altă orientare în felul cum aplică toate lucrurile acestea în viaţa de zi cu zi; el le face pentru Dumnezeu, le face cu ideea că-L urmează pe Dumnezeu, le face  creând comuniune în jurul lui prin fiecare gest, faptă şi în felul acesta devine apostol. Apostolii au fost creatori de comuniune, ei erau pescari, deci pescarul este creator de comuniune, adună peştele grămadă. Ei, pescari de oameni, au adunat oamenii grămadă. Am văzut cum au fost chemaţi apostolii,

dar am văzut şi cum au chemat şi ei pe alţii adunându-i în Biserica lui Hristos.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc aici la cunoştinţă că mâine, duminică 20 septembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, de la ora 1:00 – 2:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Atenţie la ora: 1:00 – 2:00 PM

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica după Înălțării Sf. Cruci, când textul sfintei Evanghelii ne vorbeşte despre valoarea sufletului, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Valoarea vieţii

Meditaţie la duminica de după Înălţarea Sf. Cruci

Căci ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul,

 sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?

(Matei 16, 26)

Un gânditor creştin spune că o viaţă de om nu valorează nimic, dar că nimic nu valorează cât o viaţă de om. Gândindu-ne la paradoxul şi la observaţia aceasta, care parcă este adevărată, parcă nu, pe de o parte suntem şocaţi sau indignaţi, pe de altă parte recunoaştem că şi noi, câteodată suntem tentaţi să spunem acelaşi lucru – că o viaţă de om nu valorează nimic – şi mai ales atunci când ne punem întrebări existenţiale, deşi poate rar în viaţă noastră; sunt totuşi momente când gândim în felul acesta mai ales când moare cineva de tânăr sau în vreun accident şi ne întrebăm: ce este viaţa? Remarcăm cum uneori parcă aşa de puţin valorează, încât poţi să rămâi fără ea într-o clipă, că se aseamănă cu o frunză bătută de vânt purtată în dreapta şi în stânga, fără ca ea să poată face nimic, aşa după cum şi venim în lume fără să ne întrebe nimeni dacă dorim. Apărem pur şi simplu, într-un loc în universal acesta infinit şi apoi ne trăim viaţa, parcă uneori fără să mai simţim, fără să ne dăm seama cât am crescut, când am crescut aşa de repede, că am îmbătrânit şi când am îmbătrânit aşa de repede, şi când ne uităm înapoi nu ştim când a trecut timpul şi parcă ne întrebăm ce am făcut până la momentul acesta; uneori se poate întâmpla să realizăm că am făcut lucruri mari, importante pentru oameni, alteori parcă suntem cuprinşi de pesimism şi ne aducem aminte de planurile pe care le-am avut la 15, la 25 de ani şi ne gândim la ce am realizat din ceea ce am vrut să facem în viaţa noastră, din ce am vrut să devenim. Uneori, întocmai ca o frunză care este purtată de vânt, de vântul sorţii, nu am avut încotro şi ne-am lăsat purtaţi acolo unde ne-a dus vântul.

Iată deci ce este viaţa noastră. Chiar şi când murim, murim prea repede sau dintr-o dată, cum spune şi psalmistul: „Omul e ca iarba/ zilele lui/ ca floarea câmpului/ Un vânt a trecut peste el/ şi nu mai este/ nici locul nu i se mai găseşte” (Ps. 102, 15).

Într-adevăr, după un timp nici nu se mai ştie al cui mormânt a fost, ci doar te mai păstrează poate unii în memoria lor, în sufletele lor, însă şi de acolo amintirea se şterge. Vedem că şi când moare cineva de-al nostru, tată, mamă, copil, oricât am fi de îndureraţi, iarăşi intrăm în cursul normal al vieţii de zi cu zi, începem din nou să râdem, să glumim, să ne bucurăm, la fel cum am făcut înainte.

Dar există şi reversul dătător de optimism şi bucurie: nimic nu valorează cât o viaţă de om. Totuşi, oricât de mizerabilă ar fi viaţa unui om, oricât de măruntă şi păcătoasă, oricât de scurtă, nimic nu valorează cât ea.

Într-adevăr, nimic din ce este pe pământ nu poate să echivaleze importanţa, valoarea unei vieţi omeneşti.

De ce este aşa de valoroasă viaţa omului? Pentru că nu are pereche în tot ceea ce există pe pământ şi în univers şi tocmai pentru că omul are un suflet. Când omul trăieşte viaţa, trăieşte sufleteşte, spiritual. Toate simţirile, conştiinţa şi conştienţa că exişti, ţin de suflet iar sufletul este unic şi după chipul lui Dumnezeu. De aceea viaţa omului are o valoare aşa de mare, că nimic nu poate să o echivaleze.

Sf. Ioan Gură de Aur spunea frumos că omul are dublă cetăţenie în existenţa lui: este cetăţean al timpului şi totodată cetăţean al eternităţii. Deci trăim deodată în timp, dar şi în eternitate, uneori însă lucrul acesta nu-l observăm aşa de bine şi amestecăm planurile: credem că timpul este eternitate, că eternitatea este timp, trăim ca şi cum n-am muri şi murim ca şi cum n-am fi trăit şi în loc să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, dăm invers: ceea ce este al lui Dumnezeu dăm Cezarului şi ceea ce este al Cezarului dăm lui Dumnezeu, aşa cum nu ar trebui să fie. Spun aceasta în sensul că avem viaţă sufletească şi viaţă trupească, şi dacă suntem cetăţeni ai timpului şi ai eternităţii, trebuie să dăm timpului ce este al timpului, eternităţii ce este al eternităţii, deci lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Iată de ce textul Sf. Evanghelii care s-a citit astăzi pune această fundamentală întrebare: Ce-şi va da omul în schimb pentru sufletul său (Matei 16, 26)? Cum va putea omul să cumpere eternitatea cu secvenţa aceasta mică de timp în care el îşi desfăşoară viaţa aici? De aceea Mântuitorul ne învaţă să facem în viaţa noastră o deosebire clară între aceste două categorii esenţiale, între timp şi eternitate, între om şi Dumnezeu, între trup şi suflet. Mai ales între trup şi suflet, pentru că aşa de uşor se confundă sufletul cu trupul, nevoile sufletului cu nevoile trupului. Totuşi, pentru că omul nu poate să schimbe eternitatea cu timpul şi timpul cu eternitatea, este aşa de interesant de observat că potrivit rânduielii lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Sf. Scriptură, prin şi cu această bucăţică de timp omul poate totuşi să cumpere eternitatea. În această mică frântură de timp poţi să câştigi totul sau să pierzi totul. De aceea, cu atât mai mult se cuvine ca atenţia să ne fie îndreptată cu precădere spre cele spirituale, căci nu va putea omul nimic să dea în schimb pentru sufletul său iar grija prioritară faţă de suflet, aduce cu sine şi cele ce sunt de folos vieţii materiale, căci zice Domnul: „Căutaţi mai întâi Impărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc aici la cunoştinţă că mâine, duminică 13 septembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, la ora 1:00 PM, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica dinaintea Înălțării Sf. Cruci, când textul sfintei Evanghelii ne vorbeşte despre sensul şi rostul Sf. Cruci în viaţa creştinilor, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Crucea Domnului ca instrument de reabilitare a omului

