The Romanian Institute
of Orthodox Theology and Spirituality, New York


Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, New York

Anunţuri - News


Iubiţi credincioși,

dragi prieteni

 

Hristos s-a înălţat!

Pentru că ne aflăm la marele praznic al Înălţării Domnului am atașat câteva reflecții pe această temă.

 

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

 

Pr. Theodor Damian

 

 

Înălțarea Domnului - hotar în istorie

 

Înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor;

cu făgăduința Sf. Duh s-au încredințat prin binecuvântare

 că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

(Troparul praznicului)

 

Se spune că oamenii se împart, în general, în două mari categorii: oamenii care împart pe oameni în categorii și oamenii care nu împart pe oameni în categorii. Ar reieși de aici că n-ar fi un lucru de o așa mare importanță să stai să tot împarți istoria în categorii, să o periodizezi, să-i cataloghezi pe oameni, și că ar exista lucruri mai demne cărora ar trebui să ne consacrăm interesul și zelul.

 

Şi totuși, atunci când vrem să analizăm mai în profunzime istoria, când vrem să cunoaștem mai îndeaproape oamenii, atunci când vrem să înțelegem mai bine caracteristicile întregului trecut din care provenim și implicațiile lui pentru prezent și viitor, suntem obligați să luăm din aproape în aproape ceea ce ne interesează pentru cunoaștere, analiză și folos sufletesc. De aceea totuși periodizăm, totuși împărțim, pentru a putea mai ușor descoperi legătura între elementele principale ale lucrurilor care ne-au precedat cu cele prezente, pentru a vedea dacă și cum, în ce măsură cele vechi se răsfrâng asupra prezentului și dacă au vreo proiecție în viitor de pe urma cărora am avea ceva de câștigat la nivel spiritual.

 

Iată, praznicul Înălțării Domnului, sub lumina căruia ne ducem viața duhovnicească, este un element de hotar, și din punctul acesta de vedere, acest praznic face o împărțire a istoriei.

 

Pornind de la acest lucru am putea spune că istoria mântuirii neamului omenesc s-a împărțit în trei mari perioade: de la Adam, deci de la începutul creației și până la Mântuitorul Hristos; de la Nașterea Mântuitorului și până la Înălțarea Sa la ceruri - praznic pe care-l sărbătorim astăzi - și a treia perioadă, de la Înălțarea Domnului nostru și până la sfârșitul veacurilor.

 

Așadar, prima perioadă pornește de la începutul veacurilor și se oprește în timp, iar a treia pornește din timp și merge până la sfârșitul veacurilor. Deci în fată infinitul și la urmă tot el.  La început Dumnezeu, și la sfârșit tot Dumnezeu.

 

Așadar să privim mai îndeaproape aceste trei etape ale istoriei omenirii, una din ele fiind marcată de praznicul Înălțării Domnului.

 

Prima perioadă a fost aceea a creației, a consolidării ei până la un anumit nivel. Atunci au luat naștere popoarele, atunci acestea și-au conturat o personalitate, și-au format identitatea, au luat cunoștință de valorile pe care le-au creat, de spiritualitatea lor, și-au creat o arie geografică - de locuire.

 

Prima perioadă a fost, de asemenea, perioadă de confuzii, de întuneric, de mari căutări, de frământări, perioadă de mari întrebări. Desigur că și într-a doua și într-a treia vor fi întrebări și căutări, dar nu ca în prima și vom vedea cum și de ce.

 

Subliniez faptul că prima perioadă a fost aceea a marilor căutări și a marilor întrebări.

 

Perioada Mântuitorului Hristos a fost relativ scurtă, ca să nu spun foarte scurtă. Trei ani și jumătate, iată, constituie o singură perioadă în istoria omenirii, comparabilă cu celelalte perioade care s-au desfășurat pe o arie atât de îndelungată în timp. Însă prin intensitatea trăirii, prin importanta descoperirii, acesta mică perioadă este la nivelul celei dinainte și al celei de după ea, și poate chiar mai mult, dacă ținem cont de faptul că Mântuitorul Hristos a făcut despre Dumnezeu descoperirea cea mai înaltă fată de toate celelalte precedente desfășurate pe timp de milenii. Şi această perioadă de mijloc dar și de vârf este perioada marilor răspunsuri.

 

Deci dacă prima a fost a marilor întrebări, a doua este a marilor răspunsuri, pentru că Mântuitorul pentru aceasta a venit, ca să liniștească conștiințele. A adus lumina, ca omul să nu se mai frământe în întuneric, pentru ca să-și găsească drumul, căci în întuneric omul nu știe unde merge, cum citim la Sf. Evanghelist Ioan (Ioan 12, 55). Deci Mântuitorul a venit să dea răspunsuri la toate frământările, la toate marile întrebări. Şi le-a dat. Şi noi le știm. Şi dacă le analizăm pe fiecare în parte, vedem că sunt satisfăcătoare. Timpul nu ne permite să le punem acum, pe rând, sub lupa analizei, dar chiar dacă am face‑o am ajunge la același rezultat, că răspunsurile sunt satisfăcătoare, că avem răspunsuri la toate întrebările existențiale puse de omenire până la Mântuitorul Hristos, precum și de la El încoace.

 

A treia perioadă este cea în care ne aflăm trăitori și noi azi, ca toate generațiile de după înălțarea la cer a Fiului lui Dumnezeu. Este perioada marelui mister al spiritului revelat, a spiritualizării. Aceasta este perioada Bisericii, a Împărăției, a actualizării răspunsurilor în viața istorică a oamenilor, este perioada de lucru.

 

Dacă prima perioadă a fost a frământărilor și a întrebărilor, a doua, a descoperirii culminante a lui Dumnezeu în Fiul Său și a răspunsurilor, a treia , cea de acum, nu poate fi decât a actualizării acestor răspunsuri, în sens practic în viața noastră. Căci pentru aceasta a venit Iisus, ca răspunzând la toate marile întrebări, să-l pună pe om la lucru, să lucreze asupra lui însuși, în așa fel încât să devină colaborator cu Dumnezeu în marea lucrare de păstrare, de conservare, de desăvârșire a universului, și prin acesta, fiind colaborator cu Dumnezeu la marele act al creației, să poată intra în Împărăție. Este epoca în care nu mai avem timp de pierdut, în care trebuie să lucrăm cât este ziuă, să umblăm cât avem lumina cu noi (Ioan 12, 55).

 

Putem remarca încă un lucru privind îndeaproape cele trei perioade amintite. În cea dintâi, cel care și-a pus pecetea din punct de vedere al lucrării dumnezeiești pe istoria neamului omenesc a fost Dumnezeu Tatăl. El se descoperă mai mult și mai direct în Vechiul Testament, deși nu este absent nici Dumnezeu Fiul, nici Dumnezeu Duhul Sfânt, ci ei conlucrează. Totuși Dumnezeu Tatăl este Cel care apare mai des, care se face cunoscut în mod special; vorbește cu Moisi, cu Avraam, cu proorocii, cu toți aleșii Săi. El este personajul principal al acestei istorii.

 

În epoca de mijloc, a doua, cel care și-a pus amprenta pe istoria omenirii, a fost deci Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sf. Treimi. Dar și acum, deși Fiul lui Dumnezeu se arată a fi personajul principal, de aici n-a lipsit nici Tatăl, nici Duhul Sfânt, și pentru a dovedi aceasta, amintesc doar prezenta întregii Treimi la Botezul Domnului, la Schimbarea la fată și în alte împrejurări.

 

Epoca Mântuitorului a avut rolul de a pregăti omul pentru trăirea în duh, pentru schimbarea vieții de pe drumul ce avea ca destinație pământescul, pe drumul duhului, al spiritului. Înălțarea care ea însăși simbolizează detașarea de pământesc, inaugurează deci epoca Împărăției care începe aici în Biserică prin anunțarea Duhului de către Mântuitorul, anunțare ce se va împlini la Cincizecime.

 

Iar epoca a treia, această eră eshatologică, acesta eră cu care începe sfârșitul tuturor timpurilor, este perioada Bisericii, în care Sf. Duh, de data aceasta, își pune amprenta pe istoria în curs de desfășurare a neamului omenesc, însă știind de asemenea că Fiul și Tatăl nu lipsesc din perioada Duhului. Lucrul acesta îl vedem și din faptul că Mântuitorul, deși s-a înălțat la ceruri, a ținut să menționeze: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20).

 

Şi după Înălțarea Domnului la ceruri, când Sfinții Apostoli au pornit la propovăduire, se menționează de către Evanghelist că „Domnul împreună lucra” cu ei (Marcu 16, 20), deci înălțat fiind, prin Sf. Apostoli El continua să lucreze opera Sa mântuitoare în lume.

 

Ne oprim puțin asupra acestor prezente dumnezeiești în istorie, pentru a remarca încă un lucru care ni se pare legat de cele ce am spus până acum.

 

În Vechiul Testament, Tatăl a fost cel care a făcut o promisiune în mod constant poporului ales, deci omenirii, promisiunea de a trimite în lume un Mântuitor. Şi L-a trimis. Pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Observăm acum că la rândul Său Iisus promite Sf. Apostoli, înaintea Înălțării Sale la ceruri că va trimite și El pe cineva, pe Duhul Sfânt, pe Duhul Adevărului, care va învăța pe apostoli, pe oameni, Biserica Sa, ce să facă, cum să meargă, cum să trăiască întru adevăr; și L-a trimis.

 

Deci, Tatăl Îl trimite pe Fiul, Fiul Îl trimite pe Duhul Sfânt. Fiecare făgăduință se împlinește, și acest lucru se face cunoscut lumii, se împlinește în fata oamenilor, ca ei să vadă că Dumnezeu își tine cuvântul, așa cum observa și psalmistul din Vechiul Testament când zicea: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte adevărate” (Ps. 32, 4).

 

Am subliniat lucrul acesta al trimiterii în lanț a persoanelor treimile în lume, una de către cealaltă, pentru a remarca o dată mai mult unitatea și continuitatea lucrării lui Dumnezeu în istorie. Înseamnă că Dumnezeu în întreaga Treime, este preocupat de mersul lumii, de evoluția sa spirituală; și dacă a fost prezentă mai mult o anumită persoană treimică decât cealaltă într-o anumită perioadă care a corespuns fiecăreia, aceasta se face, desigur, pentru ca omul să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii sale relative.

 

Pe noi însă ne interesează mai mult perioada noastră, pentru a vedea ce trebuie să facem noi și cum să înțelegem prezenta Sf. Duh în Biserică spre a o putea mai ușor actualiza în viața noastră, căci ne întrebăm, dacă Duhul Sfânt este prezent în lume, potrivit cuvintelor Mântuitorului și trimiterii Sale (Ioan 15, 26), care este legătura noastră cu Duhul Sfânt? Cum putem să fim noi siguri că nouă ne folosește lucrul acesta? Mântuitorul L-a trimis pe Duhul Sfânt să facă o lucrare. Să o facă! pot unii să zică. Dar noi, unde ne situăm fată de prezenta și lucrarea Sf. Duh în lume? Ce ne spune nouă, personal, prezența și lucrarea Sf. Duh? Este Sf. Duh venit în lume pentru El însuși? Sau pentru Dumnezeu? Ca Dumnezeu să-și completeze cu ceva aura personalității Sale în fata oamenilor, sau Duhul Sfânt este prezent în lume pentru noi, numai și numai pentru noi? Şi dacă pentru noi, atunci cum putem să cunoaștem aceasta și cum putem să-L facem prezent pe Duhul Sfânt în viața noastră? Întrebarea este importantă, dar pe cât este ea de importantă, pe atât este de ușor răspunsul. Biserica nu este o realitate exterioară nouă unde Duhul venind ar rămâne depărtat de noi. Cum știm, Biserica suntem noi, credincioșii legați unul de altul prin legătura credinței în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Venind în Biserică și lucrând în ea, Duhul Sfânt vine implicit la noi și lucrează cu noi, și ne lucrează pe noi.

 

Sf. Ciprian al Cartaginei precizează că în afară de Biserică nu este mântuire. Deci dacă vrem să facem ca Duhul să fi venit pentru noi, atunci trebuie să ne integrăm în Biserica lui Hristos, să nu stăm la periferie. Nu numai să nu stăm afară, dar nici la periferie măcar, deși aș putea să spun că în momentul în care ai intrat în Biserică, nu mai este periferie. Centrul este peste tot, pentru că Mântuitorul este peste tot în Biserica Sa și la fel Duhul Sfânt. Doar să nu ne tragem noi înșine cu bună știință și voință afară din Biserică pentru a ieși din lucrarea protectoare, ocrotitoare și mântuitoare a Duhului. Dacă vrem să ne integrăm în opera mântuitoare a Sf. Treimi, să căutăm Biserica. Să încercăm s-o cunoaștem, să vedem ce vrea de la lume, dacă ea este în lume sau în afara ei, să ne punem despre Biserică tot felul de întrebări care să ne zidească sufletește și din care să descoperim rolul Bisericii în viața noastră.

 

Am văzut că la Înălțarea Domnului ucenicii s-au bucurat. M-am mirat când am citit acest text. Normal, m-aș fi așteptat ca apostolii să se mâhnească pentru că Mântuitorul pleca dintre ei; s-a mai întâmplat odată când Iisus i-a anunțat că va pleca și ei au început să se întristeze și cunoscându-le gândul și starea sufletească Domnul le-a zis: „Este de folos ca Eu să plec căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16,7) și a încercat să-i lămurească despre acesta; ori, de data aceasta, Mântuitorul pleca de la ei, iar ei se bucurau.

 

Acest lucru presupune că în cele 40 zile cât, după Înviere, Iisus a stat cu ei, i-a lămurit pe apostoli că trebuie să plece, că misiunea Lui pământească s-a încheiat, dar i-a convins că rămâne pe mai departe totuși cu ei să lucreze cu ei, să lucreze în propria lor lucrare. Această asigurare i-a mulțumit pe Sf. Apostoli și i-a lămurit asupra misterului plecării din lume și rămânerii lui Iisus în lume.

 

Dacă Sf. Apostoli s-au bucurat că participă la marea sărbătoare, nu putem decât să preluăm această bucurie de la ei și s-o transferăm în viața noastră de zi cu zi. Ne bucurăm și noi deoarece acum, în Biserica lui Hristos, avem tot ce trebuie pentru mântuirea noastră: dragostea lui Dumnezeu, harul său, lumina, calea, adevărul.

 

Noi trăim și lucrăm în Biserică în propriul nostru avantaj, în interesul mântuirii sufletelor noastre.

 

În epoca aceasta, a treia, a Duhului Sfânt, în epoca Spiritului, a spiritualității, a trăirii în duh, a duhovniciei, Duhul Sfânt lucrează cu noi - așa cum la Înălțare Fiul lui Dumnezeu promisese apostolilor - în fiecare bună lucrare pe care o împlinim. Deci fiind părtași întru lucrare cu Dumnezeu, cum să nu ne bucurăm? Să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne învrednicească ca această bucurie să se manifeste plenar în viața noastră printr-o înțelegere profundă a acestor evenimente mântuitoare desfășurate pentru noi, pentru ca această bucurie a Sf. Apostoli să nu fie în viața noastră un act ocazional, prilejuit numai acum, de praznicul Înălțării Domnului pe care-l sărbătorim, ci să se transforme într-o stare permanentă și cu aceste sentimente să-L lăudăm pe Cel ce s-a înălțat la ceruri pentru a noastră mântuire cu frumoasele cuvinte de praznic: „Înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor; cu făgăduința Sf. Duh s-au încredințat ei prin binecuvântare că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”.

 

 

 

Înălțarea Domnului ca revelație

 

Înălțarea Domnului nu este doar un miracol în sine. Mai mult decât atât, ea este o neașteptată încununare a activității și a învățăturii mântuitoare a Domnului Hristos. Am spus “neașteptată”, deși într-un fel, ea putea fi previzibilă întrucât Mântuitorul a spus-o din timp: “Acum mă duc la Cel ce M-a trimis... Este de folos ca eu să plec...” (Ioan 16, 5-7 și în general, Ioan, capitolele 13-18, mai ales locurile unde Iisus anunță că El nu este din lume - Ioan 17, 16 - ori că “împărăția Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 10, 36, ş.a.). Totuși, este de înțeles că ucenicii nu știau în ce mod va fi această plecare; cel mai simplu mod de imaginat ar fi fost prin simpla retragere din activitate, prin plecarea în alt loc, ori prin moarte.

 

Minunea Înălțării confirmă deci învățătura Sa, dar dincolo de aceasta ea confirmă nașterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat.

 

De obicei ideea de naștere se împerechează dialectic cu ideea de moarte. Iată însă în cazul acesta, că cel puțin dintr-un punct de vedere, acela al originii divine a Celui întrupat, evenimentul Nașterii este legat de cel al Înălțării.

 

Din punct de vedere pur uman, nașterea sfârșește cu moartea, fizic vorbind. In cazul lui Iisus însă, simpla Sa moarte fizică, în calitatea Sa de om, nu confirmă nașterea ori întruparea Sa ca Dumnezeu.

 

Ceea ce confirmă că Cel născut din Fecioara Maria este Dumnezeu în om este Înălțarea, în urma Învierii. Totuși dacă Înălțarea s-ar fi produs chiar și înainte de moarte și Înviere, ea ar fi avut același rol revelatoriu și de confirmare a divinității lui Iisus.

 

Acesta este motivul pentru care și troparul praznicului arată Înălțarea ca fiind mijlocul prin care ucenicii s-au încredințat că într-adevăr, învățătorul lor este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii.

 

Cu alte cuvinte, ucenicii Lui au asistat la multe lucruri care L-au descoperit pe Hristos în aceste două calități fundamentale ale Sale, și pentru că au văzut, au crezut; acum însă, la Înălțare, s-au încredințat, adică și-au întărit, confirmat credința pe care o dobândiseră mai înainte, Înălțarea s-a constituit într-un nou teren în care ei și-au înrădăcinat credința.

 

 

In sfârșit, Înălțarea Domnului reprezintă o paralelă a unui alt mare eveniment, în afară de Naștere, Venirea a doua a Fiului lui Dumnezeu ca Judecător. Știm aceasta de la îngerii care au vorbit celor prezenți când Iisus s-a ridicat la cer: “bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus, care s-a înălțat de la voi la cer, tot așa va și veni precum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1,11).

 

Deci una din funcțiile Înălțării este și aceea de a anunța, de a anticipa următorul eveniment hristic în istoria mântuirii neamului omenesc.

 

Așadar, prin paralela pe care o face între Nașterea din Fecioară și venirea ca Judecător a lui Iisus, Înălțarea Domnului indică semnificativ și explică totodată împletirea definitivă și paradoxală a două destine, nivele existențiale sau existente diferite: cea a Fiului lui Dumnezeu, deci a lui Dumnezeu Însuși, și cea a umanității.

 

 

Iubiţi credincioşi

Dragi prieteni,

 

Suntem incă în izolare dar mereu în duh împreună. Tema acestei duminici, a patra după Sf. Paşti, se referă la un anumit fel de singurătate după cum se vede din meditaţia de mai jos.

 

Dar noi suntem încredinţaţi că în izolarea noastră când strigăm „Vino, Doamne Iisuse!” El vine. Cum a venit la Betesda.

 

Cu noi este Dumnezeu!

 

Pr. Theodor Damian

 

 

De ce ești singur?

Meditație la duminica a patra după Sf. Paști

 

Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți,

 ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt grele.

(Efeseni 5, 15-16)

 

Suntem în duminica numită a slăbănogului, dedicată deci acestui om paralizat de 38 de ani, care în fiecare an își aștepta vindecarea. Sf. Evanghelie care s-a citit astăzi ne vorbește de acea scăldătoare aflată în Ierusalim unde în fiecare an, o singură dată – și data nu se știa – îngerul Domnului se cobora și tulbura apa, și cel care intra întâi în apă după tulburarea ei, se făcea sănătos de orice boală ar fi fost cuprins.

 

La această scăldătoare l-a întâlnit Iisus pe acest slăbănog care deși nu avea pe nimeni, cum el însuși avea să mărturisească, pentru a-l arunca în scăldătoare după tulburarea apei de către înger, totuși venea acolo.

 

Prima întrebare care-mi vine în minte citind acest text este următoarea: Dacă știa prea bine că nu are pe nimeni să-l ajute, de ce mai venea acolo? În 38 de ani, nu se convinsese că vine în zadar?

Poate spera într-o minune. Dar ce fel de minune? Nu știm. Poate spera într-o minune făcută în mod direct de Dumnezeu? Dar cine se mai putea bucura de așa privilegii? Trecuse vremea când Dumnezeu intervenea direct în istorie, în viața oamenilor ca odinioară, prin Moisi, prin patriarhi, prin prooroci.

 

Şi totuși! Bolnavul avea motiv să spere. Motivul era tocmai ceea ce se întâmpla la Betesda. Nu era o intervenție directă a lui Dumnezeu faptul că îngerul venea și tulbura apa? Că la această tulburare, cel ce intra primul în apă se vindeca de boala sa? Deci teoretic, câtă vreme se dovedea, prin însuși faptul vindecărilor miraculoase de acolo, că Dumnezeu există și lucrează în lume, că nu a uitat de lumea Sa, teoretic spun, el avea motive să spere în posibilitatea unei minuni directe.

 

Şi totuși, practic, de 38 de ani venea acolo degeaba!

 

Atunci, poate spera în vreo minune indirectă?! Poate spera că va găsi un om, că se va milostivi cineva de el și-l va ajuta la momentul oportun...

 

Deși putea exista și această speranță, timpul dovedise că și aceasta, până în acel moment cel puțin, fusese zadarnică. Mai ales pentru faptul că lui i-ar fi trebuit un om ca să stea tot anul cu el, tot timpul, deoarece data sosirii îngerului era neștiută. Așa ceva era mai greu de găsit! Poate spera însă în altceva. Poate spera să se întâmple ceva deosebit, ceva care să schimbă regula, să schimbe condițiile și criteriile vindecării miraculoase.