Meditație la Duminica dinaintea Înălțării Sf. Cruci; Convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 13-17).

Omul modern, al zilelor noastre, este un om grăbit, nervos, în permanentă criză: criză de timp, criză de bani, criză familială, criză de vocație, criză în relațiile dintre oameni, criză spirituală, și aceasta este cea mai gravă.

În graba lui, el este adesea superficial, se situează la suprafața lucrurilor, se orientează după aparențe, condamnă în pripă, judecă greșit și ceea ce este mai grav e faptul că această superficialitate se manifestă și la nivelul vieții duhovnicești, al trăirii religioase, și de aici dezordinea spirituală pe care o vedem existând în lume. De aici lipsa unui punct ferm de sprijin în tot ceea ce vrea să facă și gândește, de aici dezechilibrul care îl face adesea să meargă ca și cum ar fi în întuneric.

În această stare de dezechilibru spiritual, ne întrebăm cu mai mult temei, cum vom continua drumul abia început al mileniului trei? Ca făpturi înnoite sau trenând după noi bolile ultimului secol, viciile și patimile pe care le avem adesea în noi înșine sau care ne vin dinafară și care fac ca noul secol să ni se pară deja obosit și bătrân?

În mijlocul unor astfel de frământări sufletești, în mijlocul agitației lumii de azi, al epidemiei ce ne bântuie viaţa şi sufletul, aflăm totuși un glas prietenesc care ne este aproape și pe care îl recunoaștem, care ne readuce la autentica noastră condiție umană, glas care ne spune: „Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, viu va fi” (Ioan 11, 25) sau: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

În această stare aflându-ne, ca orice om care se află într-o primejdie, atunci când cineva îi dă mâna și-l salvează, mai puțin îl interesează motivele pentru care salvatorul se apleacă spre el, mai mult însă se grăbește să mulțumească poate, că a fost salvat și să se bucure de noua stare pe care și-o regăsește, aceea dinainte de primejdie. Motivul pentru care însă Dumnezeu nu ne lasă să rămânem permanent în starea această critică și de criză pe care am amintit-o, ne este descoperit în textul Sfintei Evanghelii care face subiectul acestor reflecții (Ioan 3, 13-17): „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede în El, să nu moară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Așa cum spuneam, în agitația pe care omul o simte uneori, până la nivelul unei adânci trăiri în sufletul său, în dezorientarea pe care și-o constată atât de des, el are nevoie de o lumină. Şi atunci Dumnezeu îi iese în întâmpinare, El este cel care face primul pas: când omul se simte „întru întuneric și în umbra morții” (Luca 1, 79) în întunericul fricii și al ignoranței, atunci aude glasul Celui iubit: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12).

Când se află în intersecții hotărâtoare în viața sa, în întretăieri de drumuri, neștiind pe care să apuce, atunci aude același glas mântuitor: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6).

Atunci când se află asaltat de tot felul de doctrine, teorii, învățături, filosofii, atunci când este abordat de tot felul de învățători mincinoși din diverse secte și grupări religioase, fiecare pretinzând a avea adevărul de partea sa, atunci când nu știe ce să aleagă, când se află într-un astfel de impas spiritual, în căutare de adevăr, aude iarăși glasul cunoscut care îi strecoară certitudinea în suflet și siguranța în viață: „Eu sunt adevărul” (Ioan 14, 6).      

În mijlocul tuturor acestor lucruri, Mântuitorul Hristos luminează, se înalță ca o flacără vie de care ne putem apropia, pe care putem, cu pregătirea cuvenită, să o interiorizăm, să o luăm în sufletele noastre pentru a ne lumina și a ne purifica până la capăt. Mântuitorul Hristos însuși ne arată lucrul acesta, că-L putem lua în suflete, ca putem beneficia de El, atunci când se aseamănă cu șarpele ridicat de Moisi în pustie. Episodul biblic relatează că pe când poporul ales era în peregrinarea cea de patruzeci de ani în pustie, mergând spre pământul făgăduinței și când trecea la un moment dat printr-un loc cu foarte mulți șerpi veninoși care îi mușcau pe oameni punându-i în primejdie de moarte, Dumnezeu a poruncit să se înalțe un șarpe pe aramă, astfel ca  oricine era mușcat de șerpi, să privească la cel de aramă ridicat deasupra taberei poporului ales, și să fie vindecat, salvat.

Mântuitorul Hristos se pune pe Sine, la alt nivel, în această situație: toți cei ce vor privi la El, Cel răstignit pe cruce, Cel înălțat deasupra lumii pe cruce ca toată lumea să-l poată privi, să-și găsească prin credință calea, adevărul, vindecarea, mântuirea.

Înțelegem de aici că nu-L putem despărți pe Mântuitorul Hristos de crucea Sa. Oricum L-am privi pe Mântuitorul, din orice parte, din orice punct de vedere, trebuie să-L vedem răstignit, căci pentru aceea a venit în lume, să se răstignească, și prin răstignire lumea să capete mântuire. A coborât cerurile lăsându-se pironit pe cruce, ca tot prin cruce să se înalțe iarăși la ceruri, după cuvântul ce s-a scris: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3, 13).

Coborându-se din cer, Mântuitorul a dat dovadă de cea mai mare umilință care poate fi vreodată probată de către oameni. Şi tocmai pentru această dovadă de extremă, sublimă și dumnezeiască umilință, a avut loc înălțarea Sa minunată la ceruri: „Cel care se smerește se va înălța” (Matei 23, 12).

Pentru această smerenie totală, „Dumnezeu L-a înălțat mai presus de ceruri ca în numele Lui tot genunchiul să se plece: și al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt” (Filipeni 2, 10).

Dar și omul s-a coborât din cer, vrând să se înalțe din nou la cer. Şi calea este aceasta: Hristos cel răstignit, cel umilit. Oricine poate ajunge din nou la ceruri dacă pornește pe calea umilinței. Umilința înseamnă renunțarea la sine, înseamnă să faci loc altuia ca acela să se desfășoare, înseamnă să te micșorezi tu ca celălalt să crească, așa cum spunea Sfântul Ioan Botezătorul despre el și Iisus: „El trebuie să crească iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30).

Crucea Mântuitorului, altarul său de jertfă care trebuie să devină și altarul nostru de jertfă față de Dumnezeu și de oameni, se aseamănă cu scara lui Iacov, care unea cerul cu pământul, pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau. Numai că pe această scară, pe scara crucii nu numai îngerii coboară și urcă, ci însuși Mântuitorul nostru dându-ne mâna să ne ridice la cer pe noi cei ce ținem la rândul nostru pe alții pe mână. Hristos poartă crucea și după Învierea victorioasă și chiar în ceruri de-a dreapta Tatălui. De aceea în iconografia ortodoxă, pe Mântuitorul înviat din morți Îl vedem cu crucea biruinței în mână; la fel în icoanele care reprezintă Sfânta Treime, Mântuitorul apare nedespărțit de crucea Sa.

Crucea Mântuitorului nostru ne face ca atunci când o interiorizăm, când încercăm să imităm cât ne este cu putință la nivelul nostru exemplul lui Iisus, să participăm la ascultarea Lui față de Părintele ceresc. Într-adevăr, pe cruce, El a dat exemplul suprem de ascultare; actualizând crucea Domnului în viața noastră duhovnicească, noi participăm cu Hristos la ascultarea smerită față de Dumnezeu Tatăl, confirmându-ne ca fii ai Lui. Ascultând pe Dumnezeu, devenind ființe ascultătoare, supuse și smerite, devenim mai ascultători și față de semeni, cu mai multă atenție, cu urechea mai plecată la cererile lor, la glasul prezenței lor lângă noi.

Când mergem la Biserică suntem chemați în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu sau trimiși acolo de Duhul Sfânt nu numai pentru a auzi o lecție, pentru a ne aminti de un episod din istoria mântuirii, pentru a auzi un eveniment impresionant din viața Mântuitorului, ci mai ales pentru a trăi dumnezeiasca Liturghie, pentru a ne introduce prin această trăire în Împărăția lui Dumnezeu; mergem acolo pentru a vedea în ce măsură textul Sf. Evanghelii și învățătura ce se desprinde din el poate să producă o schimbare profundă în sufletele noastre, să vedem în ce măsură sufletul nostru poate să se lase transfigurat de dumnezeieștile învățături.

Crucea Domnului, obiectul și subiectul acestor reflecții, se cere și ea interiorizată. Ne-o putem ușor imagina cu brațele întinse spre veșnicie, pornind de pe Golgota, peste întreaga lume și străbătând cerurile. Sf. Părinți spun că Sf. Cruce, prin dimensiunile ei veșnice, ne situează atât la începutul timpurilor, cât și la sfârșitul lor. La început, prin faptul că crucea Domnului nostru ne amintește de lemnul copacului din care a crescut fructul oprit ce a fost pricina căderii. Așa cum printr-un lemn a intrat păcatul în lume, tot printr-un lemn, lemnul crucii, a fost îndepărtat păcatul din lume. Este interesant ce spun Sf. Părinți despre consumarea, despre mâncarea fructului oprit, și anume că prin această consumare răul care era exterior omului – închipuit de fruct ca obiect al căderii – i-a devenit interior. Iar Dumnezeu care îi era interior, căci sufletul omului este scânteie din dumnezeire, i-a devenit exterior, depărtat, alungat, inversându-se astfel ordinea naturală a lucrurilor. Şi de atunci până la venirea Mântuitorului, și chiar după venirea Sa, când El nu este luat în considerație cu jertfa de pe cruce, omul trăiește cu acest rău interior în suflet, și cu Dumnezeu stând departe. De aceea dezechilibrul, dezorientarea, de aceea criza și toate celelalte agitații și boli sufletești de care am amintit la început.

Iată însă că Mântuitorul Hristos pe cruce restabilește ordinea lucrurilor, căci pe cruce și prin Înviere – pentru Înviere trecându-se, cum am văzut prin Cruce – El ne oferă trupul Său spiritualizat în Euharistie, în Împărtășanie: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” (Lc. 22, 19; Mt. 26, 25). Mâncând Euharistia, luând pe Dumnezeu în trupul și sufletul nostru, noi devenim părtași la ospățul divin, ne sfințim și ne curățim, păcatul fiind îndepărtat din suflet prin taina pocăinței, prin spovedanie încă înainte de împărtășire, astfel că atunci când ne împărtășim, Îl primim pe Dumnezeu cu suflet curat, pregătit.

Prin aceasta se restabilește ordinea naturală a lucrurilor; Dumnezeu reintră în sufletul omului prin Euharistie; răul este îndepărtat, îi devine exterior. Credinciosul încearcă să se mențină în această stare de continuare a trăirii euharistice, căci trăirea euharistică nu are loc numai în momentul împărtășirii și al participării la dumnezeiasca Liturghie, ci dimpotrivă, împărtășit cu sângele și trupul Domnului, el devine o existenţă euharistică, continuă să trăiască la acest nivel sfânt și după ce trece de pragul casei lui Dumnezeu, mergând în lume, spre casa lui.