 

În tot cazul, este demn de reținut, că oricât de vagă ar fi fost ea, nimic altceva decât speranța era cea care îl aducea acolo.

 

Se va fi gândit și el: acasă oricum n-avea nici o șansă. Aici, măcar, putea să spere oricât de neîntemeiată ar fi fost speranța, dar putea să spere. Şi ce frumos e să speri! Ce bine ne face! Şi iată că acest altceva care putea să se întâmple, s-a și întâmplat. A venit la el Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

 

Iisus a venit, l-a văzut, a stat de vorbă cu el, l-a întrebat dacă vrea să se facă sănătos – nici nu mai era nevoie să-l întrebe, dar vom vedea de ce a făcut-o – la care slăbănogul a răspuns: Vreau, dar om nu am care să mă arunce în scăldătoare. Reținem expresia lui: Om nu am! Cât este de dureros! Să nu ai pe nimeni! Să nu ai rude, prieteni, frați, vecini, cunoștințe care să se sacrifice puțin pentru tine. Şi Mântuitorul s-a dovedit a fi Omul. Tocmai când slăbănogul se plângea zicând: Om nu am, atunci i s‑a arătat Domnul. Toate lucrurile arătau spre Hristos: Ecce Homo! Omul de care el avea nevoie, Omul de care toată lumea are nevoie.

 

După convorbirea cu bolnavul, Mântuitorul, Omul tuturor oamenilor, l-a vindecat și l-a trimis de acolo iar mai târziu, avea să-i spună un lucru căruia vreau să-i subliniez importanța: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu ți se întâmple ceva mai rău!” (Ioan 5, 14).

 

Poate ar trebui să punem în legătură acest cuvânt al Mântuitorului, acest avertisment dat bolnavului vindecat, cu declarația anterioară a acestuia din urmă: „Om nu am.” Căci există o legătură între ele.

 

Dacă Domnul i-a zis: „De acum să nu mai păcătuiești ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”, înseamnă că el păcătuise, că ceva se întâmplase în viața lui, că se făcuse vinovat de ceva, poate de vreun lucru grav, știind sau neștiind, dar oricum, o neregulă trebuie să fi existat prin care să-și fi îndepărtat pe cei de aproape, fapt pentru care a și putut exprima dureroasele cuvinte: Om nu am. Cuvintele acestea singure pun un semn de întrebare. De ce nu avea om? Ce s-a întâmplat? Cine a fost vinovat? Poate a fost vreo neînțelegere la mijloc și era victima vreunei confuzii, a unei erori? Faptul de a nu avea pe nimeni presupune totuși, se poate gândi dar fără a judeca, cum că ești un om dificil, că nu știi să te comporți, să te faci acceptat de cei din jur, să-i ții aproape.

 

Am văzut celălalt caz, al celuilalt paralitic din Capernaum, vindecat de Mântuitorul. Acesta avea patru prieteni care l-au adus pe  targă, pe un pat. Fiecare ținea de câte un colț al patului. Au spart și acoperișul unei case, căci Mântuitorul se afla într-o casă, au coborât patul cu frânghiile prin spărtură şi l-au pus în fața Domnului.

 

Deci acesta nu se afla în situația disperată de a spune: „Om nu am”.

 

Iar Mântuitorul și aceluia, după ce l-a vindecat, direct, simplu, impresionant, i-a spus: „Iertate îți sunt păcatele” (Matei 9, 2).

 

Deci și acela păcătuise.

 

Concludem fără să generalizăm, fără să absolutizăm, că păcatele au implicații din acestea vizibil negative în viața noastră, atât în viața spirituală, cât și în cea fizică sau socială.

 

Celui din Capernaum, Mântuitorul i-a iertat păcatele fără a-l întreba ceva. Pe acesta de la Betesda, l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6). Desigur, dialogul va fi fost poate mai mare, sfinții Evangheliști rețin însă esențialul.

 

Așadar pe cel din Capernaum Mântuitorul nu l-a întrebat nimic ci i-a iertat păcatele, fapt care a scandalizat lumea, pe cei ce erau acolo și-L ascultau; cu interes, de altfel.

 

Însă Mântuitorul Hristos a știut ce face. N-a spus nimic întâmplător. A ales bine momentul. El avea de îndeplinit un program. Şi l-a îndeplinit. Trebuia să-și arate dumnezeirea Sa, și nu dintr-o dată. Trebuia să sensibilizeze lumea puțin câte puţin; s-o pregătească pentru descoperirea finală care urma să se producă în învierea Sa din morți. Aici, în Capernaum, auditoriul Său era format din farisei şi cărturari, în afară de poporul care Îl înconjura. Erau oameni ai legii, oameni culți, care Îl urmăreau cu interes să vadă ce mai zice nou, căci El vorbea ca unul care avea putere (Matei 7, 29) și așa cum nimeni altul n-a vorbit și n-a lucrat până atunci în Israel, cum mărturisesc evangheliștii și cum mărturiseau și mulțimile (Matei 9, 33). Şi normal că erau curioși, ca atunci când apare dintr-o dată un învățător de această talie, un personaj care spune ce n-a spus nimeni niciodată, căci, într-adevăr ce a spus Iisus n-a spus nimeni, niciodată. Putem căuta în toate sistemele filosofice, pedagogice și chiar teologice, religioase și vom vedea. A spus cineva vreodată, de pildă „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6)?, sau „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 35)? Nimeni!

 

Despre dumnezeirea Sa, Mântuitorul voia să dea fariseilor ce erau de față probe în afară de facerea de minuni. De aceea după vindecarea miraculoasă, Iisus a adăugat: „Fiule, ți se iartă păcatele” (Ioan 9, 2). Şi metoda Mântuitorului a mers, căci după ce a spus aceasta, fariseii au început a se întreba, cum poate El să ierte păcatele, și socotea că Iisus hulește.

 

De ce a procedat așa? Pentru că vindecări miraculoase fariseii mai văzuseră, auziseră, știau din istorie. În Vechiul Testament, Dumnezeu prin prooroci, a făcut astfel de fapte și ei puteau bănui că astfel de fapte se mai pot face, că mai poate veni în lume un rabin, un prooroc, un învățător de lege, eventual mai bun decât alții; dar nu Fiul lui Dumnezeu! Deci minunea pentru ei n-ar fi fost suficientă pentru dovedirea dumnezeirii, în timp ce a ierta păcatele, aceasta n-a făcut-o niciun prooroc, niciun drept al Vechiului Testament, niciun rabin, niciun învățător de lege, nimeni! Aceasta n-o poate face decât Dumnezeu. Şi când Mântuitorul în prezența lor afirma că iartă păcatele paraliticului, de fapt voia să le spună: Iată, sunt Dumnezeu!

 

Nu le-a spus-o în forma asta, așa direct, pentru că și-ar grăbit răstignirea, ori Mântuitorul mai avea de împlinit lucruri din programul Său pe pământ.

 

Însă cu acest slăbănog de la Betesda, Iisus stă de vorbă, îl întreabă înainte de a-l vindeca dacă vrea să se facă sănătos, pentru a-l provoca la mărturisire, deoarece este de presupus, cum am menționat, că acesta avea ceva pe suflet, făcuse ceva mai grav în viața lui, altfel, Mântuitorul nu l-ar fi avertizat în mod expres: „De acum să nu mai greșești ca să nu ți se întâmple ceva mai rău!” Şi numai după aceea l-a vindecat, după ce a vorbit cu el.

 

Şi de data aceasta, prin minunea făcută Mântuitorul se dezvăluie, se confirmă ca fiind Dumnezeu adevărat. Dovada acestui lucru o avem în faptul că, după această întâmplare, Iisus a început să vorbească despre Sine, în prezența rabinilor, a fariseilor, a început să vorbească despre dumnezeirea Sa, cu deosebit curaj. Şi acum vorbele Mântuitorului au stârnit mirare, indignare chiar, de aceea fariseii căutau să-L prindă și să-L omoare, ceea ce vor și face mai târziu, dar nu înainte ca Iisus să fi considerat că și-a împlinit misiunea aici pe pământ.

 

Aceasta este întâmplarea din pericopa Sf. Evanghelii de astăzi. Dar problema mare abia acum vine. De ce ne interesează pe noi lucrurile acestea? Ce legătură au ele cu noi, cu viața noastră?

 

E vorba de o istorie, de un fapt, îl citim, poate nici nu e nevoie să-l interpretăm prea mult, ni se pare că nu mai avem timp și de așa ceva, s-a întâmplat odată și s-a terminat! Deci ce ne privește pe noi? Cu ce ne interpelează pe noi în mod direct această întâmplare?

 

Iată, n-am să spun că această întâmplare poate fi pentru noi o bună lecție de morală deoarece cuvântul „morală” deranjează astăzi urechile noastre sensibile, el pare pretențios și sună incomod pentru urechile omului secolului XXI. Am să spun însă același lucru cu alte cuvinte, și anume că această pildă evanghelică poate fi o lecție de viață pentru noi. Așa pare mai convenabil.

 

Două lucruri ne rețin atenția din desfășurarea acestei întâmplări: primul este legat de declarația slăbănogului: „Doamne, om nu am”. Jalnică afirmație! Amar strigăt! Să nu ai pe nimeni, să constați că nu te iubește nimeni, că nimeni nu ştie că exişti! Atunci eşti un nimeni?! Chiar așa să fie? Iată iadul pe pământ.

 

Dostoievski spunea că iadul constă în neputința de a iubi. Dar o altă față a iadului poate fi, la fel de bine, și aceasta: a nu fi iubit de nimeni, a nu avea pe nimeni.

 

Așa cum spuneam, acest om trebuie să fi făcut ceva grav în viața lui pentru a se găsi abandonat complet când avea nevoie mai mare de cineva.

 

Singurătatea slăbănogului îi punea viața sub un imens semn de întrebare. Deci ce se întâmplase? Ce a putut să facă? A nu avea pe nimeni înseamnă să-ți anticipezi suferința veșnică de dincolo – în cazul în care faptul se produce din vina ta, datorită păcatului neiertat. A nu avea pe nimeni înseamnă să fii degradat din condiția de om. Omul trebuie să aibă pe cineva. Acesta este unul din criteriile prin care dovedim că suntem oameni! Căci omul adevărat este ființă de comuniune. Însuşi Dumnezeu la creație a afirmat: „Nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18)!

 

Când comuniunea este ruptă, avem de a face cu o gravă anomalie. Or, dacă el nu avea pe nimeni, înseamnă că fusese păcătos, cum vedem din nou, din atenționarea Mântuitorului: „De acum să nu mai greșești!”

 

Ce învățăm de aici? Oamenii și-i face omul. Atunci când vrei să ai om, există un secret, pe care dacă-l deții, niciodată nu ajungi în situația disperată a acestui slăbănog. Ca să ai om, trebuie să fii om la rândul tău, să fii om întreg, să fii om pentru oameni. Pentru ca cineva să fie cu tine, tu trebuie să fii cu altul. Dar bineînțeles, neașteptând ca el să înceapă primul, cel de lângă tine, ci tu începi să fii al lui, cu el, pentru el. Şi după aceea el și ceilalți vor fi oameni pentru tine.

 

Dacă ești superficial vei avea prieteni superficiali, vei avea relații superficiale, epidermice, și nu e mirare ca atunci când cazi într-un necaz, într-o boală, prietenii aceștia să te părăsească. Cum ești tu, așa ți i-ai făcut. Dacă am fi acuzați de o astfel de superficialitate, probabil că am zice: ei sunt de vină! Cât am avut bani, cât i-am primit, cât le-am dat, eram cu ei, era plină casa și acum dacă nu mai am ce le da, nu mai vine nimeni la mine. Or, cât ai avut a le da și le-ai dat, dacă n-ai știut la ce nivel să angajezi relația cu ei, dacă tu fiind superficial, ai întreținut o legătură superficială, când nu mai ai ce le da este normal să nu te aștepți la altceva din partea lor decât la superficialitate. Te vor părăsi!

 

Şi dimpotrivă! Dacă știi să profiți de faptul că ai niște oameni în casă – indiferent din ce motiv vin, că le dai, că-i ajuți – și să fii om adevărat cu ei, să fii om întreg, integru din toate punctele de vedere, cel puțin pe cât posibil, cel puțin să te străduiești, să râvnești, atunci îți formezi altfel de oameni, așa cum te străduiești să fii. Poate nu pe toți îi vei face așa, vor fi și excepții, dar în general vei avea astfel de oameni.

 

Ceea ce spun nu este o utopie. Sunt relațiile autentice o utopie? O ficțiune? Nu!

 

Nu am văzut noi oameni săraci care n-au nimic și care au prieteni de nădejde?

 

Oamenii adevărați sunt apreciați, căutați. Lângă ei vin oameni pe măsură care vor să se formeze într-o trăire autentică. Şi ne gândim, de exemplu, la un om de valoare, de prestigiu, la Socrate, sau la Noica, sau la alții. Pot avea acești oameni niște prieteni neserioși, lipsiți de preocupări serioase, majore, profunde, lipsiți de aspirații înalte? Nu! De vorbit ei vor vorbi poate cu oricine, dar prieten nu le poate fi oricine.

 

La omul adevărat, în general vorbind, oamenii nu vin pentru a profita de bunurile lui materiale sau chiar spirituale în sensul necinstit, superficial, de moment. La omul autentic vin oameni autentici. Aceștia nu vin pentru a avea ci pentru a fi. Nu pentru a  intra în posesia unor lucruri ci pentru învăța un mai bun mod de a fi care să le garanteze mai mult integritatea spirituală.

 

Însă unul din lucrurile care oferă o garanție pentru integritatea spirituală este credința. Credința construiește mult în noi. Ne ajută să depășim multe crize din viața noastră, să scăpăm de multe greutăți prin ceea ce ea construiește în noi. Credința construiește în noi catedrale în care ne adăpostim la nevoie, în care adăpostim și pe alții, salvându-i când este cazul.

 

Un om credincios este căutat de ceilalți deoarece credința îi conturează profilul spiritual, i-l adâncește, credința îl recomandă ca pe un om de încredere, autentic. Credința te ajută, în acest sens, să trăiești întru adevăr.

 

Omul credincios nu rămâne niciodată fără om pentru că el Îl are în primul rând pe Dumnezeu. Şi prin Dumnezeu are și oameni!

 

Eşti credincios? Dumnezeu este Om pentru tine. El te ajută ca tu să fii om și apoi să poți forma prin felul tău de a fi, pe ceilalți, să-i menții, să-i ai aproape.

 

Al doilea motiv pentru care această minune ne reține atenția este referitor la problema păcatului!

 

Iarăși spun: pentru a nu părea că sunt moralist, cuvânt dezagreat astăzi, n-am să vorbesc despre păcat în definiția lui clasică, deoarece toată lumea știe ce este un păcat, sau ce înseamnă să faci bine sau să faci rău; am să spun însă, odată cu Sf. Părinți, că păcatul este o eroare de gândire.

 

Să ne imaginăm un lucru: un om care se pricepe la matematică începe niște calcule; la un moment dat, fără să-și dea seama, face o greșeală în exercițiile lui, în calcule, drept aceea toate operațiile vor merge în fals, și va şi ajunge la un rezultat fals, nu la rezultatul dorit, adevărat. Se poate întâmpla că nici nu-și dă seama că a greșit. Dar dacă este cineva care știe mai multă matematică decât el, atunci îi va zice: Nu este acesta rezultatul ci altul; hai să vedem unde e greșeala. Şi va relua împreună cu el toate operațiunile, va reface calculele, va descoperi greșeala care le-a generat pe toate celelalte și va ajunge la rezultatul corect.

 

Așa se întâmplă și în viață. Dacă păcatul este o eroare de gândire, dacă nu-ți dai seama că ești în eroare, greșind o dată fundamental, se poate să mergi din eroare în eroare, pentru că o greșeală o antrenează, o naște pe cealaltă, se poate ajunge chiar până acolo ca întreaga viața să devină o eroare, un fals. Şi nu-ți dai seama, nu știi, decât atunci când vine cineva lângă tine – dacă suporți ca altul să vină lângă tine să te analizeze, să te corijeze, dacă poate sta lângă tine – deci vine şi-ţi atrage atenția că trăiești în eroare şi-ţi arată ce trebuie să faci. Dacă ești sensibil, receptiv, îl primești și refaci calculul vieții tale cu el, refaci operațiile, îți arată greșelile, te ajută să-ți refaci viața, să mergi pe drumul ce bun, să ajungi la rezultatul dorit. Pentru aceasta însă este necesar un spirit profund autocritic, de mare înțelegere și larghețe față de ceilalți. Pentru aceasta e necesar să fii conștient, să accepți ideea că altul poate fi mai bun ca tine! Fapt pe care noi nu prea îl acceptăm, sau dacă totuși o facem, nu prea ne este comod. Deci este de-a dreptul un act de curaj și de mare onestitate, să accepți ca cineva să vină lângă tine să te corijeze, să te analizeze din exterior, cu mai multă obiectivitate decât ai face-o tu, fără părtinire, şi să-ţi spună: ești în eroare! Şi mai mult decât atât, este meritoriu ca ascultând-l să nu zici: „Bine mulțumesc”, și să-ți vezi în continuare de drumul greșit pe care ai apucat, ci să încerci să-i ceri ajutorul, să schimbi ceva în viața ta. Pentru aceasta trebuie avut în vedere fiecare moment. Pentru aceasta e nevoie de înțelepciune. De aceea Sf. Pavel ne îndeamnă, cum spuneam la începutul acestei meditații, să umblăm ca niște înțelepți, nu ca niște neînțelepți (Efeseni 5, 15-16).

 

Aici se dovedește nevoia de a  avea un ghid spiritual, o călăuză. Toți avem nevoie de o călăuză. De aici necesitatea spovedaniei, a duhovnicului, a rugăciunilor de tot felul, a slujbelor, dar mai ales a unui ghid spiritual. Şi pe lângă acesta Îl avem pe Mântuitorul Hristos. E a venit tocmai pentru aceasta: Să ne conducă. N-a spus El: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6)? Calea și Adevărul. El este călăuza infailibilă. Orice om prin ceea ce are bun în el ne poate fi o călăuză, dar Iisus Hristos cu atât mai mult.

 

Poate la o intersecție a drumului vieții noastre, El ne așteaptă pentru marea întâlnire care ne poate schimba drumul existențial!

 

Să fim atenți, să nu pierdem ocazia.

 

HRISTOS A INVIAT!



Invierea Domnului

 

 

Iubiţi credincioşi, dragi prieteni,

 

Criza este în toi. Virusul, duşmanul nevăzut, ne pândeşte “ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

 

Dar noi, nădăjduind spre Domnul îl biruim pentru că zicem, încredinţaţi, cu psalmistul: “Domnul este ajutorul şi mântuitorul meu, de cine vă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1-2).

 

Iar cununa nădejdii noastre şi temelia credinţei stă în faptul că Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând.

 

În aceste zile de trisete pentru molimă, boală, moarte dar şi de bucurie pentru Învierea Domnului nostru accentul cade pe Iisus cel înviat care ne spune precum femeilor mironosiţe: NU VĂ TEMEŢI! (Matei 28, 10).

 

Acest cuvânt este temeiul speranţei noastre în aceste zile când celebrăm momentul Învierii.

 

NU VĂ TEMEŢI!

HRISTOS A ÎNVIAT!

 

Pr. Theodor Damian

 

 

Pastorală la praznicul Învierii Domnului 2020

IPS Nicolae Condrea

https://mitropolia.us/index.php/ro/958-pastorala-la-praznicul-invierii-domnului-2020

 

 

 

 

Pr. Dr. Theodor Damian

 

Învierea Domnului – restaurarea omului

 

„Acum toate s-au umplut de lumină,

 și cerul și pământul și cele dedesubt.”

(Din canonul Învierii)

 

Și dacă „soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29), și dacă orice altă catastrofă imaginabilă cosmică s-ar putea întâmpla, nimic nu ar întrece în importanță, semnificație și dimensiune Învierea Domnului nostru. După aducerea omului dintru neființă la ființă și înzestrarea sa cu chipul lui Dumnezeu, Învierea lu Hristos este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omenirii. Atât de mare încât, copleșiți, ne întrebăm cu psalmistul: „Ce este omul că-Ți amintești de el, sau fiul omului că-l cercetezi?” (Ps. 8. 4). Și cu același psalmist credincios realizăm incredibila demnitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu, căci zice: „L-ai micșorat cu puțin faţă de îngeri; cu slavă și cu cinste l-ai încununat” (Ps. 8, 5), cuvinte în deplină concordanță cu ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur spunea despre condiția noastră existențială ideală, și deloc ireală, îndemnând ca prin credința și viețuirea noastră să ajungem la statura de oameni cerești și îngeri pământești.

Sigur că la întrebarea esențială a psalmistului despre om, răspunsul, pe cât de simplu, pe atât de profund și tainic, vine, îmbucurător, de la Sf. Ioan Teologul care ni-L descoperă pe Dumnezeu ca fiind iubire (I Ioan 4, 8). Aceasta spune totul.