Am spus că Sf. Părinți vorbesc despre Sf. Cruce ca amintind și de sfârșitul timpurilor întrucât ei afirmă că Mântuitorul Hristos rămâne pe cruce în agonie, în durere și suferință până la sfârșitul veacurilor. Şi Sf. Apostol Pavel arată cum prin păcatele noastre noi Îl răstignim a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6, 6), Îl menținem în continuare pe cruce, îndurerându-L prin atitudinile noastre. Atunci se impune, deci, să facem tot posibilul, prin felul în care viețuim să-L dăm jos pe Hristos de pe cruce, să ne apropiem precum femeile mironosițe cu frică, cu cutremur, cu emoție sufletească de Domnul nostru, pentru ca prin faptele noastre bune, prin viața noastră profund duhovnicească, să avem grijă de El, de rănile Sale, și astfel apropiindu-ne cu vrednicie, El să se transforme pentru noi în cale, lumină şi adevăr.

La acest lucru, la privirea cu atenție spre crucea mântuitoare a Domnului nostru ne îndeamnă și Sf. Apostoli Petru și Pavel prin mobilizatoare cuvinte. Sf. Apostol Pavel: „Fiți cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, care pentru bucuria pusă înainte a suferit crucea, n-a ținut seamă de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12,2). Sf. Apostol Petru: „Pe El fără să‑L fi văzut măriți-L; întru El, deși nu-L vedeți acum, să credeți și să vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită căci dobândiți astfel prețul credinței voastre, adică mântuirea sufletelor voastre (Petru 1, 8-9).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Va aduc aici la cunoştinţă că începând cu duminica 30 august 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită afară, în curtea Biserici la ora 1:00 PM în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască.

Cei care nu pot sta în picioare sunt sfătuiţi să-şi aducă un scăunel pliant.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Datorită epidemiei Covid-19 Biserica episcopală „St. George” din Astoria, unde noi ne ţinem slujbele religioase, va fi închisă până la mijlocul lunii Septembrie.

Când vom fi informaţi de modificări ale acestei date şi vom putea reîncepe serviciile religioase acolo, vom face tot aici anunţul de rigoare.

Între timp, Pr. Theodor Damian este disponibil pentru celelalte slujbe făcute la domiciliu (917-892-6013).

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a opta după Rusalii în care ne amintim de minunea înmulţirii pâinilor făcută de Domnul Hristos vă împărtăşesc câteva gânduri pe acaestă temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Hristos, pâinea vieţii

Meditaţie la Duminica a VIII-a după Rusalii; Înmulțirea pâinilor; Matei 14, 14-22.

De va mânca cineva din pâinea pe care Eu o voi da,

nu va muri, ci va avea viaţă veşnică.

(Ioan 6, 51)

Dacă în ziua de astăzi ar apărea vreun prooroc sau vreun preot mare care ar vorbi extraordinar de frumos şi ar predica Cuvântul lui Dumnezeu şi ar profeţi lucruri întemeiate pe Sfânta Scriptură şi care sunt totuşi de interes omenesc, oare câtă lume ar alerga să-l asculte? Şi dacă unii din mulţimea de oameni care locuiesc într-un teritoriu oarecare, unde ar apărea un asemenea personaj, s-ar duce totuşi să-l asculte, pentru că întotdeauna se duc câţiva, totuşi, cât de mulţi s-ar duce? S-ar duce majoritatea, sau mai puţini? Sau, dacă ar merge mulţi la prima dintre predicile sale, atunci l-ar urma ei din loc în loc, în turneul său misionar, ca să-l asculte, să îi soarbă cuvintele şi să se conformeze la tot ceea ce zice şi la tot ceea ce face?

Răspunsul la întrebare îl are probabil fiecare dintre noi; el ar fi acesta: probabil puţini ar face-o şi dacă unii s-ar duce la început, când apare prima dată şi trăiesc sub impresia socului noutăţii, pe măsură ce timpul trece numărul urmașilor s-ar împuţina tot mai mult.

Or, iată că în Vechiul Testament, în vremurile antice în general, oamenii erau mult mai preocupaţi de problemele religioase decât noi cei de astăzi. De aceea, când a apărut Mântuitorul care vorbea, cum nimeni nu a mai vorbit până atunci, este explicabil în acest context că mulţimile Îl îngrămădeau şi nu numai că Îl îngrămădeau, dar Îl şi urmau. Mântuitorul era aproape permanent înconjurat de mulţimi, la plural, ni se specifică de mai multe ori. În cazul întâmplării relatate de Sf. Evanghelie de astăzi, legate de înmulţirea pâinilor, erau cu El mii de oameni, mai precis, cinci mii de bărbaţi în afară de femei şi copii; deci probabil că numărul total se ridica la şapte-opt mii de persoane, ceea ce este totuşi un lucru extraordinar.

Aceşti oameni au înţeles că Cel care le vorbea, era deosebit de toţi rabinii şi predicatorii care propovăduiau şi ei prin diferite locuri, prin temple şi sinagogi. Şi Îl urmau în aşa fel încât uitau de sine. Îl urmau pe străzi, în templu, chiar prin pustie. Aproape că nici nu realizau că nu luaseră cu ei mai nimic de mâncare, că lăsaseră acasă familiile, unii poate serviciul, că alţii poate neglijau probleme personale, mai mult sau mai puţin urgente; şi aşa cum Mântuitorul predica electrizând mulţimile, „vorbind ca unul care avea putere” (Marcu 1, 22) ei Îl urmau uitând pur şi simplu de sine, abandonând totul şi concentrându-se doar la persoana Mântuitorului, fiind răpiţi de personalitatea Sa, de Cuvântul propovăduirii Sale.

Şi iată în felul acesta, mii de oameni ajunși deodată în pustie, unde arşiţa soarelui dogorea şi unde poate că şi alte pericole ale pustiei erau prezente; ei însă nu se temeau în primul rând pentru că erau mulţi, şi atunci când sunt mai mulţi, există mai mult curaj pentru a înfrunta necunoscutul, sau pericole de orice natură. Dar Sfânta Evanghelie relatează că aceştia nu aveau mâncare, ceea ce înseamnă că ei nu se organizaseră să plece în pustie. Nu s-a făcut o pregătire specială nici de către Mântuitorul, nici de către apostoli. Nici apostolii nu ştiau că Mântuitorul avea să tragă după El mulţimile în pustie. Şi după ce El a vorbit ziua întreagă, sau ore întregi, la un moment dat s-au trezit că se făcea seară şi că mulţimile trebuiau să plece dacă nu de tot, măcar prin sate să-şi cumpere de mâncare, mai ales că erau acolo şi copii, şi apoi să revină. Atunci Mântuitorul le spune ucenicilor un cuvânt de care se vor fi mirat foarte tare: „Daţi-le voi să mănânce” (Matei 14, 16). Căci ucenicii au fost aceia care au venit la Iisus şi probabil în timp ce El vorbea au semnalat că mulţimile ar trebui să plece. Deci El le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce”, la care ei, şocaţi, au răspuns: „Doamne, dar nu avem aici decât cinci pâini şi doi pești. Cum să hrănim cu ei atâtea suflete?” Şi, cum relatează Sf. Evanghelist, Iisus a făcut această minune a înmulţirii pâinilor în sensul că le-a spus la apostoli să aducă acei pești şi acele pâini. Iisus le-a luat, le-a binecuvântat şi le-a dat uceniciilor să le împartă. Şi atunci s-a produs minunea. În momentul în care apostolii rupeau bucăţile de pâine şi de peste, acestea s-au făcut mai multe, au început să se înmulţească şi pe măsură ce tot rupeau, ele se tot înmulţeau, în aşa fel încât în mod miraculos mii de oameni s-au hrănit din acele puţine pâini şi acei pești. Şi au rămas cu toţii impresionaţi şi pătrunși de puterea dumnezeirii Mântuitorului, de minunea făcută cu ei, pe loc, şi probabil că nici nu au înţeles nimic din ceea ce se făcuse, însă cum spune Sfânta Evanghelie, lăudau şi slăveau pe Dumnezeu.

Minunea aceasta ne amintește de un cuvânt al Mântuitorului care spunea într-o altă împrejurare: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 4, 4). Iată că aceşti oameni, nu se îngrijesc de pâine, nu se îngrijesc de hrana trupului, de cele necesare vieţii fizice, ci urmându-L pe Iisus erau total absorbiţi de învăţătura Sa ca şi cum ei împlineau astfel un alt cuvânt al Mântuitorului. „De este însetat între voi cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37). Acum ei se adăpau şi se săturau duhovnicește. În acest sens şi Mohamed a lăsat o frumoasă metaforă. El spunea: „Am două pâini. Am să vând una şi am să-mi cumpăr o floare. Şi sufletul are nevoie de hrană”.

Mesajul aici este că există hrană trupească şi hrană duhovnicească, şi că între ele trebuie să existe un echilibru, ba mai mult, chiar prioritate a lucrurilor sufletești faţă de cele trupeşti.

În aceasta stă şi justificarea biblică şi teologică a postului, şi poate că nu întâmplător Sfinţii Părinţi au rânduit ca această pericopă evanghelică să fie așezată acum la începutul Postului Sfintei Marii. Pentru că postul, după cum ştim prea bine, în primul rând înseamnă renunţare. Renunţare la o anumită cantitate de mâncare, sau la anumite feluri de mâncare. Aceşti oameni care L-au urmat pe Mântuitorul Hristos, au renunţat la mâncarea lor obișnuită de zi cu zi, iar în pustie au mâncat ceva foarte sumar, puţin, numai pâine şi peste. Aceasta este o mâncare bună, dar nu necesarmente formidabilă, aşa cum obișnuim noi uneori să mâncăm în casele noastre.

Minunea înmulţirii pâinilor accentuează faptul că în post oamenii mănâncă sumar, dar ceea ce mănâncă mult, este cealaltă pâine, sau mâncare, Cuvântul lui Dumnezeu, care hrăneşte sufletul. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Luca 4, 4).

Într-adevăr, postul simbolizează şi recapitulează postirea Mântuitorului în pustie timp de 40 de zile şi este legat de patima Sa pe cruce şi de celelalte renunţări pe care Dumnezeu le-a făcut pentru a-l mântui pe om. Pe lângă aspectul comemorativ al postului, mesajul întâmplării evanghelice ne arată că postul are o semnificaţie duhovnicească. În post trăim mai spiritual decât în celelalte perioade din anul nostru liturgic. Fericitul Augustin spunea cu privire la aceasta că „dacă nu vei deveni spiritual până şi în carnea ta şi în trupul tău, atunci vei deveni material până şi în sufletul tău” adică vei uita cu totul de cele spirituale şi sufletul tău va fi ca şi trupul, va fi preocupat numai de cele materiale, fapt care duce, spun Sfinţii Părinţi, la pierderea sufletului. Deci postul este perioada în care mergem contra tendinţei de materializare a sufletului, adică pe linia spiritualizării trupului, a spiritualizării vieţii noastre de fiecare zi.

Se spune că „omul este ceea ce mănâncă”. În post mâncăm mai multă mâncare duhovnicească şi mai puţin mâncare trupească. Ne asemănăm astfel mulţimilor care au uitat de mâncare în grija lor de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Deci dacă omul este ceea ce mănâncă şi dacă noi în post mâncăm cu precădere mâncare spirituală, sorbind Cuvântul lui Dumnezeu, atunci asta suntem, spirituali, suntem ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem ai trupului şi ne preocupăm în primul rând de cele trupeşti, atunci ne dăm definiţia cealaltă, în care, de fapt, nu vrem să ne recunoaștem. Un proverb latin spune că „nu trăim ca să mâncăm, ci dimpotrivă, mâncăm ca să trăim” (non vivimus ut edamus, sed edimus ut vivamus). Acest proverb se potrivește foarte bine cu mesajul textului evanghelic de astăzi. Mai mult decât oricând, postul este această perioadă în care nu mâncăm decât ca să ne întreţinem viaţa. Scopul primordial nu este mâncarea, ci este hrana spirituală. Iar hrana spirituală în post, cu precădere, este Sfânta Euharistie.