Dacă ținem seama de darul libertății ce ni s-a dat, de felul cum a fost folosit de protopărinţii noștri, de cădere, rătăcire și de posibilitatea reală a reîntoarcerii, ca în pilda fiului risipitor, Învierea Domnului este poarta deschisă de Dumnezeu pentru restaurarea omului despre care vorbește pe larg Părintele Dumitru Stăniloae într-una din cărțile sale, intitulate chiar așa, Iisus Hristos sau restaurarea omului. Este vorba de reașezarea omului, revenirea sa la condiția inițială pe care a avut-o în Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă Învierea Domnului este poarta noastră spre Împărăție, având în minte pilda fiului risipitor, înțelegem că la această poartă stă Tatăl nostru cel din ceruri cu brațele deschise pentru a ne primi și reintegra în dragostea Lui. În acest context trebuie remarcat faptul că în cazul fiului risipitor, fiul a făcut ce a vrut; Tatăl nu s-a dus după el și nu a trimis pe nimeni să insiste, să-l convingă să revină acasă. Doar îl aștepta cu dor și drag în ceea ce putem gândi că ar fi o poartă, adică afară din casă, căci altfel nu l-ar fi putut vedea venind. Și când l-a văzut i-a ieșit în întâmpinare, el care ieșise deja, dar acum cu pași mai mulți, și l-a îmbrățișat.

În cazul Învierii Domnului vedem că Dumnezeu Tatăl nostru face chiar mai mult decât tatăl fiului risipitor. Dumnezeu trimite pe Fiul Său cel unul născut după omul căzut, rătăcit, ca să-i aducă omului aminte cine este, de unde vine, unde îi e locul și ce să facă pentru a ajunge acolo. Apoi, după învățături, minuni și multiple chemări, în Răstignirea Sa, Iisus arată dragostea totală, până la sacrificiul suprem, a lui Dumnezeu față de om, iar în Învierea Sa aduce argumentul culminant și dovada incontestabilă cu privire la ce a învățat El despre Dumnezeu, despre Împărăția cerurilor, despre om și vocația sa existențială ultimă.

Spun argumentul suprem deoarece Iisus știind cum e omul îi răspunde omului după firea lui. De multe ori vorbele nu conving. Faptele însă da. Vorbe despre Înviere erau destule. Saduheii nu credeau în înviere și argumentau cu fariseii la nesfârșit pe această temă. Vorbele pot crea filosofii întregi, sisteme de gândire mai mult sau mai puțin sănătoase. În fața faptei însă rămâi mut, copleșit. Faptele Mântuitorului culminând cu Învierea Sa au stat la temelia propovăduirii apostolice, căci pentru a fi convingători Sf. Apostoli spuneau simplu și clar: „Ceea ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri,... și mâinile noastre au pipăit... vă vestim și vouă” (I Ioan 1, 1-3). Această mărturisire apostolică apare în mod cu totul extraordinar în predica Sf. Ap. Pavel care, deși nu l-a văzut pe Iisus în viața Lui pământească, destăinuie cum a fost răpit până în al treilea cer, în rai, unde a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului să le vorbească (II Cor. 12, 2-4), și unde i s-a dat să-L vadă pe Hristos întru slava Sa, căci zice clar corintenilor justificându-și apostolia: „Oare nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Iisus Domnul nostru?” (I Cor. 9, 1). Și zice în alt loc că Hristos, la urma tuturor, i s-a arătat și lui (I Cor. 15, 8).

Mântuitorul a înviat, dar nu a povestit multe. Faptul Învierii vorbește totul de la sine. Totuși l-a ales pe Sf. Pavel să vorbească, să explice mai în detaliu ce înseamnă învierea, cum va fi, care este semnificația și relevanța ei pentru noi. Astfel le spune credincioșilor din Corint: „Iată, taină vă spun vouă: nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba... Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune, iar acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris că ‚moartea a fost înghițită de biruință’ ” (I Cor. 15, 51-54).

Și o altă explicație despre înviere, de data aceasta credincioșilor din Tesalonic: „Fraților, despre cei ce au adormit nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca cei ce n-au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți. Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și la trâmbița lui Dumnezeu, se va pogorî din cer și cei morți întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 13-17).

 

Învierea Domnului este evenimentul care răspunde în modul cel mai înalt și complet celei mai vechi și profunde aspirații a sufletului omului: nemurirea care este parte din darul primordial făcut de Dumnezeu omului: asemănarea. Căci dacă prin chip înțelegem înzestrarea omului cu rațiune, voință și simțire, împreună cu toate celelalte calități personale deja date lui la creație, prin asemănare înțelegem două alte mari posibilități, calități potențiale, sfințenia și nemurirea. Dacă pentru chip omul nu a trebuit să facă nimic pentru a-l primi, pentru asemănare el trebuie să-și aducă propria contribuție. Cu alte cuvinte, prin sfințenie să dobândească nemurirea, sfințenia obținându-se printr-o viață curată, întemeiată pe credința în Hristos cel înviat ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al nostru. Și dacă vorbim de credința în Hristos, vorbim mai ales de cea în Învierea Sa, căci atenționează cu deosebit accent Sf. Ap. Pavel că „dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credința voastră” (I Cor. 15, 17).

Atât prin Naștere, cât și prin Cruce, dar mai ales prin Înviere, Mântuitorul Hristos demonstrează că într-adevăr „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37), că incredibilul devine adevăr, că imposibilul devine posibil, fapt ce reflectă zicerea Sf. Părinți: „Când calea ți se pare imposibilă, fă din imposibil o cale”.

 

*  *  *

 

Așadar, Învierea Domnului conferă o nouă dimensiune existenței umane, ea echivalând cu o nouă creaţie și generând un nou mod de a concepe lumea și viața, un nou mod de a fi.

De aceea, restaurați fiind prin credință noastră În Hristos cel înviat, înnoiți cu fiecare pas pe care-l facem spre marele prag al Învierii, Îl lăudăm pe Cel ce ne-a trecut de la moarte la viață și de la pământ la cer, mărturisind cu apostolică încredințare că

Hristos a înviat!

Cu adevărat a înviat!

 

Sfanta si Marea Joi  -  Pr. Theodor Damian

 


Iubiţi credincioşi, dragi prieteni,

 

În momentele grele prin care trecem în aceste zile din Săptămâna Sf. Patimi e bine să ne înnoim credința și speranța în Dumnezeul nostru Atotputernic rugându-ne cu minunata rugăciune de la slujba Pavecerniței celei mari:

 

„DOAMNE AL PUTERILOR, fii cu noi

că pe altul afară de Tine

ajutor întru necazuri nu avem,

DOAMNE AL PUTERILOR,

miluieşte-ne pe noi!”

 

Apoi, cum zicem la Sf. Liturghie:

 

„Sus să avem inimile!

Avem către Domnul.”

 

În comuniune de rugăciune cu voi cu toţi

 

Pr. Theodor Damian

 

Sfanta si Marea Miercuri – Pr. Theodor Damian

 

Dragi prieteni,

 

Ce bine este să fim încredinţaţi că în aceste zile de restrişte nu suntem singuri, Da, suntem unii cu alţii, dar asta nu e suficient. Pentru că oamenii pot rezolva lucruri doar până la o limită. Dincolo de ea, singurul care le poate rezolva este Dumnezeu. „Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

 

Deci nu suntem singuri, aşa cum cântăm la slujba Pavecerniţei Mari: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”!

 

Dar întâi şi întâi trebuie să ne plecăm noi în faţa lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că trebuie să ştim cum să-L primim, cu să-L întâmpinăm.

 

Trimit aici, ca reiterare, câteva reflecţii legate de semnificaţia zilei de mâine, Sfânta şi Marea Miercuri, şi care se referă tocmai de idea întâmpinării de către noi a Celui ce vine spre noi.

Dumnezeu să ne păzească cu mila şi harul Său.

 

Pr. Theodor Damian

 

 

 

Sfânta și Marea Miercuri: Iată Mirele vine în miezul nopții...

 

Şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind

 

            Săptămâna Sf. Patimi este momentul de cea mai intensă spiritualitate din întregul Post Mare și chiar din întregul an liturgic, datorită deosebitei bogății a semnificațiilor și tematicilor rugăciunilor specifice, datorită pocăinței totale trăite de credincios, pocăință care este caracteristică acestei perioade, datorită perspectivei în care se desfășoară spiritualitatea acestei săptămâni: Învierea Domnului.

            Atitudinea generală a creștinului în tot acest timp este umilința. Toate rugăciunile sunt un îndemn la această virtute, iar printre altele, cu deosebire două care se rostesc pentru ultima dată în cadrul anului liturgic, în Sfânta și Marea Miercuri. Este vorba de troparul “Iată mirele vine în miezul nopții”... și de rugăciunea Sf. Efrem Sirul: “Doamne și stăpânul vieții mele”... De ce în mod deosebit în aceste două rugăciuni? Pentru că ele se repetă în cadrul sfintelor slujbe în diverse perioade, tocmai pentru frumusețea conținutului lor și pentru importanța actualizării acestor îndemnuri în viața noastră.

            Prima rugăciune este un tropar ce se cântă la primele patru denii din Săptămâna Patimilor, iar a doua rugăciune este compoziția Sf. Efrem Sirul și se repetă încă și mai mult decât prima, deoarece este rostită la toate slujbele din Sfântul și Marele Post până în Sfânta și Marea Miercuri, fiind însoțită întotdeauna de metanii și închinăciuni.

            Troparul “Iată Mirele” este inspirat din pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) unde Mântuitorul Hristos este înfățișat ca Mire care vine la miezul nopții și întru întâmpinarea căruia se iese cu candela aprinsă.

            Parafrazând și explicând, autorul a transformat pilda într-un îndemn duhovnicesc cu dublă semnificație, după evenimentele la care se referă: la Învierea Domnului, care este celebrată în tradiţia ortodoxă la miezul nopții, moment când Domnul Iisus  Hristos este așteptat de către credincioși în stare de priveghere, cu lumânările aprinse, sau la a doua venire a Mântuitorului nostru, la Parusie, în vederea căreia se cere aceeași stare de priveghere, aceeași candelă a sufletului aprinsă, aceeași continuă rugăciune, aceeași permanentă umilință. Rugăciune și umilință, deoarece în momentul Învierii cât și cel al Parusiei, Mântuitorul vine ca Împărat biruitor. În ambele ipostasuri, Mântuitorul Iisus nu mai este persoana smerită și batjocorită, ci un personaj impunător a cărui dumnezeire, autoritate și putere nu mai este pusă în discuție de către nimeni.

            Această rugăciune conține tematici importante: venirea Mirelui, așteptarea în stare de umilință, răsplata, avertismentul, Împărăția lui Dumnezeu, rugăciunea de laudă și rugăciunea de cerere.

            “Iată mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este acela pe care îl va afla lenevindu-se; vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de împărăție să te încui; ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.”

            Să poposim asupra câtorva din momentele rugăciunii: venirea mirelui este o certitudine. Aceasta amintește de faptul că credința noastră este o certitudine pe care noi o avem despre lucrurile care - paradoxal- nu se văd, așa cum spune de altfel și Sfântul Apostol Pavel (Evrei, 11, 1) Venirea este iminentă: “Iată!” El vine. Încă nu a sosit ca să încuie porțile Împărăției, dar Îl vedem, “Iată”-L! Este  în drum spre noi, vine, de aceea așteptarea este atitudinea firească a credinciosului, a slugii înțelepte, care și-a pregătit lumina, iar neașteptarea, deci lenevirea, atrage după sine consecința menționată în textul rugăciunii: moartea, încuierea afară de Împărăție.

            Este normal ca mirele să vină câtă vreme El are o legătură cu logodnica Sa, Biserica. Dar El vine în calitate de șef, de cap al acestei Biserici, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, de aceea așteptarea, ieșirea în întâmpinare, este o obligație. El este cel mai mare și El este cel ce vine spre noi, “slugile” Sale. De fapt, o asemenea dovadă de smerenie a mai dat-o Mântuitorul și la spălarea picioarelor ucenicilor, precum și în multe alte ocazii. El este mereu cel ce face primul pas, cel ce vine spre noi. Noi doar trebuie să-L așteptăm, să-I ieșim întru întâmpinare. Drumul cel mai lung El este cel care îl face, și nu noi. Noi doar așteptăm sau ieșim în întâmpinare. Efortul nostru este mult mai mic, dar trebuie făcut, și tocmai pentru că e mai mic nu are scuză sau motiv de a nu fi făcut.

            Mirele vine în miezul nopții. De ce în acest moment?

            În primul rând, prin aceasta inspiratul autor sugerează permanenta stare de veghe pe care trebuie să o aibă credinciosul, permanenta așteptare, pregătire, grija de a nu se stinge candela.

            În al doilea rând, acest miez al nopții este la noi și nu la Mire. Noi suntem în miezul nopții, iar El vine spre noaptea noastră să risipească întunericul și să instaureze lumina Sa cea pururea fiitoare, cea pururea existentă, dumnezeiască. Făcliile noastre sunt semnul că noi dorim această lumină, că noi vrem să fim fii ai luminii (Ioan 12, 36) și că purtând luminile noastre vrem să ne unim cu marea Lumină, cu Soarele Dreptății, să fim cu ea în stare de comuniune, de participare.

            În al treilea rând, întunericul este locul fricii, al îndoielii, al confuziei, al neștiinței. Rugăciunea sugerează că venirea  Luminii izgonește frica, risipește îndoiala, clarifică confuzia, luminează neștiința, iar acolo unde nu există frică și îndoială, există certitudine și curaj în credință.

 

            Celelalte momente ale rugăciunii sunt prezente în temele menționate deja. Toate acestea la un loc, formează un îndemn duhovnicesc de cea mai mare importantă în pregătirea creștinului pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

 

* * *

 

            Cealaltă rugăciune, a Sfântului Efrem Sirul, care și ea își termină ciclul rostirii în Sfânta și Marea Miercuri, cuprinde de asemenea unele din marile teme remarcate în troparul “Iată Mirele”. Însă dacă în acest tropar este vorba mai mult de legătura pe “verticală” între om și Dumnezeu, în rugăciunea Sf. Efrem se vorbește în special de dimensiunea “orizontală” a vieții omului, adică de raportul său cu semenii săi.

            “Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie; Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale;

            Așa, Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că bine ești cuvântat în vecii vecilor, Amin.”

            Trebuie specificat aici că, în viața creștinului, amândouă aceste dimensiuni este necesar să se îmbine armonios, fără ca una sau alta să fie dezvoltată în lipsa celeilalte (Apoc. 21, 16).

            De altfel, atunci când în prima rugăciune se vorbește despre raportul omului cu Dumnezeu, rugăciunea finală de cerere este făcută la plural, ceea ce arată că așteptarea, pregătirea pentru primirea Mirelui se face în mod comunitar. Personal, dar în comuniune cu ceilalți, căci Hristos este Mirele Bisericii, care este comunitatea de credincioși, iar în pilda evanghelică din care s-a inspirat rugăciunea, Mirele este așteptat nu de o singură persoană, ci de mai multe; și toate așteaptă împreună - desigur fiecare cu pregătirea lui -  și tocmai în ceea ce privește această pregătire troparul “Iată, Mirele!” face o insistență specială.

            Tot așa, în rugăciunea Sf. Efrem Sirul, cererea virtuților este făcută pentru ca ele să fie aplicate în această viață, între semeni, fapt confirmat de menționarea directă a raportului dintre frați, aflată la sfârșitul rugăciunii. De fapt, toate cererile sunt făcute în scopul instaurării unor legături ideale între frați, fapt în care ele își găsesc sensul plenar.

            Dar, legătura directă a credinciosului cu Dumnezeu nu lipsește din această rugăciune, deoarece ea este adresată Părintelui Ceresc, Stăpânului a toate.

            Aceste două rugăciuni se aseamănă din mai multe puncte de vedere: în primul rând, chiar dacă fiecare din ele evidențiază mai mult una din laturile vieții spirituale, verticala şi orizontala, totuși fiecare din ele face referire directă la dimensiunea dezvoltată special în cealaltă, în așa fel încât armonia, echilibrul le caracterizează pe amândouă.

 

            Mai mult, “verticala” și “orizontala”, fiind evocate în fiecare rugăciune, dau imaginea Crucii, a Crucii pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu, a Crucii purtate de fiecare credincios, a Crucii celei biruitoare și mântuitoare.

            O altă asemănare între cele două rugăciuni o constituie umilința ce se desprinde ca îndemn și însușire a vieții creștinului, care este “slugă” a Domnului. Totodată, în calitate de Mire sau de Stăpân, Dumnezeu este evocat în autoritatea, în puterea Sa.

            Rugăciunea de cerere și de laudă formează și ele un punct comun între cele două texte duhovnicești.

            Sfânta și Marea Miercuri, zi în care aceste rugăciuni își încheie ciclul rostirii lor în anul liturgic, devine, tocmai prin acest fapt, un moment de reflecție mai intensă și de meditație duhovnicească adâncă, deoarece, rostindu-se pentru ultima dată, ele au și un sens recapitulativ. Repetarea lor, în decursul unor perioade mai mici sau mai mari, semnifică importanța ce o au pentru spiritualitatea creștină din Sfântul și Marele Post, unde credinciosul intră în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, alăturând sacrificiu la sacrificiu, supunere la supunere, umilință la umilință, făcându-se astfel partener într-un dialog real și efectiv, nu numai de rugăciune, dar de fapte și de viață.

            “Așa Doamne, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor, Amin.”

 

Pr. Theodor Damian

 

 


Meditatie la Intrarea Domnului in Ierusalim - Pr. Theodor Damian


Iubiţi credincioşi,

Dacă în condiţia izolării impuse de lupta cu această epidemie nu ne putem aduna laolaltă în locaşul de rugăciune, ne rugăm în biserica sufletelor noastre, fiind în comuniune duhovnicească. La rugăciune adăugăm şi un moment de reflecţie la semnificaţia praznicului Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim.

Adaug aici o meditaţie despre acest important eveniment din viaţa noastră spirituală spre împărtăşire şi întărire.

Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi cu mila şi harul Său.

Pr. Theodor Damian

 

 

 

Intrarea în Ierusalim

 

Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului.

(Matei 21, 9)

 

            Foarte multe din predicile care se rostesc în ziua Floriilor, ca și cazania rânduită să se citească astăzi, se axează, între altele, pe ideea întâmpinării Mântuitorului Iisus Hristos de către mulțimi, într-un fel în momentele intrării Sale în Ierusalim, și în alt fel cu câteva zile mai târziu, când avea să fie dat spre răstignire. Deci se scoate în evidentă contrastul dintre nestabilitatea poporului în atitudinea sa față de un om, și prin extensie față de un principiu, față de credință și statornicia, fidelitatea așteptată în asemenea situații.

            Or, Sf. Evanghelist Matei care, între alții, relatează faptul intrării Mântuitorului în Ierusalim, vine cu niște precizări care pot să ne facă să înțelegem mai bine cum s-au petrecut evenimentele în vremea aceea, să vedem în ce măsură lucrurile stau așa în privința fidelității mulțimii față de Hristos pe care unii dintre oameni Îl cunoșteau mai de mult, alții însă Îl știau numai cu puțin mai dinainte, iar alții se făceau că nu-L știau deși-L știau. Dacă privim mai cu atenție, lucrurile se explică în contextul relatării lor:

            Mântuitorul Hristos venea în Ierusalim dinspre Betania, satul lui Lazăr, trecând pe lângă un alt sat numit Befaghe. Şi atunci, la învierea lui Lazăr, multă lume a aflat de minune și de Mântuitorul Hristos, atât cei din satul lui Lazăr cât și cei din satele din împrejurimi, dar și străini, pentru că era timpul când oamenii din toată Țara Sfântă se găseau în pelerinaj spre Ierusalim pentru a prăznui Păștile. Şi când Mântuitorul venea spre sfânta cetate, desigur că a intrat în această mulțime. Îl precedau mulțimile, spune Sfântul Evanghelist și era urmat de mulțimi care Îl aclamau, se spune în altă evanghelie. Iisus era aclamat mai ales pentru că oamenii auziseră de învierea lui Lazăr, care impresionase de-a dreptul și pe cei de față, și pe cei care au primit vestea (Ioan 12,9). El era întâmpinat cu cuvintele cunoscute “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Osana întru cei din înălțime (Matei 21, 9). În entuziasmul lor, oamenii își aruncau hainele înaintea Lui ca Mântuitorul să treacă peste ele, totodată ieşindu-I în cale cu ramuri de măslin, de finic sau de alți copaci în semn de bucurie și de biruință. De ce am specificat că oamenii care veneau cu și după Mântuitorul Hristos din afara cetății în Ierusalim Îl aclamau și nu cei din Ierusalim? Pentru că în momentul în care Mântuitorul a intrat în cetate mulțimile de acolo s-au întrebat: “cine este acesta?” (Matei 24, 10) după care L-au întrebat și pe Mântuitorul însuși fariseii și cărturarii: “Auzi ce strigă aceștia despre Tine?” (Matei 21,10). Deci de vreme ce oamenii din Sfânta cetate s-au întrebat cine este Iisus înseamnă că ei erau o altă mulțime decât aceea care Îl cunoștea și care-L însoțea. Şi atunci se explică de ce, pe de o parte, în ziua intrării în Ierusalim, unii Îl aclamau zicând “bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” și peste câteva zile, alții vor fi aceia care vor striga “Ia-L, ia-L, răstignește-L”. Bineînțeles că fiind vorba de cuvântul general “mulțimea”, unii din cei ce L-au hulit vor fi făcut parte și din cei care la intrarea în Ierusalim au strigat cuvinte de laudă la adresa Sa. Şi totuși cei din Ierusalim nu se poate să nu fi auzit de Iisus, ci mai degrabă se făceau că nu-L cunosc, deoarece toată Țara Sfântă Îl cunoștea; în toate satele și cetățile se dusese vestea despre minunile Sale pentru că el vorbea ca “unul care avea putere” (Matei 7, 29) mărturisesc evangheliștii, iar despre faptele sale se zicea că a făcut “lucruri mari și minunate, slăvite și preaînalte” (Rugăciunea la Sf. Maslu) pe care nimeni altul până la El nu le-a făcut, așa cum de asemenea mărturisesc Sfinții Evangheliști (Ioan 15, 24) și însuși Mântuitorul Hristos.