Când oamenii din pustie au lăsat pâinea de acasă şi s-au dus după pâinea din pustie acolo s-au împărtășit din pâinea vieţii potrivit cuvintelor Domnului: „Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veac, ci va avea viaţa veşnică” (Ioan 6, 48-51).

Iar Mântuitorul le-a dat şi pâine fizică şi spirituală. Deci noi când venim, mai ales în post, în locasul cel sfânt al lui Dumnezeu ca să asistăm la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi la celebrarea Sfintei Împărtășanii, venim să mâncăm Trupul lui Hristos care este şi pâine trupească şi pâine sufletească în acelaşi timp. De aceea în posturi, mai mult ca în alte perioade, după postul fizic şi spiritual, după obișnuita spovedanie, ne împărtăşim răspunzând la una din chemările lui Iisus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28) sau la o alta: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28); şi răsplata o auzim tot din gura Mântuitorului nostru: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veac, ci va avea viaţa veşnică”.

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a şaptea după Rusalii trimit aici spre împărtăşire câteva gânduri despre mila lui Dumnezeu pornind de la textul Sf. Evanghelii de astăzi.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Înţelepciunea orbilor

Meditaţie la Duminica a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum); Matei 9, 27-35

Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul este Cel care M-a uns

să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită,

să propovăduiesc celor loviţi slobozire şi celor prinşi în necazuri, libertate.

De aceea, soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte,

 căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi tărie

 şi zilele întristării tale întru Domnul se vor sfârşi.

 (Isaia 61, 1; 60, 19-20)

Filosoful francez Blaise Pascal ne-a lăsat celebra sa cugetare despre om, atunci când a definit fiinţa umană ca fiind o trestie gânditoare. Această metaforă vorbeşte în mod semnificativ despre condiţia noastră existenţială în sensul fragilităţii, dar şi, paradoxal, al capacităţii noastre de rezistenţă, precum şi în cel al frumuseţii, dar mai ales în sensul înzestrării cu cel mai mare dar divin din creaţie, raţiunea, capacitatea omului de a se gândi pe sine.

Dacă încercăm să actualizăm acest gând al lui Pascal la propria noastră viaţă, atunci vedem că şi noi, în viaţa noastră, am fost bătuţi de vânturile sorţii şi de foarte multe ori în mod greu de suportat. Şi totuşi, ca o trestie, ne-am plecat într-o parte şi în alta, înainte şi înapoi, cum a bătut vântul, cum a fost direcţia încercărilor prin care am trecut şi am rămas şi rămânem pe mai departe la locul nostru; nu ne smulgem, nu ne dezrădăcinăm în identitatea noastră, rămânem pe mai departe cine suntem. Şi lucrul acesta este singurul, de fapt, care ne dă tăria trecerii prin aceste încercări. Să ştim cine suntem, să rămânem pe mai departe cine suntem.

În acest context trebuie remarcat faptul că un element deosebit de important şi care este constitutiv firii noastre, identităţii noastre, este credinţa în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos. Cu această credinţă în Hristos trecem prin orice fel de încercări. De câte ori nu aşteptăm ajutor de la un vecin, de la o rudă, de la un prieten, de la un trecător oarecare, atunci când suntem loviţi de vânturile sorţii? Uneori vine, alteori, mâna rămâne întinsă, ajutorul nu vine. Uneori strigăm şi ni se răspunde, alteori, strigăm în zadar precum glasul profetului ce strigă în pustie. Însă, în momente dintre acestea când ne simţim singuri, când ne simţim părăsiţi, când vedem că nimeni nu este în jurul nostru pentru a suferi împreună cu noi, cât de multă consolare găsim în simpla idee că totuşi cineva rămâne, este cu noi în suferinţă şi acesta este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că totuşi, chiar în suferinţă fiind, Dumnezeu nu ne părăseşte. Poate că suferinţa nu ne-o putem explica, poate că uneori protestăm în suferinţa noastră înaintea lui Dumnezeu, neînţelegând motivele pentru care ni se trimite încercarea respectivă. Dar totuşi, pe de altă parte, nu putem să excludem total din inimile noastre gândul că Dumnezeu ne iubeşte. Aşa cum un părinte uneori mai şi mustră pe copil, totuşi copilul ştie, simte, dacă nu ştie, va realiza mai târziu că părintele îl iubeşte, l-a iubit şi cât de mult încă. De aceea, în toate încercările noastre, lucrul cel mai sigur pe care îl avem şi în care ne punem nădejdea, care ne face să putem să ne îndoim ca trestia şi totuşi să rămânem pe loc, este credinţa noastră în Iisus Hristos, Omul durerii şi Omul iubirii, în acelaşi timp. Am văzut în cuvântul introductiv al acestei meditaţii ce frumos spune proorocul Isaia că „El este cel care a fost trimis de Dumnezeu Tatăl, să binevestească săracilor, să fie cu cei loviţi, El fiind Omul durerilor”, aşa cum Îl anunţă şi Îl arată şi Pilat, când Iisus era pe Cruce în dureri, zicând, Ecce Homo, „iată Omul”.

Dar în acelaşi timp tot proorocul Isaia spune aşa de frumos şi convingător că „fiind noi în Hristos, soarele nostru nu va mai asfinţi şi luna noastră nu se va mai micşora”, ci rămânem în permanenţă în speranţa comuniunii cu Dumnezeu care ne dă tăria de suflet necesară să trecem peste toate problemele vieţii.

Şi totuşi, vine sfârşitul. Înţeleptul Solomon, cât a fost de mare şi de puternic, cât a fost de bogat şi triumfător în toate şi a avut tot ceea ce a vrut şi şi-a permis orice în viaţa sa pământească, ajungând la sfârşitul vieţii ca o trestie uscată, care de acum înainte parcă îşi vedea propria dezrădăcinare datorită uscăciunii şi lipsei de putere, a spus: „M-am uitat în urma mea şi am văzut că toate sunt deşertăciune” (Ecclesiast 2, 11). Deci ceea ce rămâne, singurul lucru care ne rămâne, este credinţa în vindecătorul tuturor greutăţilor, necazurilor şi bolilor şi acesta este Hristos Dumnezeu.

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi ne descoperă un Hristos milostiv, un Hristos care este în necazuri cu cei ce suferă, care suferă cu ei, nu numai că este alături de ei. Pe când Iisus trecea pe cale, doi orbi s-au apropiat de El şi au început să strige nişte cuvinte de care cei din jurul Lui se mirau: „Iisuse, fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30). Simpla strigare nu conţine nimic deosebit. Este de aşteptat ca cineva care este într-o boală oarecare şi care vrea să dobândească vindecare, când se află în prezenţa doctorului, să strige pentru vindecare. Aceasta nu ne şochează şi nici nu a şocat pe cei din jur. Ceea ce a fost de mirare pentru cei din jur care auzeau strigarea orbilor, de neînţeles, era cum strigau ei; nu că strigau, dar ce anume strigau: „Iisuse, fiul lui David”!

Ce voiau ei să spună prin cuvintele acestea? Era Iisus fiul lui David? Cei care îi ascultau pe orbi se mirau şi nu înţelegeau. Credeau că aceştia vorbesc în metafore, ca poeţii. Nu ştiau ei, contemporanii lui Iisus, că Iisus era fiul Mariei iar unii credeau că era şi al lui Iosif? Noi ştim care era taina, enigma naşterii lui Hristos, că Maria a fost luată în protecţie de bătrânul Iosif, ca să nu fie ucisă cu pietre, pentru că luase în pântece de la Duhul Sfânt şi avea pe Iisus, cum spun evangheliştii şi cum spun şi proorocii, pe Cel născut din femeie, fără sămânţă bărbătească.

Deci cei care îi auzeau pe orbi strigând, ştiau că Iisus este fiul Mariei. Atunci cum spuneau orbii că este fiul lui David? Poate spuneau asta pentru fariseii şi cărturarii care erau pe acolo prin preajmă, voind să vadă ce mai face şi ce mai zice acest rabin care apăruse deodată între ei, fără să fi făcut vreo şcoală teologică şi care acum avea ucenici şi trecea prin oraşe şi sate şi propovăduia mai bine decât oricare altul, fapt pentru care ei îl invidiau şi veneau să Îl spioneze, poate să Il prindă în cuvânt şi să Îl discrediteze înaintea oamenilor. Deci aceştia s-au mirat mult auzind pe orbi zicând „Iisuse, fiul lui David”. Ei ştiau cine este Iisus din punct de vedere al naşterii Sale pământeşti. Cum poate să fie fiul lui David? Însă orbii, cu toate că nu erau teologi, ci nişte oameni simpli, au avut inspiraţia de la Dumnezeu, pe de o parte, şi pe de altă parte poate au avut acel discernământ pe care mulţi alţii nu l-au avut, ca să înţeleagă, din tot ceea ce au aflat ei despre Iisus, că El nu este un învăţător oarecare, că Iisus trebuie să aibă o origine deosebită, o identitate aparte, că El nu este un om ca toţi ceilalţi. Şi poate că fiind ei orbi, venind la Templu, cum venim noi la Biserică, ascultau cuvântul Scripturii cu atenţie. Ştim că uneori, în cazul orbilor, sau al surzilor, sau în cazul oricărui handicap fizic, alte calităţi fizice sau psihice, se dezvoltă mai mult. Deci ei nu vedeau, dar simţul discernământului, al auzului, al priceperii, probabil, îl aveau foarte dezvoltat în compensaţie pentru handicapul lor.

Aşadar ei mergând la Templu şi ascultând cuvântul scripturilor, probabil că îl puneau în inimă; deci nu doar că îl ascultau şi după aceea plecau de acolo şi uitau ceea ce au auzit, ci probabil că reflectau la ceea ce au auzit şi făceau legături între lucruri; şi tocmai acesta este secretul înţelepciunii, aceasta este întreaga filosofie a vieţii. Filosoful Martin Buber spunea că filosofia este capacitatea de a face legături între lucruri. Aşa spunea şi Socrate şi aşa vedem că au făcut probabil şi aceşti doi orbi din textul Sfintei Evanghelii de astăzi.

Cunoscând proorociile Vechiului Testament, inclusiv pe cele mesianice, au făcut legătură cu ceea ce se petrecea în jurul lor. Au auzit despre Mântuitorul, au auzit despre faptele Lui şi despre învăţătura Lui şi au văzut că Mântuitorul Hristos nu respingea Vechiul Testament ci numai îl îmbunătăţea, adică făcea nişte reforme care nu erau altceva decât o schimbare parţială a modului în care trebuiau înţelese şi trăite scripturile vechi. Aşadar, repetând, orbii, aceştia au fost nişte oameni care au pus la inima lor ceea ce au auzit, au făcut legături în mintea şi în inima lor între ceea ce ştiau şi ceea ce vedeau, cu toate că nu aveau ochi, cu ochii minţii, şi L-au numit pe Iisus fiul lui David. Deci ei au ştiut că Mântuitorul vine din sămânţa lui David şi prin aceasta au recunoscut una din calităţile Lui, cea care are de a face cu mesianitatea Lui, lucru pe care nimeni altul nu l-a recunoscut până la ei. Deci iată-i pe orbi confirmând mesianitatea Mântuitorului. De aceea El i-a şi lăsat să strige în urma Lui. Sfânta Evanghelie, dacă observăm, nu spune mot-à-mot că Mântuitorul i-a lăsat să strige în urma Lui. Dar spune altceva, din care înţelegem lucrul acesta. Spune că orbii L-au ajuns pe Iisus pe cale şi au strigat după El, dar El nu le‑a dat nici o atenţie ci i-a lăsat să strige până când au ajuns la o casă unde Mântuitorul a intrat să stea cu lumea de vorbă într-un cadru mai restrâns. Acolo au intrat şi ei. Faptul că au strigat mult pe drum, poate arăta că Mântuitorul a vrut să îi lase pe orbi să propovăduiască mesianitatea Sa, astfel ca cei ce auzeau să se mire, sau să nu se mire, dar să audă şi eventual să-şi pună întrebări. Şi astfel, mai târziu, când Iisus va vorbi mai deschis despre mesianitatea Sa, ori când însuşi Petru va mărturisi dumnezeirea lui Iisus zicându-i „Tu eşti Dumnezeu”, mărturisirea orbilor să fie ca un fel de pregătire aperceptivă a descoperirii finale a Mântuitorului ca Mesia, Cel prezis de prooroci.