            O explicație a atitudinii hulitorilor ar fi aceasta: Cei mai mulți farisei și cărturari se aflau, desigur, în Ierusalim. In restul localităților, în sate și orașe și în cetăți erau mai putini. Şi când Mântuitorul era în alte localități decât Ierusalimul, El se afla în preajma unor farisei și cărturari, însă putini la număr față de celălalt public care era în preajma Lui și care Îl asculta. Şi atunci când El venea cu învățături care îi frapau pe farisei și pe cărturari, care păreau că le răstoarnă învățătura și legea, aceștia fiind putini la număr nu îndrăzneau, pur și simplu, să ridice glasul împotriva Lui, pe de o parte datorită autorității Sale deosebite, iar pe de altă parte datorită mulțimii poporului care Îl înconjura; dar mai ales pentru faptul că ei erau putini la număr. Dar de cugetat, cugetau în inima lor cuvinte de clevetire împotriva lui Iisus, de aceea în diverse împrejurări, cum e cazul din Capernaum, Mântuitorul ghicindu-le sau mai precis ştiindu-le gândurile, le și zice: “De ce cugetați cele rele în inimile voastre?”, sau “De ce cugetați lucruri îndoielnice?” (Matei 9, 4).

            Or, altfel stăteau lucrurile din acest punct de vedere în Ierusalim. Aici fariseii și cărturarii erau în număr foarte mare. Aici ei formau ei înșiși o mulțime de popor, o ceată întreagă, erau numeroși, aveau o mai mare putere de influență, fiind mulți, asupra poporului. Autoritatea lor era temută în popor de aceea s-a spus că ucenicii, după moartea Lui, s-au ascuns de frica iudeilor în Ierusalim; așadar aici fariseii aveau curajul, îndrăzneau să ridice glasul fățiș împotriva Mântuitorului. Ceea ce în altă parte se întâmpla sporadic, aici se întâmpla aproape permanent. Ei Îl contraziceau pe față, încercau să-L prindă în cuvânt, Ii întindeau curse pentru a-L discredita sau a-L prinde cu vreun răspuns oarecare nepregătit. Aici îndrăzneau să-L judece, să-L critice, să-L bârfească, să-L jignească. De aceea se făceau că nu-L cunosc și îndrăzneau să spună lucrul acesta în fata poporului: “cine este acesta?”, iar mai târziu aveau să-L întrebe cu gând ispititor: “auzi ce strigă aceștia?” ca Mântuitorul să zică cumva: “nu aud ce strigă ei”, sau “nu strigă bine”, sau “strigă bine” și ei să răstălmăcească imediat în fața poporului eventualul răspuns al Lui. De ce? Pentru că aceștia, fariseii și cărturarii din Ierusalim, ca și din alte locuri de altfel, nu puteau să-I ierte Mântuitorului că de atâtea ori, tot public, cu voce tare, i-a admonestat cu cuvinte aspre, dure, făcându-i pui de năpârci, fățarnici, morminte văruite pe dinafară și putrede pe dinăuntru (Matei 23, 13-14; Matei 23, 26; Luca 11, 42-43). Aici ostilitățile erau deschise. Cum puteau ei să ierte înfruntarea aceasta pe care Mântuitorul le-o adusese în public? Cum poate un om orgolios, dacă am transpune situația în planul trăirii noastre de zi cu zi, să uite, când este înfruntat în felul acesta atât de dur, în public, de acela care îi aduce astfel de învinuiri? Deci replica fariseilor și cărturarilor venea, am putea spune în ghilimele “în mod firesc”, deși bineînțeles că era nefirească pentru că Iisus îi admonesta pe bună dreptate.

            Când au încercat să-L prindă în cuvânt întrebându-L “auzi ce strigă aceștia?”, Mântuitorul le-a răspuns învingându-i cu propria lor armă. Nu s-a luat de ei să-i certe, să le explice, să le facă teorii, pentru că asta le-ar fi convenit, pentru că într-o teorie se spun foarte multe cuvinte și mai simple și mai complicate și e ușor să poți imediat găsi prilej de contrazicere și de răstălmăcire. Dar Mântuitorul nu consideră că e potrivit să se angajeze într-un dialog cu ei, ci le-a răspuns pe limba lor cu un citat biblic care spune: “din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă” (Matei 21, 16) arătând că oamenii curați la suflet au o lumină a minții chiar mai mare decât aceia care se consideră învățați, dar care au inima plină de vicleșug cum erau fariseii și cărturarii.

            In acest caz Mântuitorul nu spune cuvinte de la El, ci cuvinte cunoscute din Legea Veche pe care fariseii le știau, pentru ca să-i înfrângă, cum am spus, cu propria lor armă, întrucât ei se considerau doctori în știința interpretării legii Vechiului Testament. Mântuitorul atât doar le-a spus și a plecat, El știind că ce trebuie să se întâmple, s-a întâmplat, și anume, să se facă mărturisire din partea altora despre El. Şi mărturisirea s-a făcut: “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 11, 9); așadar oamenii mărturiseau că Iisus Hristos venea în numele Domnului Dumnezeu. Acesta era lucrul cel mai important. De aceea Mântuitorul n-a purtat nici o altă discuție cu ei, ca să nu șteargă impresia puternică pe care această scurtă mărturisire a făcut-o. Dacă s-ar fi angajat cu ei într-un lung dialog, s-ar fi uitat mai repede importanța acestor cuvinte, dar Mântuitorul a plecat și în urechile lor răsuna încă această extraordinară recunoaștere făcută din partea celor curați la inimă, asemănători cu pruncii: că Iisus Hristos este Cel care vine în numele Domnului și implicit că El este trimisul lui Dumnezeu și că merge la Dumnezeu; că El a vorbit, a umblat și a lucrat în numele Domnului Dumnezeu.

            In alte împrejurări Iisus a vorbit despre Sine, direct și indirect, dar acum a considerat că e potrivit și necesar să lase mulțimile să mărturisească despre El. Mântuitorul a dovedit că era așa cum spunea mulțimea, că într-adevăr El mergea și venea întru numele Domnului, pentru că a tăcut, n-a contrazis această mărturisire.

            Iisus Hristos a venit în numele Domnului, însă nu a încetat să vină în numele Domnului. In permanență El este Cel ce vine.  Nu a venit și cu asta totul s-a terminat, pentru că în permanență El vine, El este Cel pe care Îl așteptăm, Cel care lucrează cu noi precum a făgăduit: “iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). De aceea aşteptându-L mereu Îi ieșim întru întâmpinare. Mântuitorul Hristos vine, lucrează în Biserica Sa. El este prezent în Sf. Evanghelie și prin Sfintele Taine, prin toate rugăciunile pe care le săvârșim în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu, în Biserica Sa pe care El a întemeiat-o cu scump sângele Său. Aici Îl descoperim, aici Îi ieșim întru întâmpinare aici Îl așteptăm să vină; aici Ii aducem flori în ziua aceasta de Florii aclamându-L, după ce ne-am convins din toate probele din istoria omenirii de până acum că este Fiul lui Dumnezeu Cel ce vine întru numele Domnului; aici Îi aducem nu numai flori întru mărturisire, ci întreaga primăvară a sufletului nostru, toate virtuțile și toate calitățile, întreaga noastră ființă, pentru ca El să ne ia și să ne și ducă cu sine spre Împărăție. Așa cum veneau mai demult mulțimile din Betania și din satele dimprejur spre Ierusalim, așa așteptăm și noi ca El să treacă pe cale și unindu-ne în drumul Lui să ne ducă în Ierusalimul cel de Sus, în Împărăția cerurilor, în comuniunea slavei cu Părintele ceresc. Şi Îl așteptăm rugându-ne cu cuvintele cu care se încheie Sfânta Scriptură a Noului Testament, cuvinte care sunt un îndemn și o rugăciune în același timp: “Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 21, 20).

Pr. Theodor Damian

 

Astăzi, 11 aprilie 2020, este Sâmbăta lui Lazăr



 
Lazăre, vino afară
 
 
Aşa sună cuvântul acesta
aşa se cuvine să fim
când facem din clipă eon
şi din aliluia amin
 
Cuvântul pe care tu îl asculţi
şi citeşti
rostit la începutul istoriei
ce rău că istoria începe
cu marea cădere
cuvântul prin care eşti
singura cale ce trece
peste orice prăpastie
chiar şi prăpastia morţii
şi duce spre Înviere
cuvântul pe care nu suntem pregătiţi
să-l rostim
decât atunci când strigăm
odată cu Blaga
Elohim, Elohim.
 
Alergăm după lună
cu tot soarele din noi
cu toate furtunile dezlănţuite
şi cele încă mocnind
la ce bună alergarea
dacă suntem cu toţii suferind
dacă unii dintre noi pe drum
vor trebui să moară
singura speranţă e să te împrieteneşti
cu prietenul lui Lazăr
şi să aştepţi să auzi
pe numele tău
cuvântul
Lazăre, vino afară!
 
 
Theodor Damian



Parohia Sf. Ap. Petru şi Pavel, Astoria, New York: Aniversarea Bisericii noastre

 

Iubiţi credincioşi,


Iată, acum de Florii, sărbătorim 27 de ani de la înfiinţarea parohiei „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Astoria, New York. În condiţiile izolării impuse datorită epidemiei cu care ne confruntăm, stăm totuşi aproape unii de ceilalţi în „cuget şi-n simţiri”, în rugăciune.


Ca în fiecare an raportul meu de activitate trece în revistă tot ce am realizat împreună în ultimul an. Îl trimit aici spre luare de cunoştinţă şi spre bucurie sufletească.


Să ne păzească Dumnezeu pe toţi cu mila şi cu harul Său.


Pr. Theodor Damian

 


PREZENTAREA ACTIVITĂȚILOR RELIGIOS-CULTURALE DE LA INSTITUTUL ȘI BISERICA „SF. APOSTOLI PETRU ȘI PAVEL” DIN NEW YORK PE ANII 2019-2020 CU OCAZIA ANIVERSĂRII A 27 DE ANI DE LA ÎNFIINȚARE

 

Ce frumos și semnificativ e faptul că acum, când suntem încă în lumina și sub impresia marilor celebrări ale unirii și unității neamului nostru, sărbătorim și noi, aici la New York, împlinirea a mai mult de un sfert de veac de la înființarea parohiei noastre. Dar și ce trist că din cauza epidemiei generale nu suntem față către față pentru a ne bucura ca de obicei. Celebrăm însă aniversarea noastră prin rugăciune întărită către Milostivul Dumnezeu ca să ne păzească pe fiecare de molima aceasta ucigătoare, să ne izbăvească de cel rău și de toate uneltirile lui. Continuăm să fim în comuniune spirituală rugându-ne unii pentru alții.


27 de ani, o cifră aniversară așa de frumoasă, reprezintă însă și un moment de bilanț. Ne uităm înapoi cu drag și cu nostalgie la zilele de început, ne aducem aminte de planurile și intențiile dintâi, evaluăm felul cum s-au împlinit mai mult sau mai puțin, ne amintim de cei care au fost generația de pionieri și piatra de temelie a Bisericii noastre, unii mult mai în vârstă acum, alții plecați la Domnul, dar păstrându-i pe toți în inimă și în rugăciune.


Spune Mântuitorul că femeia când naște este în suferință și durere, dar când a născut uită de durere, de bucurie că a adus pe lume o nouă ființă; mai ales că aceasta este trup din trupul său și sânge din sângele său. Şi noi, vorbind de bilanț în acest moment aniversar, chiar dacă au existat în toți acești ani și greutăți și probleme și neîmpliniri, ele toate pălesc, dispar în fața bucuriei de a ne ști astăzi împreună, frumoși, credincioși, cu inima bună, ca într-o adevărată și exemplară familie de buni români și buni creștini ce suntem. Dincolo de orice greutăți apărute în toți acești ani, se profilează în inimile și în conștiința noastră bucuria realizărilor pe care Dumnezeu ni le-a rânduit și dăruit pentru a aduce cuvenita mărturie creștină și ortodoxă în această parte de lume, dar și pentru a ne întări unii pe alții întru valorile culturale și spirituale ale neamului nostru, întru conștiința apartenenței noastre etnice și religioase.


Pentru ce nu am realizat, ne gândim că încă nu ni s-a rânduit; pentru multele realizări, ne gândim că Dumnezeu ni le‑a dat spre slava Sa, dar și pentru a le considera ca o temelie pentru creșterea noastră comună pe mai departe în această parohie și comunitate ortodoxă românească.


Înzestrarea Bisericii cu cele necesare Sf. Slujbe, permanenta grijă pentru strângerea de fonduri pentru plata chiriei, socializarea constantă de după Sf. Liturghie, celebrarea marilor evenimente din istoria și viața neamului și a Bisericii, realizarea corului și a școlii duminicale, crucea de gheață de Bobotează, ridicată ca mărturie ortodoxă în fiecare an, întrunirile academice ale Institutului și cele literare ale Cenaclului „M. Eminescu”, vizitele nenumărate ale distinselor personalități venite din țară și din alte zone ale continentului american, revelioanele și balurile comunitare organizate în trecut și azi, grija neîntreruptă față de copiii și tinerii noștri, și căldura cu care-i înconjurăm pe cei în vârstă, și mai ales, și în general frumusețea dumnezeiască a slujbelor și rugăciunilor noastre duminicale cu atmosfera lor specifică de dragoste, îngăduință, pace și bucuria de a fi împreună și de a creste împreună duhovnicește și românește, toate aceste activități și împliniri pe larg descrise anual în raportul meu de activitate, precum și altele nemenționate acum, reprezintă firul roșu al existenței noastre ca minunată familie creștină și română, în New York, pe parcursul acestei frumoase perioade de 27 de ani.


În aceste momente doxologice, gândul meu se îndreaptă în primul rând către milostivul Dumnezeu pentru a-I aduce adâncă mulțumire pentru toate darurile revărsate din belșug peste mine ca persoană și ca preot și peste noi toți ca parohie și comunitate drept măritoare; cu aceeași gratitudine îmi îndrept gândul și către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop și Mitropolit Nicolae, arhipăstorul nostru duhovnicesc, către familia mea, preoteasa Claudia în special, și copiii mei, pentru buna credință, sprijinul și înțelegerea oferite de-a lungul timpului, și bineînțeles că totodată către familia parohială pe larg, familia de duminică, așa cum obișnuim să spunem, dumneavoastră cei aici de față și cei ce nu sunt de față din binecuvântate motive, care ați fost întotdeauna alături de mine cu inimă bună, dragoste și prietenie, mereu săritori la nevoie, mereu cu un sincer cuvânt de apreciere și încurajare pornit dintr-o inimă caldă, frățească.


Ce frumoasă coincidență aniversarea a 27 de ani de la înființarea Institutului și Bisericii noastre într-un moment așa de glorios și festiv: Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim! Sigur că a urmat Patima și apoi Învierea Domnului. Dar așa cum după Patimă urmează Învierea, și noi am fost martorii creșterii, dezvoltării, întăririi comunității noastre pe multiple planuri, prin activități de multe ori fără precedent în diaspora română de aici, desfășurate în cadrul Institutului și Bisericii noastre, așa cum reiese din această comunicare.


Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, fondat în Aprilie 1993, este o organizație creștină ortodoxă și educațională ecumenică având ca scop promovarea valorilor române și ortodoxe, aducând astfel o contribuție la îmbunătățirea lumii noastre contemporane, la unitatea și solidaritatea tuturor românilor din diaspora română pe de o parte, și la mai buna lor integrare în societatea prezentă, pe de altă parte. In special, Institutul are în vedere dublul fel de relații pe care românii le au în această țară: între ei înșiși, și între ei și americani.


Vorbind despre primul tip de relație, Institutul dorește să promoveze și popularizeze valorile culturii și spiritualității române, să creeze noi posibilități și mijloace pentru educarea oamenilor și în special a tinerei generații în spiritul acestor valori ale religiei noastre ancestrale și tradiției noastre culturale. Scopul acesta are în vedere consolidarea conștiinței și identității noastre naționale și culturale împotriva pericolului marginalizării cu toate implicațiile lui negative în societatea ultra-secularizată în care trăim astăzi.


Vorbind despre al doilea tip de relații, înțelegem că noi, românii, suntem o minoritate în această țară; credința noastră ortodoxă, teologia și tradițiile noastre nu sunt bine cunoscute aici; totuși ele sunt parte fundamentală a identității noastre personale și etnice.


De aceea, în timp ce privim caracterul multi-cultural al societății noastre ca pe o binecuvântare și vedem diferența ca pe un izvor de bogăție spirituală, și nu ca un risc și o amenințare, noi dorim să învățăm de la alte tradiții, dar de asemenea să o mărturisim pe a noastră. In consecință, Institutul crede că Ecumenismul poate fi o temelie solidă pentru o viață dusă împreună în libertate, respect și armonie.


Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă publică o revistă teologică anuală intitulată Symposium, revista trimestrială de cultură și spiritualitate românească Lumină Lină, Gracious Light, tine simpozioane teologice și culturale, conferințe și consultații, și sponsorează lucrări de cercetare în domeniile amintite. A publicat mulți ani la rând și revista Romanian Medievalia ce conține referatele reprezentanților Institutului nostru la Congresele Internaționale ale Institutului de Studii Medievale de la Universitatea de Vest din Kalamazoo, Michigan.


Obiectivele principale ale Institutului și Bisericii noastre - cel spiritual și cel cultural - au stat la temelia muncii noastre de un an de zile (Florii 2019 - Florii 2020) și au fost îndeplinite după cum urmează:

 


 

ACTIVITATEA LITURGICĂ

 

Aceasta poate fi considerată cea mai importantă dintre toate cele desfășurate la Biserica noastră. Ea a constat în săvârșirea cu regularitate, de către Pr. Dr. Theodor Damian a serviciului divin din duminici și sărbători.

De asemenea Pr. Th. Damian a acordat asistenta religioasă tuturor celor ce au solicitat-o, incluzând aici slujbe ca: botezuri, cununii, înmormântări, parastase, sfinţiri de casă, sf. maslu etc.

 

● In timpul Postului Mare preotul a oficiat slujbele speciale caracteristice, inclusiv Liturghia Sf. Grigore Dialogul, Deniile din Săptămâna Sf. Patimi şi altele.

 

● Un eveniment liturgic dar şi cultural de o deosebită importanţă l-a reprezentat şi construirea tradiţionalei cruci de gheaţă pentru ziua Bobotezei, ca mărturie a unei tradiţii româneşti creştine pe cât de vechi, pe atât de autentice, perpetuată aici în Statele Unite ale Americii. Echipa realizatorilor anul acesta i-a inclus pe domnii Ciprian Solomon, Marius Stoica, Sorin Lazăr, Cristian Pascu, Nicolae Dragoş, Ion Plăviţu, Nicolae Diaconu, şi pe doamnele Victoria Plăviţu, Irina Stoica, Nuţi Ionescu, Nicole Smith, Marica Purcărea, Felicia Georgescu, Florica Florea.

Slujba Bobotezei s-a ţinut luni pe 6 ianuarie 2020 în Biserică întâi şi apoi afară, în faţa monumentalei cruci de gheaţă, mărturie ortodoxă într-un cartier multi-religios american.

 

● Demnă de remarcat aici este şi prezenţa altor preoţi care ne‑au vizitat sau au slujit la Biserica noastră: P.C. Protopop Daniel Ene, P.C. Pr. Ioan Proteasa, P.C. Pr. Vasa Ghilezan, P.C. Pr. Paul Theophilus.




ACTIVITĂŢI PASTORALE

 

Una din cele mai comune activităţi pastorale, dar şi sociale în acelaşi timp, a constituit-o organizarea cafelelor, gustărilor şi uneori meselor după Sf. slujbe, prezente într-un fel sau altul, în aproape întregul an care a trecut.

Munca pastorală a mai fost concretizată şi în spovedirile din timpul anului, în umblarea cu ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, în vizitele făcute la bolnavii români în spitale sau la domiciliu, în alte vizite pastorale sau prieteneşti, chiar şi în numeroasele telefoane săptămânale cu credincioşii.

 


 

ACTIVITĂŢI CATEHETICE

 

O constantă activitate teologică, şi catehetică în acelaşi timp, au constituit-o şi predicile liturgice duminicale rostite de preot, predici prin care s-a făcut explicarea şi actualizarea textelor evanghelice din fiecare duminică pentru zidirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor.


Tot ca activitate catehetică-didactică se consideră şi revista noastră Lumină Lină, unică prin modul în care apare în comunitatea noastră din New York şi din America, revistă care conţine în permanenţă pagini de reflecţie biblică şi patristică, de scrieri patristice, precum şi articole şi studii de teologie şi spiritualitate creştină.


Două zile de vineri, în fiecare lună, au fost anunţate în revista Lumină Lină ca fiind disponibile pentru cei interesaţi să participe la întruniri de Studiu Biblic pe tema de istorie bisericească, patristică, etică, spiritualitate şi teologie ortodoxă.

 


 

ACTIVITĂŢI ECUMENICE

 

Sâmbătă 27 octombrie 2019 în cadrul unei festive ceremonii organizate în Bayside de Queens Federation of Churches, la nominalizarea Pr. Th. Damian, Dna Iolanda Baciu din parohia noastră a primit diploma „Citation for Faithful Service”. Aceasta i-a fost înmânată a doua zi, după Sf. Slujbă şi în cadrul parohiei „Sf. Ap. Petru şi Pavel” de către preotul paroh.


 

 

ACTIVITĂŢI DE CARITATE

 

Biserica noastră, prin comitetul său de caritate a ajutat în diverse rânduri, cu bani proveniţi din colecte şi donaţii, familii de români noi veniţi aici din ţară; de asemenea, în timpul de până acum mulţi români au fost ajutaţi să-şi găsească locuinţe şi servicii, şi nu în ultimul rând trebuie amintite colectele şi donaţiile care adesea s-au realizat în comunitatea noastră pentru biserici aflate în reparaţii capitale sau în construcţie în România, pentru persoane cu nevoi speciale şi pentru alte cauze de caritate.