Aşadar, după ce au intrat în casă Mântuitorul i-a întrebat: „Ce vreţi să vă fac?” şi ei au spus: „Să vedem”. Şi atunci Iisus s-a atins de ochii lor şi pe loc s-au vindecat, spre mirarea şi mai mare acum a tuturor celor din jur şi desigur spre şocarea şi mai puternică a fariseilor şi cărturarilor. Deci vindecarea orbilor reprezenta şi confirmarea a ceea ce strigaseră ei mai înainte, a mărturisirii lor despre mesianitatea lui Iisus şi în final despre originea Sa divină.

Revenind la viaţa noastră de zi cu zi, ne gândim la faptul că şi noi suntem popor ales al lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos. Lucrul acesta este deosebit de important şi este o parte constitutitvă elementară a identităţii noastre de creştini în general şi de persoane particulare în special. Noi credem în Hristos datorită  mărturiilor. Nu L-am văzut, noi nu am fost vindecaţi în mod direct, fizic de Mântuitorul Hristos, ca orbii din textul Sf. Evanghelii de astăzi. Noi credem prin mărturie. Dar acest fapt nu diminuează cu nimic din puterea credinţei, din valoarea credinţei, din valoarea comuniunii noastre cu Cel în care credem prin mărturie istorică. De pildă fiecare dintre noi avem familii şi fiecare avem o istorie a familiei noastre şi părinţii noştri, de multe ori ne transmit, ne mărturisesc lucruri despre bunicii, despre străbunicii noştri, sau despre cineva mare din familia noastră, care a făcut o faptă de ispravă, a lăsat ceva în urmă şi cu care ne mândrim şi care face acum parte din identitatea noastră de familie, dar şi de persoane particulare. Deci noi credem ce ni se transmite din familie, prin mărturie. Nu avem absolut nici un motiv să punem la îndoială când părinţii noştri ne spun cine au fost şi ce au făcut bunicii noştri, ce vitejii au făcut unii dintre eroii neamului nostru în lupte, sau în orice altă împrejurare de viaţă. Aşadar, aşa cum nu punem la îndoială aceste lucruri, tot aşa nu punem la îndoială credinţa noastră în Hristos care vine tot prin mărturie, tot din generaţie în generaţie, din bunici în bunici, din neam în neam. Această mărturie istorică am luat-o ca un fundament al credinţei noastre şi al vieţii noastre spirituale. De aceea, când suntem în necazuri şi în supărări, când vânturile sorţii ne izbesc din toate părţile, ca pe o trestie fragilă, când valurile mării încep să ne înece, credinţa în Mântuitorul Hristos ne ajută să stăm puternici, înrădăcinaţi în pământul în care creştem, ne ajută să nu ne scufundăm, să depăşim momentele de criză care într-un fel sau altul apar în viaţa noastră.

De aceea Îl rugăm pe milostivul Dumnezeu să ne ajute ca prin participarea noastră la Sfintele Slujbe în duminici şi sărbători, să ne întărim în credinţa şi în convingerea că nu suntem singuri, că atunci când vântul necazurilor bate trestia gânditoare ce suntem, alături de noi se află Cel ce a venit să ne elibereze şi să ne ajute să ajungem până la sfârşitul vieţii neclintiţi în valorile noastre tradiţionale şi spirituale, Iisus Hristos Domnul nostru, aşa cum este descris de proorocul Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul este Cel care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor loviţi slobozire şi celor prinşi în necazuri, libertate. De aceea, soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte, căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi tărie şi zilele întristării tale întru Domnul se vor sfârşi.”

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a patra după Rusalii trimit aici spre împărtăşire câteva gânduri despre problema caracterului şi importanţa lui în viaţa socială pornind de la pericopa Sf. Evanghelii de astăzi.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Valoarea caracterului[1]

Veniți binecuvântații Părintelui Meu

 și moșteniți Împărăția care v-a fost gătită vouă

 de la întemeierea lumii.

(Matei 25, 34)

Pentru cei care am auzit textul Sfintei Evanghelii de astăzi în care este vorba de Mântuitorul care vindecă pe servitorul unui “sutaș”, adică al unui om care avea o sută de soldați în subordinea lui, am putut observa un lucru deosebit. Pe lângă minunea pe care Mântuitorul a făcut-o la simpla cerere a acestui om, a sutașului, am putut vedea și caracterul nobil, deosebit al acestui demnitar care vine la Iisus și se umilește în fața Lui în public, rugându-L să îi vindece sluga. De ce spun caracter nobil? Pentru că sutașul, deși avea o poziție socială înaltă, totuși a ținut să vină el personal la Mântuitorul și să intervină el personal pentru vindecarea slugii sale. Ne întrebăm: dacă el avea deja slugi, servitori, cum era pe vremea aceea, unul din ei fiind bolnav, dacă mai avea și o sută de soldați în subordinea lui, nu-i era lui foarte ușor  să trimită pe cineva spunându-i: „Du-te, am auzit că este un doctor, un vindecător, sau un om deosebit care a mai făcut lucruri din acestea, vindecări miraculoase, și invită-l să vină și să vindece pe sluga mea”?

Deci în primul rând, el nu trimite intermediari și deși era o persoană de vază în societatea aceea, vine personal. Este de remarcat modul în care el se adresează Domnului Iisus, de unde vedem smerenia lui, modestia deosebită care este o altă importantă, fundamentală trăsătură de caracter. Când Mântuitorul îi ascultă doleanța și spune: „Bine, am să vin să-l tămăduiesc” (Matei 8, 7), el zice: „Te rog tămăduiește-l, dar să nu vii în casa mea că nu sunt vrednic să pășești pragul casei