 


 

ACTIVITATE ADMINISTRATIVĂ

 

Pe lângă toate cele amintite până acum, care implică în mod natural o muncă administrativ-organizatorică, trebuie menţionate şi întrunirile periodice ale Consiliului şi Comitetului de administraţie, în afară de consultările permanente ale preotului cu diferiţi membri ai Consiliului şi Comitetului în vederea organizării activităţilor curente ce au loc la Biserica noastră.


Duminică 26 ianuarie 2020 la Biserica noastră au avut loc lucrările Adunării generale a parohiei.


Pe data de 6 februarie 2020, P.C. Prot. Daniel Ene a făcut o vizită pastorală în parohia noastră pentru a se întâlni cu membrii Consiliului şi Comitetului parohial şi a discuta o serie de probleme legate de caracteristicile parohiei noastre.

În perioada 2 martie - 1 aprilie 2020 Pr. Th. Damian a fost plecat în Europa. A fost suplinit la Biserică de Pr. Vasile Ghilezan.



 

ACTIVITĂŢI CULTURALE

 

In comunitatea românească din America, în general, şi în comunitatea românilor din New York, în special, prezenţa Bisericii noastre şi a Institutului se face simţită pe mai multe planuri. Un loc de seamă în acest sens îl reprezintă paleta largă a activităţilor culturale şi anume:


● Sărbătorirea celor mai importante evenimente istorice şi culturale din viaţa poporului nostru, prin mijloace artistice şi literare adecvate;

● Organizarea de simpozioane teologice şi culturale;

● Editarea şi redactarea revistelor Lumină Lină. Gracious Light şi Symposium;

● Invitarea la tribuna noastră a unor personalităţi ale vieţii noastre culturale, teologice şi ştiinţifice din ţară şi din diasporă;

● Existenţa Cenaclului “M. Eminescu”, bine apreciat de presa şi de confraţii de literatură din ţară şi din diasporă;

● Interviuri şi prezentări date de Pr. Th. Damian la presa şi la programele de Radio şi TV din ţară.

 

 

Aniversări - Comemorări

 

● Duminică 21 aprilie 2019 la Biserica noastră s-a sărbătorit Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile), prilej cu care Pr. Th. Damian a prezentat raportul său anual de activitate pe plan pastoral, spiritual, administrativ, financiar, şi cultural.

 

● Duminică 12 mai 2019 la Biserică după Sf. Slujbă, s-a sărbătorit Ziua Independenţei de stat a României, Ziua monarhiei şi Ziua mamei după tradiţia americană. Au evocat evenimentele Pr. Dr. Th. Damian şi Prof. Dr. Doru Tsaganea.

 

● Luni, 27 mai 2019, Pr. Th. Damian a săvârşit slujba de pomenire de Memorial Day, la cimitirul Cypress Hills, la lotul românesc al Societăţii române creştine „Dorul” (Preşedinte Ing. Cristian Pascu).


 

● Marţi 18 iunie 2019, la Biserica ortodoxă română „Sf. Andrei”, din Jamaica, New York (paroh P.C. Pr. Ioan Proteasa) a avut loc un simpozion special dedicat Marii Uniri din 1918, intitulat „Recunoaşterea Marii Uniri de la 1918 în Cancelariile vremii” şi „Pergamentul cu 100 de români care au schimbat istoria lumii” organizat de Societatea română creştină „Dorul” sub auspiciile filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Preşedintele Societăţii „Dorul” (înfiinţată 1903 în New York), Ing. Cristian F. Pascu, a deschis sesiunea academică după care Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian, preşedintele filialei americane a AOSR, precum şi Pr. Paroh Ioan Proteasa au rostit cuvinte de întâmpinare. Au urmat comunicări pe tematica simpozionului susţinute de Prof. univ. Ing. Dr. Adrian Badea, Preşedintele AOSR, Prof. univ. Dr. Gheorghe Onişoru, sosiţi din România, Pr. Prof. univ. Dr. Th. Damian, Ing. Cristian F. Pascu din New York, precum şi ale altor autori care şi-au trimis comunicările din România: Prof. univ. Dr. Ioan Scurtu, Prof. Dr. Constantin Buchet, Prof. univ. Dr. Mihai Iacobescu, Prof. Dr. Horia Dumitrescu, Dr. Cristian Alexandru Boghian, Elena Condrei, Ioan Paval şi Dan Pavel.


A urmat decernarea medaliei „Simpozionul Marii Uniri - Dorul” de către preşedintele Societăţii „Dorul”, Ing. Cristian F. Pascu şi o binevenită recepţie.

 


● Duminică 15 septembrie 2019, la Biserica “Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York, cu ocazia zilei Sf. Mucenic Nichita Gotul, criticul şi istoricul literar M. N. Rusu a vorbit despre prietenul său şi marele poet român Nichita Stănescu şi a recitat din poezia acestuia.

 


● Duminică 27 octombrie 2019 în cadrul Cenaclului literar „M. Eminescu” de la Biserica noastră a fost celebrat criticul şi istoricul literar M. N. Rusu la împlinirea vârstei de 81 de ani.


Invitaţi de onoare din România au fost Dl Doru Dinu Glăvan, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi scriitorul Miron Manega, directorul ziarului Certitudinea – aflat la al 50-lea număr.


Pr. Theodor Damian a deschis întrunirea prezentând oaspeţii şi apreciind iniţiativa Dlui Doru Dinu Glăvan de a sărbători centenarul UZPR în cenaclul nostru din New York şi a Dlui Miron Manega de a-şi lansa ziarul Certitudinea la acest moment aniversar. 


A vorbit apoi despre prietenul său M. N. Rusu, redactor şef al revistei Lumină Lină, după care cei doi musafiri s-au adresat sărbătoritului oferindu-i distincţii şi alte daruri aduse din ţară. Mai mulţi dintre cei prezenţi s-au adresat Dlui M. N. Rusu felicitându-l la acest moment festiv. Astfel au vorbit Dr. Napoleon Săvescu, prof. Mariana Terra, editor al ziarului Romanian Journal, Dr. Dan Ciupitu, Ing. Cristian Pascu, prof. Nicole Smith, artista Viorica Colpacci şi scriitoarea Roxana Pavnotescu. În finalul discursurilor Pr. Th. Damian a oferit daruri celor doi oaspeţi din ţară după care cei prezenţi s-au întreţinut la masa festivă şi în atmosferă prietenească cu musafirii şi cu sărbătoritul M. N. Rusu.

 


● În zilele de 11-12 ianuarie 2020 a avut loc la New York cea de-a 27 a ediţie a Simpozionului „M. Eminescu”. Pentru detalii iată reportajul prof. Mariana Terra despre eveniment (Lumină Lină, Nr. 1/2020, pp. 128-131):

 

"Simpozionul a ajuns la ediția a XXVII-a, iar temele dezbătute surprind, în continuare, multiple aspecte din creația poetică și jurnalistică a marelui Eminescu.


În acest an, simpozionul s-a desfășurat în zilele de sâmbătă, 11 și duminică, 12 ianuarie și s-a aflat sub auspiciile unor înalte foruri: Academia Oamenilor de Știință din România, filiala SUA, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, Societatea Română Creștină „Dorul”, Biserica Ortodoxă Română „Sf. Andrei” din Jamaica, New York.


Simpozionul 2020 are o semnificație aparte, căci în 15 ianuarie 2020 se împlinesc 170 de ani de la nașterea poetului și, după cum se știe, ziua de 15 ianuarie a fost decretată în 2010 drept Ziua Culturii Naționale, ca semn de profund omagiu pentru marele nostru poet și cugetător.


Prima parte a lucrărilor s-a defășurat în sala socială a Bisericii „Sf. Andrei” din Jamaica, New York și a avut ca motto cuvintele istoricului Al. Paleologu: „Eminescu: garanția noastră identitară”.


Președintele Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, preotul profesor Theodor Damian, în calitate de organizator, a deschis lucrările simpozionului, urând bun venit participanților și invitaților. Întreaga asistență a intonat cântecul studențesc „Gaudeamus igitur”, apoi cântecul patriotic „Când era să moară Ștefan”. Domnul Theodor Damian a citit mesaje de felicitare primite de la IPS Mitropolitul Nicolae, de la Doru Dinu Glăvan, președintele UZPR, și de la M. N. Rusu, redactorul-șef al revistei Lumină Lină.


Invitatul de onoare la simpozion, Dr. Dorian Branea, directorul Institutului Cultural Român din New York, a oferit Dlui Theodor Damian cartea: Constantin Brâncoveanu, puterea viziunii; Constantin Brâncoveanu, the power of vision (în română și în engleză), ediție cu articole și fotografii evocatoare, creată de Elena Murariu. Dl Branea i-a felicitat pe organizatori pentru continua și nobila lucrare de a vorbi despre Eminescu, de a-l omagia prin simpozion anual și prin sesiuni bilunare de cenaclu literar care-i poartă numele.


Președintele Societății Române Creștine „Dorul” (înființată în 1903), ing. Cristian F. Pascu, coorganizatorul simpozionului, a scos în evidență realizări ale venerabilei societăți și a vorbit despre importante proiecte comunitare.

Comunicările științifice au adus aspecte inedite din viața și activitatea lui Mihai Eminescu.


Marian Nencescu, doctor în filosofie, scriitor, ziarist, editor, cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei Române din București, a fost invitatul de onoare la simpozion. Cităm selectiv din CV-ul domnului Nencescu: absolvent al Facultății de Litere a Universității din București, curs postuniversitar de jurnalism, doctorat cu o temă din folclorul românesc, reporter, redactor-șef, cercetător științific cu rubrici lunare/trimestriale de cronică literară, istorie literară și filosofie în numeroase reviste de prestigiu din țară, contributor important în cadrul volumului Însemnări din zilele Revoluției, premiat la Salonul de Carte Civică, Juridică și Polițistă al Ministerului de Interne, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Uniunii Scriitorilor. Dl Marian Nencescu a prezentat lucrarea „Arheul eminescian, de la poveste la ființă”.


Cunoscut și apreciat de românii din New York, invitat de onoare și participant la multe din edițiile Simpozionului „Eminescu”, Dl profesor Ștefan Stoenescu este un renumit anglist și românist, comparatist și editor, personalitate marcantă atât pentru cultura română, cât și pentru cea engleză și cea americană. Dânsul a susținut lucrarea „Conștiința istorică în viziunea lui Mihai Eminescu”.


Scriitoarea și profesoara universitară Valentina Ciaprazi este o prezență așteptată cu interes de români, căci cuvintele dânsei adaugă sens și culoare textului comentat. Cu remarcabile calități de critic literar, dânsa este o personalitate eclatantă care contribuie la mai buna înțelegere a actului creator. Comunicarea Valentinei Ciaprazi s-a intitulat „Eminescu, arhitectul spiritual al României de ieri și de azi”.


Preotul-profesor Dr. Theodor Damian este scriitor, profesor de filosofie și etică la Metropolitan College of NY, președinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Știință din România și al Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, dar mai presus de toate este prietenul și sfătuitorul oamenilor din comunitatea româno-americană, mentorul cultural al nostru și, în același timp, un mesager așteptat și prețuit în țară unde prezintă creații literare și filosofice ale românilor din diaspora și unde vorbește cu drag despre realizările noastre. Nimeni altcineva, niciun alt român nu are atât de multe și de importante activități concomitente: preot, profesor de colegiu, organizator și conducător de simpozioane, cenacluri, seri literare, editor de reviste de cultură, autor de cărți beletristice și filosofice. Un om minunat, un Heliade Rădulescu al secolului XXI, aici, departe de patrie, dar cu un suflet românesc renascentist care și-a pus amprenta culturală în conștiința generației de acum și a celor viitoare. Dl Theodor Damian a prezentat comunicarea „Unitatea dintre Biserică și națiune în convingerea lui Eminescu”.


Dl profesor doctor Doru Tsaganea predă matematică la Metropolitan College of New York, dar suntem siguri că dânsul le predă studenților săi și norme civice despre viață, căci Dl Doru Tsaganea este un intelectual rasat, o personalitate luminoasă din comunitatea româno-americană. Afirmațiile sale sunt susținute întotdeauna prin citate relevante, convingătoare. Prezent la multe dintre activitățile de anvergură ale noastre, fotograf amator cu mare intuiție artistică, dânsul este apreciat de toți cei care-l ascultă și care-i admiră fotografiile. Comunicarea Dlui profesor Doru Tsaganea a fost: „Semnificația concepției eminesciene despre națiune pentru salvgardarea identității naționale în Europa”.


Moderatoarea simpozionului a fost profesoara Mariana Terra.

 


Partea a doua a evenimentului aniversar s-a desfășurat duminică, 12 ianuarie, la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Astoria, Queens, NY, și a avut ca temă „Omagiu lui Eminescu: Cultură și creație”. La eveniment au fost invitați de onoare Dr. Marian Nencescu cu soția, Camelia, consulul Călin Radu Ancuța cu soția, consulul economic Gabriel Duțu cu membri ai Consulatului general al României la New York.


În biserică a avut loc o emoționantă slujbă de pomenire pentru Mihai Eminescu, Grigore Vieru, Mitropolitul Antonie Plămădeală și George Alexe.


Partea a doua a simpozionului a continuat în sala socială a bisericii.


Invitatul de onoare la simpozion a fost domnul profesor-doctor Marian Nencescu care, apreciind activitatea rodnică a românilor-americani din New York, a comunității din jurul domnului Theodor Damian, i-a felicitat cu căldură pe organizatori și pe participanți.


Din creația eminesciană, Alexandra Țurcanu a interpretat melodii cu versuri din „Pe lângă plopii fără soț”, „Sara pe deal”, „Mai am un singur dor”, „De ce nu vii”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. De asemenea, au recitat din poeziile lui Eminescu: Valentina Ciaprazi, Elena Mitru, Cristian Pascu, Paul Murariu, Cătălin Condurache, Stephan Benedict.


Dr. Napoleon Săvescu, președintele Consiliului parohial al bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, a scos în relief aportul inestimabil al lui Eminescu la cunoașterea mai aprofundată a istoriei străvechi a neamului nostru geto-dacic, prin articole și poezii de inspirație istorică. A fost audiat cântecul „Eminescu e cu noi” din care cităm: „În lumea românilor/ Un glas viu răzbate/ Eminescu, fraților,/ Ne-aduce dreptate.// Ne-a fost greu,/ Ne este greu,/ Cuie și rugină,/ Fii părtaș la crezul meu,/ Tu ești rădăcină.// Acum, mâine și apoi/ Bună dimineață!/ Eminescu e cu noi/ pentru toată viața.”


Alex Marmara, fotoreporterul ziarului Romanian Journal și al revistei Lumină lină, a imortalizat momente deosebite din timpul celor două zile ale simpozionului.


Ing. Cristian Pascu a încheiat sesiunea culturală a Simpozionului „Mihai Eminescu” 2020, apreciind calitatea deosebită a actului omagial, bucuria de a fi din nou împreună, pentru câteva ore, în compania gândului frumos pentru Eminescu.

Simpozionul purtând numele poetului nostru național a făcut dovada, o dată în plus, că noi, românii, indiferent unde ne-am afla pe acest pământ, știm să omagiem personalități de geniu din cultura română și să ne mândrim cu aceia care țin sus drapelul tricolor în roșu, galben și albastru, spre eternitate și înapoi.


Felicitări organizatorilor, participanților, românilor cu dragoste de neam și de cultură."

 


● Duminică 19 ianuarie 2020, la Biserica “Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York s-au desfăşurat lucrările celui de-al 27‑lea Simpozion dedicat Unirii Principatelor Române. Pentru detalii iată reportajul semnat de Elena Mitru (Lumină Lină, Nr. 1/2020, pp. 131-132).

 

"Ne aflăm la începutul anului de grație 2020, care a sosit aducându-ne nu numai bucuria trecerii pragului către noul an, cât și aceea a aniversării înfăptuirii Unirii Principatelor, acțiune prin care Moldova şi Ţara Românească au obținut dreptul legitim de Stat Național Unitar Român. Acest lucru s-a înfăptuit mai exact în 24 ianuarie 1859, moment în care Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în ambele principate. În acest context, românii din diaspora de la New York au sărbătorit evenimentul organizat sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, filiala SUA, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi, a Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă - New York şi a Societăţii Române Creștine „Dorul” - New York. Simpozionul marchează trecerea a 161 ani de la marele eveniment istoric și a fost deschis de Pr. Prof. univ. Dr. Th. Damian, președintele Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și de Ing. Cristian F. Pascu, președintele Societății Române Creștine „Dorul” (înființată în anul 1903) New York. 


Prof. Mariana Terra (redactor şef al ziarului Romanian Journal) a fost moderatorul evenimentului. S-a cântat imnul național „Deșteaptă-te române” de Andrei Mureșanu. Au urmat comunicări științifice pe tema Unirii susținute de oameni de știință și cultură din diaspora română de la New York şi din ţară.


Dr. Marian Nencescu, invitat de onoare din România, scriitor, ziarist, editor, cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei Române, a prezentat lucrarea: „Cuza Vodă în viaţă şi în legendă: Un mare om văzut de un om mic”.


Dr. Doru Tsaganea - profesor de matematică la Metropolitan College, New York a vorbit despre: „Unificarea Principatelor Române în contextul luptei popoarelor europene pentru crearea statelor naționale”.


Dna Valentina Ciaprazi - scriitoare, profesor de limba și literatura franceză, la La Guardia College, New York, a prezentat lucrarea „Rolul lui Napoleon al III-lea în înfăptuirea Unirii de la 24 ianuarie 1859”.


Pr. Dr. Th. Damian - scriitor, profesor de filosofie și etică la Metropolitan College, New York, președintele Filialei Americane a Academiei Oamenilor de Ştiință din România și a Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, New York, a prezentat referatul: „Mărturii ale implicării Bisericii Ortodoxe Române în lupta româilor pentru unitate națională”.


Dr. Napoleon Săvescu - președintele organizației „Dacia Revival International Society”, director fondator al revistei Dacia Magazin a vorbit „Despre unire ca re-unificare”.


Evenimentul s-a încheiat cu un recital de poezie și muzică populară românească, toţi cei prezenţi prinzându-se în frăţeasca Horă a Unirii.


Dl Alex. Marmara, fotoreporterul revistei Lumină Lină și al ziarului românesc ce apare pe meleaguri americane Romanian Journal din New York a imortalizat importantul eveniment."

 

 

 

Activităţi academice şi literare

 

Pe lângă referatele legate de sărbătorile menţionate mai sus, Pr. Th. Damian a participat la evenimente academice şi culturale astfel:

 

● În partea a doua a lunii august 2019 Pr. Th. Damian a avut întâlniri cu mai mulţi scriitori din Bucureşti şi din alte oraşe din România, colaboratori ai revistei Lumină Lină din New York.

 

● Între 1-5 iulie 2019, Pr. Prof. univ. Dr. Th. Damian a participat la a 16-a Conferinţă Internaţională a Societăţii Internaţionale pentru Studiul Ideilor Europeene (ISSEI: The International Society for the Study of European Ideas), la Universitatea din Zaragoza, Spania, cu tema generală „Aftershocks: Globalism and the Future of Democracy”. Prof. Th. Damian a organizat în cadrul conferinţei o sesiune academică cu tema „Subjectivism and Globalism: The Metaphysical Self in the Post-truth Era between Now and Tomorrow”. Lucrarea Prof Th. Damian a fost intitulată „Realitivism: The Erosion of Objectivity. The Truth Is in the Eye of the Beholder”. Alte două lucrări au fost prezentate de Prof. univ. Dr. Michael Manfe de la Universitatea din Salzburg („Against Immortality”) şi de Prof. univ. Dr. Anca Sîrghie de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu („The Romanian National Identity as Reflected in Mihai Eminescu’s Poetry”).

 

● Sâmbătă 17 august 2019, la sediul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România condusă de criticul şi istoricul literar Prof. univ. Dr. Cornel Ungureanu, a fost lansat volumul de poezie Perihoreze de Theodor Damian. Întrunirea a fost moderată de criticul literar Cornel Ungureanu, prefaţatorul volumului. Au vorbit apoi scriitorii Mihaela Albu, Adrian Dinu Rachieru şi Ion Marin Almăjan, urmaţi de Theodor Damian, autorul prezentat. Au mai luat cuvântul scriitorii Veronica Balaj, Adriana Weimer, Laurian Lodoabă, Remus Valeriu Giorgioni şi alţii.

 

● Marţi 20 august 2019 Theodor şi Claudia Damian au avut o întâlnire de suflet în Bucureşti la sediul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România cu preşedintele acesteia Doru Dinu Glăvan, cu Marian Nencescu, Dan Toma Dulciu şi Miron Manega, directorul ziarului Certitudinea.

 

● Pe 25 şi 26 august 2019 a avut loc la Mănăstirea Neamţ o întâlnire de promoţie (absolvenţi de seminar ai anului 1971) unde Pr. Th. Damian şi o parte din colegii săi au reînviat atmosfera, acum fermecătoare, a anilor de studii în celebra lavră a spiritualităţii române.

 

● Pe data de 26 septembrie 2019 a avut loc la sala Radio din Bucureşti celebrarea a 100 ani de la înfiinţarea Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. La manifestările organizate cu acest prilej din partea presei culturale româno-americane a fost invitat Theodor Damian care a şi ţinut un scurt discurs alături de alte personalităţi din ţară şi diasporă participante la eveniment.

 



Cenaclul Literar "M. Eminescu"

 

Intrunirile Cenaclului literar au avut loc cu regularitate la fiecare două săptămâni, cu excepţia vacanţelor. Evenimentele festive de cenaclu au fost ocazionate de lansarea unui mare număr de volume semnate de scriitori de aici şi din ţară după cum urmează:

 

● Duminică 19 mai 2019, în sala socială a Bisericii, în cadrul Cenaclului literar „M. Eminescu” au fost lansate volumele The History of the World’s Religions, A Man from Maramureş Travelling the World, România pe valul destinului şi America – o necunoscută, de Voicu Chioreanu, sosit din Maramureş. Au vorbit Th. Damian, Mariana Terra, Valentina Ciaprazi, Nicole Smith şi autorul.

 

● Vineri 31 mai 2019 Cenaclul literar „M. Eminescu” a găzduit în sala socială a Bisericii „Sf. Andrei” din Jamaica, Queens (paroh P.C. Pr. Ioan Proteasa) grupul artistic Inter-Art din Aiud, condus de scriitorul Ştefan Balog. În deschiderea evenimentului au vorbit Theodor Damian şi Ion Proteasa în calitate de gazde, apoi Ştefan Balog şi scriitorul Ioan Hădărig, care au prezentat mai multe volume ale celor prezenţi şi ale altor scriitori ce au avut volume expuse. Poeta Patricia Goodrich din New Jersey a recitat din poezia sa în limbile română şi engleză. De asemenea a recitat din poezia sa Ioan Hădărig şi a vorbit despre volumul ei scriitoarea Anca Sas. A urmat un splendid recital muzical susţinut de artiştii Daniel şi Dan Avram.


● Duminică 23 iunie 2019, în sala socială a bisericii noastre, după Sf. Slujbă, a avut loc întrunirea Cenaclului literar „M. Eminescu”. A fost lansat volumul Pietoni în timp de Elena Mitru. Au vorbit Theodor Damian, Mariana Terra şi autoarea.

 

● Duminică 30 iunie 2019, la Biserica noastră s-a celebrat Hramul parohiei (Sf. Ap. Petru şi Pavel). În acest context a avut loc şi întrunirea Cenaclului literar „M. Eminescu” din New York unde a fost lansat volumul de poezii Perihoreze de Theodor Damian. Au vorbit M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Mariana Terra, Nicole Smith, Doru Tsaganea şi autorul.

 

● Duminică 21 iulie 2019, la Biserica noastră, în sala socială, după Sf. Slujbă, a avut loc întrunirea Cenaclului literar „M. Eminescu” unde Prof. univ. Dr. Doru Tsaganea a prezentat o istorie ilustrată (proiecţie pe ecran) a Brăilei până la zi, intitulată „Extaz şi agonie”.

 

● Duminică 28 iulie 2019, după Sf. Slujbă, în sala socială a Bisericii a avut loc întrunirea Cenaclului literar „M. Eminescu”. A fost lansat volumul Pasărea albă de Elena Mitru. Au vorbit Theodor Damian, Mariana Terra şi autoarea.

 

● Vineri 2 august 2019, Cenaclul nostru literar s-a întrunit la restaurantul „Romanian Garden” din Sunnyside, Queens. A fost lansat volumul Viaţa ca un maraton (ediţia a doua) de Alex Amalia Călin. Au vorbit Th. Damian, M. N. Rusu, Mariana Terra şi autoarea.

 

● Duminică 4 august 2019, după Sf. Slujbă, la biserica noastră, a fost lansat CD-ul cu muzică tradiţională veche românească al Liei Lungu (prezentare de Pr. Th. Damian, urmată de un splendid spectacol oferit de autoare), precum şi volumul Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei (ediţia a doua) de Th. Damian. Au vorbit despre volum M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Mariana Terra, Nicole Smith şi autorul.

 

● Duminică 22 septembrie 2019 în Cenaclul literar “M. Eminescu” întrunit la Biserica noastră au fost lansate volumele Flori de cactus (poezie) de Dana Opriţă şi Cartea neiertăciunilor (proză) de Roxana Pavnotescu. Au vorbit Theodor Damian, M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Mariana Terra şi autoarele.

 

● Duminică 17 noiembrie 2019 în sesiunea Cenaclului literar „M. Eminescu” Prof. univ. Dr. Doru Tsaganea a făcut o prezentare de diapozitive cu tema „Vârfuri şi staţiuni de munte în Alpi”.

 

● Duminică, 8 decembrie 2019, la Biserica noastră în cadrul Cenaclului literar „M. Eminescu”, a avut loc lansarea volumelor Catacomba Bucureştiului şi Bagheta roşie de Elena Mitru. Au vorbit Theodor Damian, Mariana Terra, Valentina Ciaprazi şi autoarea.

 

● Duminică 9 februarie 2020, la Biserica noastră a avut loc şedinţa Cenaclului literar „M. Eminescu” unde Prof. Dr. Doru Tsaganea a ţinut o video-conferinţă despre insulele greceşti din Marea Mediterană.

 

● Pe data de 1 martie 2020 în şedinţa Cenaclului literar „M. Eminescu”, prof. Nicole Smith a ţinut o prelegere despre obiceiuri de primăvară în Ţara Chioarului şi în Ţara Lăpuşului. Prezentatoarea a fost introdusă de Pr. Th. Damian.

 

 

Revista Lumină Lină. Gracious Light

 

Unul dintre principalele obiective ale Bisericii şi Institutului nostru constă în organizarea şi desfăşurarea unei susţinute activităţi teologice, pastorale, spirituale şi culturale, de prezentare a ideilor teologice care frământă lumea actuală, şi de asemenea de prezentare a literaturii române clasice şi contemporane. In acest scop a fost publicată revista Lumină Lină trimestrial, în format carte, în condiţii grafice de înaltă ţinută profesională, corespunzătoare cu aspiraţiile şi interesul pentru spiritualitatea şi cultura românească autentică manifestate în comunitatea noastră (anul acesta împlinind douăzeci şi cinci de ani de apariţie).

 

Pentru a se vedea că aceste afirmaţii nu sunt gratuite, permiteţi‑ne să menţionăm câteva ziare şi reviste în România şi S.U.A. care, sub diverse forme publicistice, au făcut referiri la Institutul şi Biserica noastră, la cenaclul “M. Eminescu”, la revista Lumină Lină sau au publicat texte semnate de Pr. Th. Damian, M. N. Rusu, Mihaela Albu, sau ale altor colaboratori ai revistei noastre:

Vatra Veche, Bucureştiul literar şi artistic, Ardealul literar, Hyperion, Portal Măiastra, Banatul, Scrisul românesc, Scriptor, Familia română, Graiul Maramureşului, Conexiuni literare, Alternanţe (Germania), Euphorion, Credinţa ortodoxă, Lumina, Tabor, Tribuna, Mioriţa USA, Romanian Journal, Observatorul, Destine literare, Epifania, Rapsodia, Unirea, Răsunetul cultural, Sud, ş.a.

 

Producţia editorială teologică şi culturală reflectată în paginile revistei Lumină Lină nu este ruptă de aceea care se desfăşoară în România. Dimpotrivă putem afirma că revista noastră este direct implicată în orizontul cultural româno-american, iar mişcarea teologică, publicistică şi culturală din ţară este viu interesată să cunoască opiniile, impresiile şi judecăţiile noastre de valoare. De aceea revista Lumină Lină acordă un spaţiu tipografic adecvat, atât pentru prezentarea şi semnalarea cărţilor şi revistelor de teologie apărute în ţară şi în străinătate, cât şi a cărţilor şi revistelor de cultură în general.


Dintre numele care au marcat publicaţia noastră în anii 2019-2020 menţionăm următorii scriitori, jurnalişti, teologi, oameni de ştiinţă, artişti (în ordine alfabetică):

Mihaela Albu, Nicholas Andronesco, Lucreţia Andronic, Dan Anghelescu, Mihai Babei, Angela Baciu, George Băjenaru, Cornel Balaban, Mădălina Bărbulescu, Marinela Belu-Capșa, Elisabeta Bogăţan, Angela Burtea, Elena Călugăru-Baciu, Gabriela Căluţiu Sonnenberg, Alexandru Cazacu, Alina Chicet, Dan Ciupitu, Luminița Cojoacă, Viorica Colpacci, Valentin Coşereanu, Dorel Cosma, Letiţia Coza, Andrei Damian, Theodor Damian, Ladislau Daradici, Viorel Dianu, Mihai Eminescu, Menachem M. Faleh, Ștefan J. Fay, George Filip, Mariana Floarea, Ioan Gâf-Deac, Richard Grallo, Horia Ion Groza, Ion Haineş, Dumitru Ichim, Ioan Ioniţă, Wang Jiaxinm, Lee Kuei-shien, Stoica Lascu, Lora Levitchi, Milena Litoiu, Mihaela Malea Stroe, Vasile Mărculeţ, Nicolae Mareș, Victor Marola, Menuţ Maximinian, Iolanda Miculescu, Irina Lucia Mihalca, Victoria Milescu, Alexandru-Cristian Miloş, Marcel Miron, Elena Mitru, Marin Moscu, Gheorghe Andrei Neagu, Tudor Nedelcea, Lucia Olaru Nenati, Marian Nencescu, Nicolae Nicolescu, Nicolae Nistor, Dana Opriţă, Liviu Pendefunda, Raisa Plăieşu, Elena Liliana Popescu, Odile Popescu, Eugen D. Popin, Adrian Dinu Rachieru, Roxana Pavnotescu, Lazăr Popescu, Gheorghe Puiu Răducan, Victor Ravini, Alexandra Roceric, Paula Romanescu, Vasile Rojneac, Ioan N. Roșca, M. N. Rusu, Lucia Sav, Anca Sîrghie, Nicole Smith, Nichita Stănescu, Passionaria Stoicescu, Afir Stojanova, Ada Stuparu, Tanţa Tănăsescu, Iana Târnăvean, Victor Teişanu, Mariana Terra, Adriana Tomoni, Flavia Topan, K. V. Twain (Diana Cârligeanu), Raluca-Nicoleta Uilean (Isciuc), Marian Vișescu, David Paul Vnuck, Muguraș Maria Vnuck, Adriana Weimer, Andrei Zanca, Mariana Zavati Gardner, Corneliu Zeană.

 

 

Galeria Spiritus

 

Între 14-21 aprilie 2019 artista Viorica Colpacci, directoarea Galeriei de artă Spiritus, a expus în Biserica episcopaliană „Sf. Gheorghe” din Astoria, Queens, în cadrul parohiei noastre, lucrări personale dar şi ale unor artişti din România şi SUA pe teme religioase.

 



ACTIVITĂŢI SOCIALE

 

Mese festive, baluri şi seri româneşti 

 

Aceste momente au reprezentat evenimente majore în viaţa comunităţii noastre, ele facilitând cunoaşterea şi într-ajutorarea reciprocă pe de o parte, iar pe de altă parte, aducându-ne aici la New York multe din tradiţiile cele mai autentice din România; menţionăm aici cele mai importante evenimente de acest fel:


● Duminică 21 aprilie 2019, de Florii, s-a celebrat împlinirea a 26 de ani de la înfiinţarea Bisericii noastre.


Duminică 28 aprilie, la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” s-a celebrat slujba Învierii Domnului urmată de agapa din sala socială.


● Duminică 19 mai 2019, la Biserică după Sf. Slujbă a avut loc o petrecere în cinstea celor ce poartă numele Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. A cântat pentru cei prezenţi îndrăgita interpretă a cântecului românesc, Valeria Arnăutu.

 

● Duminică 2 iunie 2019 la Biserica noastră s-a sărbătorit Ziua Copilului. Prof. Irina Aniţului, directoarea şcolii duminicale, a susţinut cu copiii şi tinerii şcolii un frumos program dedicat momentului.

 

● Duminică, 16 iunie 2019, de Rusalii, la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York s-a sărbătorit Ziua Tatălui după tradiţia americană. Şcoala de duminică a parohiei noastre, condusă de Prof. Irina Aniţului, a prezentat un bogat recital de poezie dedicat momentului.

 

Duminică 30 iunie 2019, la Biserica noastră s-a celebrat Hramul parohiei (Sf. Ap. Petru şi Pavel). Cântăreţul invitat care a întreţinut audienţa cu muzică veche românească a fost Berti Samovici.

 

● În toate duminicile lunii octombrie, la Biserica noastră, potrivit tradiţiei de 26 de ani, după Sf. Slujbă a avut loc sărbătorirea Zilei recoltei (Festivalul mustului) într-o autentică atmosferă de simţire frăţească şi românească.

 

● Duminică, 10 noiembrie 2019 a fost organizată masă festivă de Lăsatul Secului pentru Postul Crăciunului.

 

● Sărbătoarea Naşterii Dumnului a fost precedată duminică 15 decembrie 2019 la Biserica noastră de vizita corului Seminarului teologic din Suceava aflat într-un turneu de colinde prin America. Grupul a fost condus de dirijorul Pr. Constantin Magdalena şi de directorul Seminarului Pr. Bogdan Cojoleancă.

 

● Pe data de 25 decembrie 2019 la Biserica “Sf. Ap. Petru şi Pavel” s-a celebrat marea sărbătoare a Naşterii Domnului. După Sf. Slujbă s-au cântat colindele tradiţionale de către toţi cei prezenţi, după care a urmat vizita lui Moş Crăciun care a oferit daruri copiilor şi tinerilor noştri în faţa pomului împodobit.

 

● Duminică 12 ianuarie 2020 la Biserica noastră s-a organizat o masă festivă în memoria lui M. Eminescu, dar şi a lui Grigore Vieru, a Mitropolitului Antonie Plămădeală şi a lui George Alexe.

 

● Duminică 17 ianuarie 2020, a fost organizată masa festivă ocazionată de Simpozionul anual dedicat Unirii Principatelor Române.

 

● Duminică 26 ianuarie 2020 s-a sărbătorit la Biserica noastră Hramul Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, ai cărui patroni sunt Sf. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.

 

● Duminică 1 martie 2020 a avut loc la Biserica noastră serbarea de Lăsatul Secului.




Şcoala de Duminică

 

Prof. Irina Aniţului, sub îndrumarea Pr. paroh Theodor Damian, a continuat activităţile Şcolii duminicale a Bisericii noastre. Copiii au învăţat potrivit tematicilor şi instrucţiunilor oferite de Mitropolia noastră, cu aplicaţii locale în funcţie de evenimentele religioase obişnuite, dar şi speciale, celebrate în parohia noastră.

 

 


Socializarea la cafeaua de după slujbe

 

Cum este bine cunoscut, s-a tradiţionalizat deja obiceiul ca la Biserica noastră, după fiecare Sf. Liturghie să se ofere celor prezenţi o cafea şi o gustare, uneori chiar masă, ocazie foarte nimerită de socializare şi cunoaştere reciprocă.

 

Toate activităţile menţionate, precum şi multe altele neamintite aici, au făcut din Biserica noastră un adevărat centru cultural românesc, de promovare şi trăire a celor mai semnificative valori istorice, culturale şi spirituale ale neamului nostru, au contribuit la formarea acestei comunităţi, la crearea unui spirit prietenesc, de familie, deschis, de încredere, respect şi armonie în rândurile enoriaşilor de la Biserica noastră.

 

 

 

 

Acesta este bilanţul muncii noastre de un an de zile la Institutul şi Biserica “Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.

Trebuie să menţionez că această activitate atât de bogată şi diversă, cu caracter religios-duhovnicesc, teologic, cultural, social n-ar fi fost posibilă fără contribuţia majoră, semnificativă, dedicată şi perseverentă, fără răbdarea şi dăruirea, înţelegerea, dragostea şi zelul D-nei Preotese Claudia Damian care a lucrat uneori zile şi nopţi de-a rândul, cu pasiune şi dragoste la munca de culegere de texte şi tehnoredactare, la cea religios-pastorală şi culturală.


Călduroase mulţumiri aduc acum şi Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nicolae Condrea, arhiepiscopul şi mitropolitul nostru pentru sfatul şi binecuvântarea pe care ni le-au acordat, P.C.Pr. Protopop Daniel Ene precum şi tuturor membrilor Consiliului şi Comitetului de administraţie în frunte cu domnii şi doamnele Dr. Napoleon Săvescu, M. N. Rusu, Doru Tsaganea, Cristian F. Pascu, Mircea Ghiţă, Alex Marmara, Ion Plăviţu, Elena Burchea, Nicole Smith, Felicia Georgescu, Victoria Plăviţu, Claudia Lisena, Nuţi Ionescu, Mariana Orza, Anişoara Constantinescu, Irina Aniţului, Angela Cawog, Marica Purcarea.


Aceleaşi mulţumiri le aduc şi multor altor persoane care de asemenea au fost alături de mine ajutând Biserica noastră cu bani, muncă şi timp ori de câte ori a fost nevoie.


In sfârşit, vreau să menţionez aici sprijinul semnificativ pe care l-am primit din partea presei locale, mă refer în special la ziarele  Romanian Journal  (Vasile Bădăluţă, Mariana Terra), la postul de televiziune RTVNY (Cristian Boghean), la prietenul meu şi coleg de trudă redacţională şi de cenaclu literar, M. N. Rusu, în primul rând, la Domnul Alex Marmara, neobositul nostru fotoreporter, la îndrăgiţii artişti interpreţi ai cântecului românesc Lăcrămioara Răileanu, Brânduşa Covalciuc Ciobanu, Berty Samovici, Mario Dumitrescu şi Dudu Damian ce ne-au înfrumuseţat serbările cu talentul lor, precum şi la ajutorul preţios material şi moral primit de la toţi credincioşii, prietenii şi susţinătorii Bisericii noastre care întotdeauna au avut un cuvânt bun de apreciere sau încurajare pentru tot ceea ce împreună am realizat până acum.

Intr-adevăr, toţi cei menţionaţi nominal sau colectiv au contribuit într-un fel sau altul, în mod pozitiv la formarea şi întărirea acestei comunităţi, la atmosfera prietenească, familială, deschisă, încurajantă, primitoare ce o caracterizează, şi care este evidentă cu prisosinţă la toate întrunirile noastre sociale sau culturale de orice fel, de la cafeaua şi gustările oferite după Sf. Slujbă, până la sărbătorirea de mari evenimente culturale, şi care au contribuit de asemenea la crearea atmosferei liturgice de aleasă înălţare şi zidire duhovnicească ce caracterizează slujbele noastre.


Tuturor le doresc ca Milostivul Dumnezeu să-i răsplătească însutit pentru dragostea lor, cu sănătate şi împlinirea celor ce le sunt de folos, pentru ca, pe mai departe, cu acelaşi entuziasm, împreună, ca într-o singură mare familie, să putem continua munca începută spre bucuria şi folosul nostru şi spre slava lui Dumnezeu.


Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian 

 

 

Iubiţi credincioşi,

 

Pentru că astăzi este duminica Sfintei Cuvoioase Maria Egipteanca, după ce ieri v-am trimis textul cu viaţa ei, aici aveţi şi un minunat film cu şi despre ea.

 

Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi cu mila şi harul Său.

 

Pr. Theodor Damian

 

https://youtu.be/IP41yPfzLrU

Iubiţi credincioşi,

 

Pentru că maine când duminica a V-a din Sf. şi Marele Post este dedicată Sf. Cuvioasei Maria Egipteanca iar noi nu avem Sf. Slujbă, vă trimit aici Viaţa Cuvioasei spre întărire duhovnicească.

 

Dumnezeu să ne apere pe toţi în zilele acestea de intensă rugăciune. Continuăm să ne rugăm unii pentru alţii.

 

Pr. Theodor Damian

 

 

 

Viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

 

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti este lucru de frică şi de pierzare, iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfântul Sofronie - sunt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducându-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luând de la Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrându-l.

Această povestire sfântă, care a ajuns până la mine, nu o voi tăcea deloc. însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunându-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul, de vreme ce aceia, cugetând la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sunt cu neputinţă lucrurile preaslăvite ce se grăiesc despre oameni. Dar acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Intr-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atât de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încât mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur alergau de multe ori la dânsul, ca să audă cuvânt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde era cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvârşit a păzit-o.

Toate acelea facându-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă­ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcându-se şi sculându-se şi hrană gustând - de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin un lucru avea în gând necontenit, adică de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducându-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dânsa cu osteneli pustniceşti.

După aceea, tulburându-se de oarecare gânduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvârşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: „Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu l-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covârşească lucrurile mele?" Aşa gândind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustnicească alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa ce îţi stă înainte, decât aceea pe care ai facut-o până acum, pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti câte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordanului".

Deci îndată Zosima, urmând celui ce-i grăia, a ieşit din mănăs­tirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungând la Iordan, a fost povăţuit de acela care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătând cu mâna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întâi i-a spus aceluia despre dânsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obişnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: „De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrânii şi săracii?"

Zosima a răspuns: „De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu". Iar egumenul i-a zis: „Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputinţele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dânsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, având pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfântului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi".

Acestea zicând egumenul către Zosima, s-a închinat, apoi cerându-i rugăciune şi binecuvântare şi zicând „Amin", a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrâni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând şi slujind Domnului. Cântarea lor era neîncetată, privegherea de toată noaptea, asemenea, în mâini aveau de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dânşii; apoi purtare de grijă pentru câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dânşii. Ci numai una era sârguinţa lor cea dintâi, pe care o urmau cu sporire toţi - ca să se socotească morţi cu trupul. Hrană neîmpuţinată aveau pe cuvântul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.

Pe toate acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecând multe zile, s-a apropiat vremea sfântului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rânduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima: în întâia Duminică a postului făcea preotul Sfânta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcând rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrânii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egumen, rugându-l pentru binecuvântare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.

După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cântau cu glas frumos:Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsând pe unul sau doi fraţi păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzească averile ce erau  înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tâlharii, ci ca biserica să nu rămână fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau râul Iordanului. Şi fiecare îşi ducea hrana sa, cât putea şi voia, după trebuinţa cea măsurată a trupului; unul, puţină pâine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecând Iordanul, se despărţeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum posteşte, sau cum se nevoieşte; iar dacă se întâmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dânsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cântând totdeauna şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită.

Aşa tot postul săvârşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stâlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avându-şi mărturie a ostenelilor sale conştiinţa sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rânduiala mănăstirii aceleia.

Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rânduiala sa de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcând pe pământ şi, şezând puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineaţă iarăşi, sculându-se, îşi facea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu- se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.

Şi mergând douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcându-se spre răsărit, cânta ceasul al şaselea, facându-şi obişnuitele rugăciuni - pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iar când stătea el cântând, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întâi s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurând, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădând frica, pe când îşi sfârşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergând cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-i pe cap albi ca lâna şi scurţi, încât numai până la grumaji ajungeau.

Aceasta văzând-o Zosima, a început a alerga spre partea spre care vedea aceea, bucurându-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrând să ajungă pe ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a celei ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat încât să poată acum şi glasul a-l auzi, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicând: „Pentru ce fugi de mine, bătrânul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine, nevrednicul şi neputinciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi binecuvântarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a îngreţoşat de nimeni!" Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a apropiat mai tare de ceea ce fugea, alergând spre un loc oarecare, unde era un semn de pârâu uscat.

Iar după ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputând să alerge, a stătut de cealaltă parte de pârâu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încât cele mai de aproape tânguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sunt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcându-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine".

Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: „De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume". Deci a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcând de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dânsa, întorcându-se cu faţa de la ea. Iar ea, luând-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere mai mult decât pe celelalte părţi, şi încingându-se pe cât era cu putinţă, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încât nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală?" Iar el, aruncându-se la pământ, cerea să ia binecuvântare de la dânsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi zăceau amândoi la pământ, cerând binecuvântare unul de la altul. Şi nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decât numai: „Blagosloveşte". Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: „Avvo Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stând de mulţi ani înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine". Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dânsa cu răsuflare ostenită: „O, maică duhovnicească, tu mai mult te-ai apropiat de Dumnezeu şi te-ai omorât lumii, căci te arată mai marea dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decât altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvin- tează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta desăvârşire". Deci, primind aceea sârguinţa bătrânului, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti!" Iar Zosima zicând „Amin", s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi ea a zis către bătrân: „Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? însă darul Sfântului Duh te-a povăţuit să săvârşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă. Deci, spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum vieţuiesc împăraţii şi cum sunt sfintele biserici?"

Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace. Ci primeşte rugămintea nevrednicului bătrân şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie". Ea a zis către bătrân: „Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, având preoţeasca rânduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rânduit. însă, deoarece suntem datori a da ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face". Zicând aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicându-şi ochii în sus şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înţeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurând, căutând în jos şi negrăind; însă se jura, punând pe Dumnezeu martor, şi zicea: „în vremea când stătea ea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii de la căutarea în pământ, am văzut-o înălţată de la pământ ca de un cot, stând în văzduh şi rugându-se".

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pământ, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decât numai: „Doamne miluieşte!" Şi zăcând el la pământ, i se părea că este nălucire şi duh, care se face că se roagă. Apoi, întorcându-se ea, a ridicat pe bătrân şi i-a zis: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gândurile ca de o nălucire, zicându-ţi că sunt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sunt o femeie păcătoasă şi cu Sfântul Botez îngrădită, şi nu sunt duh în nălucire, ci pământ, praf şi cenuşă, trup cu totul, negândind nimic duhovnicesc". Zicând aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sunt războaiele lui asupra noastră".

Bătrânul, auzind şi văzând acestea, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrimi: „Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfânta Fecioară, pentru Care porţi goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorât trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu. Spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia vieţuieşti, că pentru aceasta sunt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii tu ştiută, precum şi nevoinţele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi nu m-ar fi întărit atâta cale, pe mine care altădată nici nu voiam, nici nu puteam să ies din chilia mea". Acestea şi multe altele zicând Zosima, aceea l-a ridicat de la pământ, zicând către dânsul:

„Mă ruşinez, părinte, iartă-mă, ruşine îmi este să-ţi spun lucrurile mele; însă, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi mustrare este plin sufletul meu. Şi nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; căci pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea, vei fugi de mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica. Deci îţi voi spune, neascunzând nimic, dar te rog mai întâi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii".

Deci, dorind bătrânul să ştie viaţa ei şi mult lăcrimând, a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: „Eu, părinte, sunt născută în Egipt. Când eram de doisprezece ani, trăind încă părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria. Şi după ce mai întâi mi-am întinat fecioria, nesăţioasă şi neoprită am început a face desfrânare. Mă ruşinez şi numai a gândi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de nevoie voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrânarea trupului meu. Şaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrânare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau. Iar aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că am fost bogată şi nu luam, căci vieţuiam în sărăcie şi de multe ori, flămânzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saţ ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrânării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.

Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergând spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lângă mine: «Unde se duc aceşti bărbaţi cu sârguinţă?» Iar acela mi-a zis: «La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui». Şi am zis către dânsul: «Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu ei?» Iar acela mi-a zis: «De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri». Şi i-am zis: «Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie». Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei - părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiţi gata pentru patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun ruşinea mea, căci mă înspăimânt. Ştie Domnul că spurc singură pământul cu cuvintele mele".

Iar Zosima, udând cu lacrimi pământul, a răspuns către dânsa: „Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta povestirea cea de folos mie". Iar ea, la cele dintâi a adăugat acestea: „Deci acel tânăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de râs, s-a dus; iar eu, lepădând furca care mi se întâmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe câţiva stând lângă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu neruşinare, le-am zis: «Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde aţi merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!» încă şi multe alte cuvinte necurate zicând, i-am pornit pe toţi spre râs. Iar aceia, văzând neruşinarea mea, luându-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.

Iar cele ce am făcut de aici, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie? Căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurăţiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, cărora atunci nu m-am făcut învăţătoare. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimânt cum marea a suferit desfrânarea mea şi cum pământul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vânat atâtea suflete cu laţul morţii. Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sârguinţă m-am dus la Ierusalim şi câte zile mai înainte de praznic am petrecut, tot cele asemenea celor dintâi am făcut, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergând cu un gând la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Şi când a sosit ceasul înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părându-mi-se că aceasta mi se întâmplă din slăbiciune femeiască; iar când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea, ci ca o mulţime de oaste rânduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Şi astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Şi de acum fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stăteam într-un colţ al pridvorului bisericii. Şi abia oarecând mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui şi a mă bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii mele.

Şi plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stând în perete, şi am zis către ea eu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: «O, Fecioară, Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrânata, cea atât de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrânata şi urâta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sângele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine, cum că de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de spurcăciune a necuratei desfrânări, ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi oriunde tu singură, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele, mă vei povăţui pe mine».

Acestea zicând, aprinzându-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii. Şi acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încât tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi ajungând la uşile acelea, care atât mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru în biserică, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sârguindu-mă a merge spre chezăşuitoarea mea.

Şi ajungând la acel loc, unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: «Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat - căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei ca să o văd dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gândesc eu, păcătoasa, sau ce am să zic? Acum este vremea, stăpână, să fac ceea ce prin chezăşuirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă pe mine, acum să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei». Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigând: «De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!»

Auzind glasul acela şi crezând că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: «Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!» Aşa strigând, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergând eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţându-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergând, lăcrimând şi întrebând de cale pe cei pe care îi întâlneam şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Şi a fost ceasul al treilea din zi când m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, în care închinându-mă, m-am pogorât îndată la Iordan şi mi-am spălat faţa şi mâinile în sfintele acelea ape. Şi mergând iarăşi în biserică m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan şi pe pământ în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineaţă, aflând acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere ei. Deci am venit în pustiul acesta şi de atunci şi până astăzi m-am depărtat fugind şi aici m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El".

Iar Zosima a zis către dânsa: „Câţi ani sunt, o, doamna mea, de când locuieşti în pustia aceasta?" Iar ea a răspuns: „Patruzeci şi şapte de ani socotesc că sunt de când am ieşit din sfânta cetate". Iar Zosima a zis: „Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?" Ea a răspuns: „Acele trei pâini şi jumătate ce le-am adus trecând Iordanul, încet uscându-se, s-au împietrit; din care gustând câte puţin, în câţiva ani le-am sfârşit". Şi a zis Zosima: „Dar cum ai petrecut fără primejdie atât de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?" Răspuns-a aceea: „De un cuvânt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimânt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gândurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dânsele". Iar Zosima a zis către dânsa: „Să nu laşi nimic, o, stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată te-am întrebat de aceasta, ca pe toate cu de-amănuntul să mi le arăţi mie".

Iar ea a zis către dânsul: „Crede-mă, părinte Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptându-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, începând să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. însă doream şi băutura vinului cea poftită de mine, pentru că mult vin beam când eram în lume; iar aici, neavând nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. încă mi se făcea şi dor de cântece desfrânate, care foarte mult mă tulbura şi mă silea să cânt cântece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut când am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea, şi înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam şi mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.

Iar gândurile care mă împingeau iarăşi spre desfrânare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea toată de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, atunci mă aruncam la pământ şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, chezăşuitoarea mea, care îmi judeca călcarea mea de aşezământ şi îmi arăta cu înfricoşare muncile pentru aceasta. Şi nu mă sculam de la pământ ziua şi noaptea, până ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gândurile ce mă tulburau. Iar ochii îmi ridicam către chezăşuitoarea mea, rugându-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în noianul acesta al pustiei. Căci cu adevărat am avut-o pe aceea ajutătoare şi la pocăinţă sporitoare. Şi aşa am săvârşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind. Iar de atunci până astăzi ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte de mână la toate".

Şi a zis Zosima către dânsa: „Dar n-ai avut trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte?" Iar ea i-a răspuns: „Sfârşindu-se pâinile acelea în şaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecând Iordanul învechindu-se şi rupându-se, am răbdat mult de ger şi de zăduf. Căci zăduful arzându-mă şi gerul îngheţându-mă, tremuram, încât de multe ori căzând la pământ, zăceam ca o neînsufleţită, cu totul nemişcată. Şi aşa m-am luptat cu multe feluri de nevoi şi cu ispite fără de număr. Iar de atunci şi până astăzi, puterea lui Dumne­zeu cea în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Pentru că numai gândind din ce fel de răutăţi m-a izbăvit pe mine Domnul, îmi câştigam ca hrană neîmpuţinată nădejdea mântu­irii mele, căci mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, cănu numai cu pâine va fi omul viu. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră s-au îmbrăcat, pe cât s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului".

Şi auzind Zosima că pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură, de la Moise şi de la prooroci şi din cartea psalmilor, a zis către dânsa: „Dar psalmi şi alte scripturi învăţat-ai, o, stăpână?" Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, nici fiară, nici altă fiinţă n-am văzut. Iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit, dar cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Iată, aici este sfârşitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrânata".

Acestea zicându-le şi cuvântul sfârşindu-l, s-a pornit bătrânul să i se închine ei şi cu lacrimi a strigat: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite, minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Bine este cuvântat Dumnezeu. Cel ce mi-a arătat mie câte bunuri dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăseşti pe cei ce te caută pe Tine!"

Iar ea, apucând pe bătrân, nu l-a lăsat să i se închine ei desăvârşit şi a zis către dânsul: „Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui, până ce Dumnezeu nu mă va lua de pe pământ. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor iarăşi mă vei vedea, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amândoi. Insă mă rog să faci pentru Domnul ceea ce îţi voi spune ţie acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face în mănăstire". Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că şi rânduiala mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atât de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!" Iar cuvioasa i-a zis lui: „Să rămâi în mănăstire, precum îţi grăiesc ţie, căci şi de vei vrea să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă! Iar în Sfânta şi marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci. Şi să mă aştepţi pe mine de partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuinţa lumească, ca să mă împărtăşesc cu Darurile cele de viaţă făcătoare pentru că de când m-am împărtăşit cu ele în biserica Mergătorului înainte, mai înainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu am dobândit-o. Iar acum cu osârdie o doresc pe ea şi mă rog ţie să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viaţă dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul i-a făcut părtaşi pe ucenicii Săi Cinei celei dumnezeieşti. Iar lui Ioan, egu­menul mănăstirii unde locuieşti, să-i spui să ia aminte de sine şi de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci când Domnul îţi va porunci ţie".

Acestea auzindu-le şi cerând rugăciune pentru sine de la bătrânul, s-a dus în cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dând slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a întors lăudând şi binecuvântând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care era obiceiul a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa. Şi într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăşi faţa cea dorită, şi se întrista, gândind la lungimea curgerii anului, vrând să fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.

Iar când s-a apropiat întâia Duminică a Sfântului marelui Post, îndată după obiceiul şi rânduiala mănăstirii, făcându-se rugăciune, toţi ceilalţi fraţi au ieşit cântând în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămână în mănăstire. Dar el şi-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că şi vrând să iasă din mănăstire, nu îi va fi cu putinţă. însă nu după multe zile, vindecâridu-se de boală, petrecea în mănăstire.

Iar după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coşniţă puţine măsline şi smochine uscate, puţină linte muiată în apă, şi s-a dus într-o seară foarte târziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptând pe cuvioasa. Şi zăbovind sfânta, Zosima n-a adormit, ci cu răbdare privea spre pustie, aşteptând cu osârdie ca să vadă pe aceea. Şi grăia în sine bătrânul, şezând: „Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o ca să vină ea, sau venind şi neaflându-mă pe mine, s-a întors?" Astfel cugetând, a suspinat şi a lăcrimat, şi ridicându-şi ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Nu mă opri pe mine, Stăpâne, de a vedea iarăşi faţa aceea, pe care m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deşert, purtându-mi păcatele mele spre mustrarea mea". Aşa cu lacrimi rugându-se, la altă gândire a trecut, zicând în sine: „Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, şi cum va trece Iordanul şi la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?"

Astfel gândind bătrânul, iată cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de râu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurându-se şi veselindii-se şi slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gândul că nu va putea sfânta să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnând Iordanul cu semnul crucii - pentru că toată noaptea atunci lumina luna şi cu acea însemnare s-a dus sfânta pe apă şi, umblând pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima. Iar el a vrut să i se închine ei, însă dânsa l-a oprit, când călătorea încă pe apă, zicându-i: „Ce faci, părinte, căci eşti preot şi porţi la tine dumnezeieştile Taine?" Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieşind de pe apă, a zis către bătrân: „Binecuvintează, părinte! Binecuvintează!" Iar el a răspuns către dânsa cu cutremur - pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicând: „Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe aceia care se curăţesc pe ei după puterea lor. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat mie prin această roabă a Ta, cât sunt de departe de măsura desăvârşirii!"

Zicând aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credinţe, „Cred într-Unui Dumnezeu...", şi rugăciunea Domnului, „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri...". Şi sfârşind rugăciunea, sfânta s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine şi a sărutat pe bătrân, după obicei. După aceea ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat: Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta. Apoi a zis către bătrân: „Iartă-mă, Părinte Zosima, dar să împlineşti şi o altă dorinţă a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăşi la acelaşi pârâu unde am vorbit cu tine întâi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea, dacă va voi Domnul". Iar el i-a răspuns: „Aş fi voit, dacă ar fi fost cu putinţă, să umblu în urma ta şi să văd cinstita ta faţă, dar te rog să faci ceea ce voi cere de la tine, eu, bătrânul: Gustă puţin din hrana pe care am adus-o aici". Şi zicând aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coşniţă. Iar ea, atingându-se de linte cu vârful degetelor şi luând ca trei grăunţe, le-a dus la gură şi a zis: „Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte nespurcată firea sufletului". Apoi a zis iarăşi către bătrân: „Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te şi adu-ţi aminte totdeauna de ticăloşia mea!" Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerând-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinând singur şi tânguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci şi dacă ar fi voit, era neoprită. Iar ea însemnând iarăşi Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrânul s-a întors cuprins de frică şi de bucurie mare, şi se ocăra singur şi-i era jale că nu ştia numele cuvioasei, dar nădăjduia să câştige aceasta anul viitor.

Şi trecând anul, Zosima iarăşi s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, şi alerga spre acea preaminunată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga şi, ca un vânător preaiscusit, căuta cu ochii în toate părţile, unde ar fi putut câştiga vânatul cel preaplăcut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plânge şi, ridicând ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna".

Aşa rugându-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pârâul acela şi, stând pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcând moartă cu mâinile strânse precum se cădea, iar faţa având-o întoarsă către răsărit. Şi alergând spre dânsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parfe a trupului. Şi plângând mult, citind şi psalmii cei potriviţi la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare şi zicea în sine: „Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?" Socotind acestea în gândul său, a văzut pe pământ lângă capul ei, scrisoarea aceasta: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă ţărâna ţărânei şi te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna „farmutie", egipteneşte, iar greceşte, aprilie, în ziua întâia, în însăşi noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea dumnezeieştii Cine celei de Taină".

Citind bătrânul acea scrisoare, se gândea mai întâi cinejeste cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu ştia să scrie: însă s-a bucurat foarte, aflând numele cuvioasei. Şi a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtăşit lângă Iordan cu dumnezeieştile Taine, îndată s-a făcut la locul acela unde s-a şi sfârşit. Şi pe unde el a călătorit cale de douăsprezece zile ostenindu-se, Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas şi îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrânul, slăvind pe Dumnezeu şi udând cu lacrimi pământul şi trupul cuvioasei, a zis în sine: „Este vremea, o, bătrânule Zosima, ca să săvârşeşti cele poruncite ţie. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavând nimic în mâini?" Şi zicând aceasta, a văzut nu departe un lemnişor mic, aruncat în pustie, pe care luându-l a început a săpa cu dânsul. însă pământul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrânul, care se ostenea săpând şi udându-se de sudori şi nimic nu putea să sporească.

Atunci suspinând foarte din adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Maria, lingându-i picioarele. Şi, văzându-l, s-a cutremurat temându-se de acea fiară, mai ales aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu linişte de bătrân, smerindu-se prin semnele lui, ca şi cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: „De vreme ce, o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul şi eu sunt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, pentru că n-am nici unealtă ce trebuie la săpat şi, fiind şi atâta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab, de aceea sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul cuvioasei".

Auzind leul cuvântul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cât era destul ca să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrânul spălând cu lacrimi iarăşi picioarele cuvioasei şi mult rugându-se ei ca să se roage pentru toţi, a acoperit cu pământ trupul care era gol, neavând nimic altceva decât acea haină veche şi ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintâi, şi cu care Maria îşi acoperise atunci oarecare părţi ale trupului său, care se cădea să le acopere.

După aceea s-au dus amândoi, leul în pustia cea mai dinăuntru, ca o oaie, cu linişte s-a despărţit, iar Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvântând şi lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi a auzit de la dânsa, încât toţi cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Şi au început a-i face pomenirile cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi a cinsti ziua morţii acestei Cuvioase Maria. Iar loan egumenul a aflât nişte lucruri în mănăstire, cărora le trebuia îndreptare, după cuvântul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea mănăstire viaţa cea vremelnică şi s-a dus către cea veşnică la Domnul, şi a lăsat monahilor acelei mănăstiri nescris acolo cuvântul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de la alţii, îl grăiau şi puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, spre folosul de obşte. Iar să fie dată în scris aceea până atunci nu s-a auzit.

Iar eu - zice Sfântul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alţii au scris viaţa acestei cuvioase ştiind-o mai bine, aceasta nu ştiu încă, eu însă, pe cât am putut am scris, nimic mai mult cinstind decât adevărata povestire.

Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate şi răsplăteşte cu mari daruri celor ce cu credinţă năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor câştiga folos dintr-această povestire, citind-o şi ascultând-o, şi celui ce s-a sârguit să dea povestirea aceasta în scris. Şi să-i învrednicească pe toţi părţii celei bune a fericitei Maria, împreună cu toţi cei ce prin gândire de Dumnezeu şi osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu, împăratul Cel veşnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua judecăţii la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, stăpânirea şi închinăciunea, ca şi Tatălui şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-cuvioase-maria-egipteanca

 

 

 

Iată şi o serie de conecţii la care se poate asculta Sf. Slujbă în direct:

 

 

Pr. Nicolae Clempuş, Sf. Maria, Dacula, GA

https://www.facebook.com/clempus

YouTube live at www.saintmaryro.org

 

 

Pr. Marius Mihai Lazar, Holy Brancoveanu Martyrs Romanian Orthodox Church, Fairfield, CT

https://www.facebook/com/holybraconeanumartyrs/

http://www.stbrancoveni.com/?fbclid=IwAR3HlTMu_tl3fDrG-X5RoxSsLyCRexQt3YKFov0TufZEIu0mHq8yq_lBWCw

 

 

Saint Mary Romanian Orthodox Church, Austin, TX

https://www.facebook.com/saintmaryaustin/

 

Biserica Ortodoxă Română Sfânta Treime, Troy, MI

miercuri si vineri de la ora 19:00, duminica de la ora 9:00

Facebook: https://www.facebook.com/Holy-Trinity-Romanian-Orthodox-Church-108238679217470/

Youtube: https://www.youtube.com/channel/UCoPjzCKp_pMavq43Id3_Leg/

 

 

Mitropolia Ortodoxă Română a celor doua Americi, Catedrala Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, Chicago

https://www.biserica.tv/direct

https://mitropolia.us

 

 

Televiziunea Patriarhiei Române

https://www.facebook.com/trinitastv/

https://www.trinitas.tv/

 

 

 

 

 

Iubiti credinciosi,

Iata ne aflam in saptamana a cincea din Sfantul si marele Post, perioada de mai intensa rugaciune mai ales in aceste vremuri grele si neobisnuite.
O slujba minunata specifica acestui timp si acestei saptamani este Canonul cel mare al Sfantului Andrei Criteanul. Se citeste joi in saptamana asta daca se poate cu o candela sau lumanare aprinsa si stand cuviincios. Descoperiti-i frumusetea.
Il aveti aici in atasament.
Dumnezeu sa va pazeasca cu mila Sa si cu harul Sau.
Continuam sa ne rugam unii pentru altii.

Pr. Theodor Damian




Meditatie la duminica a patra din post – Pr. Theodor Damian



Iubiţi credincioşi,
 
Pentru că maine nu avem Sf. Slujbă vă trimit aici meditaţia mea liturgică la textul Sf. Evanghelii spre întărire duhovnicească.
 
Dumnezeu să ne apere pe toţi în zilele acestea de intensă rugăciune. Continuăm să ne rugăm unii pentru alţii.
 
 
Pr. Theodor Damian
 
 
Neputința Apostolilor
Meditaţie la Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post
(Marcu 9, 17-32, Vindecarea fiului lunatic)
 
„Rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru
toate căci aceasta este voia lui Dumnezeu
întru Iisus Hristos pentru voi”
(I Tes.5,17-18)
 
Poate vi s-a întâmplat ca auzind vreodată pe cineva vorbind anumite lucruri, învățând sau predicând, sau poate citind vreo poezie sau vreun articol sau vreo carte a cuiva, să ziceți: Şi eu puteam face asta! Să simțiți că lucrul pe care-l aflați, pe care-l citiți nu este o noutate absolută, nu este o descoperire extraordinară, ci el v-ar fi stat și dv. în putință să-l scrieți, să-l spuneți, numai că n-ați făcut-o din diverse motive, cel mai adesea binecuvântate; vreau să spun din motive care vi se par obiective. Adică: n-ați avut timp, sau n-ați trecut prin circumstanțe care să vă determine la aceasta, sau pur și simplu, nu v-a trecut prin cap să o faceți.
Alteori însă se poate întâmpla să încercăm să facem lucrurile pe care le fac alții și pe care le admirăm la ei, pe care credem că și noi le putem face și le facem pentru că nu vrem să rămânem mai prejos - și e bine așa - dar totuși constatăm că nu ne ies la fel de bine, sau de loc, sau ne iese altceva decât intenționăm; atunci se întâmplă că uneori diavolul strecoară în inima noastră acel rușinos sentiment al invidiei, al criticii celuilalt, al încercării de a-l defăima, sentiment care ne face să zicem: O, nu e chiar așa. Nu e mare lucru! sau: știu că a zis cutare lucru, dar dacă ați ști ce-a mai făcut ! Şi încercăm să povestim un lucru neplăcut despre el, justificat sau nejustificat, doar pentru a-I diminua din meritul pe care și-l câștigă. În cel mai bun caz nu judecăm, nu cădem în păcatul invidiei, nu discredităm, dar ne indignăm în sinea noastră; de ce noi n-am reușit, deși am încercat ca și el?
Un astfel de caz ne pune în față și Sf. Evanghelie care s-a citit astăzi: o paralelă la un anumit nivel, între Sfinții Apostoli și Mântuitorul Hristos: văzând St. Apostoli câte minuni făcea Mântuitorul și cum le făcea, fiind încurajați poate de însuși Iisus să facă și ei astfel de lucruri sau spunându-li-se că pot face și ei, dar neînțelegând, când și cum, în ce condiții, într-un moment dat fiind ei fără Mântuitorul Iisus, au încercat să vindece un demonizat și n-au putut. Desigur că ei n-au căzut în rușinosul sentiment de invidie, nici n-au judecat căci știau ei că în nici un caz nu se pot compara cu Învățătorul și Domnul lor, dar de rușinat s-au rușinat și indignați au fost. Dovadă este că după ce tatăl copilului s-a adresat Mântuitorului pentru vindecare și după ce copilul a fost vindecat, apostolii au venit la Iisus și l-au întrebat: „Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” (Marcu 9,28).
Iată, de fapt, tema principală a Sf. Evanghelii care s-a citit astăzi. Şi într-adevăr, este interesant: De ce ei n-au putut izgoni demonul? Căci odată ce au încercat așa ceva, s-au bizuit ei pe ceva, pe vreo promisiune sau îndemn al Mântuitorului că ar putea face astfel de lucruri; se vor fi bizuit ei pe vreo experiență precedentă reușită sau pe altceva.
Odată ce tatăl copilului a venit la ei cu rugămintea vindecării înseamnă că ei erau cunoscuți în public, deveniseră celebri. Şi celebritatea lor poate nu era chiar gratuită și desigur că aceasta le va fi convenit, tocmai de aceea neputința lor în fata acestui caz îi va fi dezarmat și indignat, poate nu în cele din urmă, pentru că le știrbea oarecum din reputație. Întrebarea lor vine în mod. firesc: „De ce noi n-am putut să-l izgonim?” (Marcu 9,28).
Să ne imaginăm în ce situație penibilă au fost ei puși: a venit la ei tatăl copilului cu copilul, i-a rugat să se milostivească de cel bolnav și să-l vindece.
Ei, bucuroși, desigur, că cineva le cere ajutorul, vor fi încercat imediat să facă ceva. Se vor fi rugat lui Dumnezeu și... nimic; vor fi invocat numele lui Dumnezeu, dar degeaba; vor fi certat demonul dar fără nici un rezultat. Vor fi zis unul celuilalt: „Încearcă și tu”; și vor fi încercat dar fără a putea face ceva.
Şi dacă ne închipuim că în jurul lor erau și alți oameni care asistau la această întâmplare, oameni care-i cunoșteau, înțelegem rușinea apostolilor, situația penibilă în care se aflau, tocmai pentru că au încercat și n-au reușit. Dacă ar fi zis de la început ca cel bolnav să fie dus la Mântuitorul, ar fi fost mai simplu, ar fi fost scutiți de acest eșec penibil, public.
Indignarea lor, tendința de revoltă interioară - nu împotriva lui Dumnezeu sau a Mântuitorului, ci împotriva neputinței lor - era oarecum îndreptățită, deoarece puteau fi luați drept impostori sau şarlatani, ei care se știau atât de devotați cauzei Mântuitorului Hristos. Şi nimic nu te doare mai mult ca situația în care cineva te-ar acuza pe nedrept - după simple aparențe numai - de un lucru față de care te afli tocmai la polul opus. Deci, rușinați au venit la Mântuitorul, dar în același timp interesați, curioși de a cunoaște cauza neputinței lor.
Şi după vindecarea bolnavului, Mântuitorul le-a spus cât se poate de simplu: „Acest neam de demoni nu se scoate decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9,29). Dar desigur, că și de data aceasta prea lămuriți n-au fost, deși Sf. Evanghelist nu mai menționează nelămurirea lor, deoarece ei vor fi continuat să gândească: „Cum zice Mântuitorul așa? Doar noi nu ne-am rugat? Nu prin rugăciune am încercat să-l vindecăm?” Şi ne întrebăm și noi. Oare Sf. Apostoli nu se rugau și nu posteau? Erau de atâta timp cu Mântuitorul, învățau mereu numai lucruri sfinte, numai lucruri duhovnicești legate tocmai de credință, de dragoste, de milă, de rugăciune și ei nu se vor fi rugat și nu vor fi postit? Cam greu de acceptat acest lucru. Şi totuși răspunsul Mântuitorului e cât se poate de clar. Fără putință de îndoială. Ce să credem dar? Cum ni se explică această întâmplare?
E adevărat că Sf. Apostoli vrând să vindece pe demonizat se vor fi rugat și vor fi invocat numele lui Dumnezeu sau al învățătorului lor. Dar nu putem să ne explicăm altfel cuvintele Mântuitorului decât în sensul că rugăciunea ocazională nu-i suficientă pentru realizarea minunilor, a marilor lucruri pe care ni le dorim în viață, pentru ieșirea din situațiile grave, dificile cu care adesea ne confruntăm.
Desigur că, atunci, vrând să facă vindecarea, ucenicii se vor fi rugat dar ei încă nu erau ajunși la starea de rugăciune. Ei încă nu erau în stadiul rugăciunii neîncetate despre care avea să învețe Sf. Pavel mai târziu (I Tes.5, 17), rugăciunea nu devenise în viața lor o atitudine permanentă, era încă un act ocazional.
La fel și postul. A posti din când în când, ca și a te ruga din când în când, nu e rău, prin aceasta îți aduci aminte de Dumnezeu, menții legătura cu El, îi dovedești recunoștința, faci ceva de la tine, un mic sacrificiu personal pentru a arăta mai bine sentimentul tău de recunoștință. Dar de aici până la starea de post și la starea de rugăciune este o distanta mare. Iar minunile se fac de către cel aflat într-o stare de post și de rugăciune, adică de cel care-l trăiește pe Dumnezeu în viața sa, așa cum numai Sf. Pavel a putut să ne-o spună: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”(Galat. 2,20).
Starea de post este prelungirea actului ocazional de a posti, în viața interioară. A posti sufletește, a posti cu mintea, a-ți înfrâna primele porniri, primele impulsuri, a nu judeca, a nu te compara, a renunța la tine în favoarea celuilalt, a uita de tine în interesul slujirii aproapelui. Postul este renunțare la ceva. Această renunțare trebuie să treacă de la exterior în interior, de la bucate la atitudini, la modul de comportare, la modul de a fi, la felul de a înțelege lucrurile și viața, la felul de a-i privi pe ceilalți și de a te situa față de ei. Şi nu numai atât. Odată realizată această renunțare și prelungire a postului de la actul exterior, la trăirea interioară, odată, deci, cu interiorizarea postului, acesta nu trebuie să fie un act sporadic, ci așa cum spuneam, o atitudine permanentă, de aceea l-am numit stare, adică o stare, adică a rămâne definitive întru această atitudine. De fapt, acesta este în mod real și adevăratul sens al postului de bucate rânduit de Biserică, acela de a deveni temeinic, de a putea fi interiorizat la modul pe care l-am descris, și lucrul acesta nu este de loc imposibil; o vom constata dacă vom fi realiști și onești cu noi înșine.
Aceasta a avut în vedere Mântuitorul când a zis că acești demoni se scot cu post și rugăciune, adică se scot cu acest fel de post și cu acest fel de rugăciune, stări la care, se vede, Sf. Apostoli încă nu ajunseseră, dar la care vor ajunge și știm bine lucrul acesta din celelalte relatări evanghelice.
Deci, revenind la rugăciune, rugăciunea este dialogul omului cu Dumnezeu. Evident, mă refer la dialogul permanent, nu temporar. Cu un om pe care îl iubești ești în permanent dialog, când îl iubești, îi cauți prezenta cât mai mult, ai vrea să vorbești tot timpul cu el. Când nu-l ai, vorbești cu el în taina inimii. Te comporți ca și cum te-ar vedea, ca și cum ai tine cont de părerea, de sfatul lui, de reacția pe care ar putea s-o aibă. Deci interior sau exterior, ești în permanent dialog cu el.
Așa și cu Dumnezeu. Cel care-L iubește pe Dumnezeu îl caută neîncetat, Îi dorește permanent prezenta; și unde-L putem găsi pe Dumnezeu mai repede și mai direct decât în Biserica Sa? Aici Îl găsim, prin participarea noastră la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la toate Sfintele Slujbe, prin împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge ale Mântuitorului nostru, cu toate Sfintele Taine rânduite de Biserică pentru o viață de credință, de rugăciune, de fapte bune.
Şi când nu e la Biserică creștinul cel bun, e tot în Biserică. Inima lui în orice moment, oriunde s-ar afla, trăiește din Dumnezeiasca Liturghie la care a participat și la care va participa din nou, aceasta îi alimentează întreaga viață și gândire, comportamentul, atitudinile și pentru tot restul timpului cât nu este prezent fizic în Biserică. Îl caută pe Dumnezeu în orice moment, se roagă, Îi cere sfatul, se comportă ca și cum Dumnezeu ar fi lângă el, de față, personal.
Aceasta este starea de rugăciune cu toate implicațiile ei duhovnicești în viața de fiecare zi a credinciosului. Așadar, acum înțelegem mult mai bine cuvântul acela oarecum ciudat al Mântuitorului, care încă stârnește nedumerire: „De veți avea credință cât un grăunte de muștar și veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, se va muta; și nimic nu vă va fi vouă cu neputință”(Matei, 17,20).
Atunci când credința creste și înflorește pe un astfel de fond sufletesc ca cel descris prin cuvintele „starea de post și starea de rugăciune”, aceasta va fi într-adevăr o credință în stare să facă minuni. Astfel de trăire avea Mântuitorul, de aceea nimic nu-i era cu neputință, în afară de faptul că era Dumnezeu adevărat, și ceea ce este extrem de important este faptul că ne atrage serios atenția că această stare nu este numai un privilegiu al persoanei Sale divino-umane, ci că toți, absolut toți o putem dobândi.
Deci dacă putem face orice fel de minuni atunci când ajungem la un astfel de nivel de trăire spirituală, înțelegem cum lumea poate intra cu adevărat în puterea, în stăpânirea noastră, aceasta la rândul ei modelată după voia lui Dumnezeu.
Cu acest scop i-a fost dat universul omului în stăpânire la început: „Stăpâniți pământul” i-a zis Dumnezeu, omului (Marcu 1,28). Să-l stăpânim, nu să-l distrugem. Aceasta a avut în vedere Dumnezeu cu destinul omului, la creație.
Acesta este tipul de viețuire pe care Dumnezeu ni l-a menit și în care dorește să fim, cum ne reamintește Sf. Apostol Ioan: „Rugați-vă neîncetat; dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos pentru voi” (I Tes. 5, 17-18).




Meditatie la duminica a treia din post - Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioşi,

pentru că azi nu am avut Sf. Slujbă vă trimit aici meditaţia mea liturgică la textul Sf. Evanghelii spre întărire duhovnicească.

Dumnezeu să ne apere pe toţi în zilele acestea de intensă rugăciune. Continuăm să ne rugăm unii pentru alţii.



Pr. Theodor Damian
 
Despre utilitarismul sufletesc
(Meditație la Duminica a treia din Sfântul și Marele Post)
 
 Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele
 dinlăuntrul meu să binecuvinteze numele cel sfânt al Lui
 (Psalm 102, 1).
 
Proverbul „zi-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ți spun cine ești”, poate avea și un alt înțeles decât sensul  imediat, de suprafață, referitor la prietenii care te influențează, care te creează după chipul și asemănarea lor, cel puțin într-o anumită măsură, și care apoi se reflectă în atitudinile tale cotidiene, în modul tău de a fi.
Acest alt înțeles se referă nu la prietenii din afară, ci la prietenul dinlăuntru, la omul, la personajul interior. Tu ești acela, dar de foarte multe ori, altul decât cine ești tu în exterior, pentru că una suntem în eul nostru autentic, și alta suntem în manifestările noastre exterioare unde se întâmplă că vrem să fim percepuți de cei din jur altfel decât suntem în realitate.
De aici dedublarea și din dedublare schizofrenia (chiar dacă la un nivel mic, poate inobservabil), fie că ne place sau nu. Marea problemă legată de proverbul menționat nu constă în felul cum cei din jur mă influențează, ci de felul cum eu mă influențez pe mine însumi, de felul cum îmi cresc personajul interior.
„Zi-mi cu cine te-nsoţeşti”. Zi-mi ce gânduri îți trec prin minte, ce probleme ai, ce obsesii și preocupări ai, ca să-ți spun cine ești.
Iată, psalmistul din Vechiul Testament ne dă un exemplu de însoțire interioară care apoi îți definește identitatea. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”! Aici el vorbește cu propriul său suflet, cu omul interior, propune un dialog, o preocupare, cea despre Dumnezeu, și nu numai ca temă generală: „Hai să ne gândim la Dumnezeu”, ci mai mult, mai profund, se propune motivul pentru care trebuie să ne gândim (eu și sufletul meu, personajul interior) la Dumnezeu, și apoi concluzia implicită: „Binecuvintează”, adică doxologeşte, preamărește, laudă pe Dumnezeu.
Deci, din nou: zi-mi cu cine te-nsoţeşti, sau zi-mi cum îți cultivi prietenul interior, ca să-ți spun cine ești.
Toată cheia existenței umane este sufletul omului. De aceea și Mântuitorul Hristos, chiar în textul Sf. Evanghelii de astăzi o spune cu claritate: „Ce-i va folosi omului dacă ar câștiga toată lumea, dar și-ar pierde sufletul? Sau ce-și va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).
Importanta capitală a sufletului în viața omului este accentuată și de filosoful francez Saint-John Perse când a spus celebrele cuvinte: „Nu există o altă istorie decât aceea a sufletului.”
Sufletul este coroana tuturor lucrurilor, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că însuși Dumnezeu este Duh, cum zice Sf. Evanghelist: „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24), și pentru că sufletul este miezul, din el creste totul și fără el nimic nu ar fi din ceea ce este, cuvinte ce sună ca o parafrază a celor din prologul Evangheliei de la Ioan unde se spune despre Cuvântul, despre Logosul divin, că fără de El nimic din tot ce s-a făcut nu s-a făcut (Ioan 1, 3).
Conștientizând valoarea inestimabilă a sufletului chiar Mohammed, întemeietorul unei altfel de religii, spunea: „Am două pâini. Vând una și-mi cumpăr o floare. Şi sufletul are nevoie de hrană.”
Dar nu numai oameni de religie, ci și o mulțime de filosofi din toate timpurile au intuit valoarea sufletului și au elaborat pe această temă.
Totuși în textul Sf. Evanghelii de astăzi se poate observa un lucru interesant, și anume limbajul, formula în care ni se atrage atenția despre valoarea sufletului: „Ce-i va folosi omului dacă ar câștiga toată lumea, dar și-ar pierde sufletul?”
Sf. Evanghelist, Mântuitorul dealtfel, vorbește aici în termeni pur omenești, utilitariști. Problema e pusă în sensul folosului, al utilității, al câștigului. Dumnezeu știe cum este mintea omenească. Fiecare din noi, într-un fel sau altul, este obsedat de ideea de câștig, de folos. Fac ceva, dar cu ce folos? Ce câștig? Filosoful german nihilist Fr. Nietzsche avea dreptate când, ironic, dar adevărat, spunea că scopul omului în toată viața sa este ca în fiecare zi să aducă ceva acasă! Deci, pentru a-l convinge pe om, pentru a-l aduce pe calea mântuirii, a realizării valorii sufletului, Iisus îi vorbește pe limba sa, în limbaj utilitarist. În intenția că astfel va convinge.
Sunt puse în cântar două tipuri, categorii de lucruri, cele fizice și cele metafizice: lumea și sufletul. Şi din felul cum e formulată întrebarea Mântuitorului, se înțelege de ce parte stă valoarea. Evident, de cea a sufletului.
Totuși, deși omul aparent realizează teoretic acest lucru, și cu destulă ușurință, am putea zice, în practică, ispita de a da curs, prioritate lucrurilor trecătoare, fizice, este mai mare. Acest lucru este bine ilustrat de Victor Eftimiu în lucrarea sa celebră Cocoșul negru, interzisă în regimul comunist, unde este vorba de modul cum diavolul încearcă să corupă pe om de la adevăratele valori, să-l facă să le confunde, pentru ca apoi să-l câștige infernului.
În poem, omul este reprezentat de voievodul numit Nenoroc. Acesta este în permanent dialog cu diavolul care l-a tentat dându-i de toate, iar la urmă îi cere sufletul, moment în care omul (voievodul) își dă seama de înșelare, încearcă o stare de pocăință, dar superficială, după care, în final, sucombă. Iată cum i se adresează diavolul voievodului Nenoroc, deci omului:
„Ţi-am dat de toate: aur, femeie și minciună
Şi spadei tale dat-am puterea să răpună
Ţi-am dat beția vieții, oricând și orișicum
Ţi-am dat destul! E ceasul! Dă-mi sufletul acum!”
 
Deci, nimic din deșertăciunile lumii acesteia nu e pe gratis! Totul se plătește. De aceea, la întrebarea: „Ce folos?” trebuie bine gândit, chiar în termeni utilitariști, umani. Cu ce mă aleg?
Adică întrebarea așa de des folosită în problemele lumii materiale, trebuie pusă și în contextul lumii spirituale, mai ales când e vorba de o comparație între cele două.
Ca atare, unul din mesajele textului Sf. Evanghelii de astăzi este legat de gândirea critică pe care se bazează evaluarea de către noi a valorilor din viața de zi cu zi. Ţi s-a dat sufletul. Ce faci cu el? Asta este marea întrebare. Prin anii ’70 Ana Blandiana publicase un poem în care, într-o metaforă, povestea despre cum își ține sufletul în palmă. Ce idee formidabilă! Să te gândești că-ți ții sufletul în palmă ca pe un puișor de vrabie, ca pe un fluturaș, ca pe ceva extrem de drag și de fragil, și că trebuie să faci ceva pentru el că răspunzi, că totul depinde de tine; iată un gând în deplin acord cu mesajul evanghelic cu privire la marea răspundere pe care o avem pentru sufletul nostru, pentru noi înșine.
Deci așa cum punem în balanță o mulțime de alte lucruri pentru a vedea ce ne este de folos și ce nu, la fel trebuie să procedăm și când e vorba de sufletul nostru.
Dar pentru a ne gândi la suflet în contextul unei astfel de comparații și a vedea superioritatea lui față de orice altceva, este nevoie de o anumită strategie: cultivarea lui, conștienta, conștientizarea noastră despre valoarea sa supremă, iar una din strategiile pe care le avem la îndemână pentru o astfel de împlinire, este cea a psalmistului, care își cultivă sufletul, personajul, prietenul interior, alter-ego-ul său, vorbindu-i despre Dumnezeu, și îndemnându-l să se gândească la Dumnezeu, să realizeze foloasele pe care le are prin dragostea și mila lui Dumnezeu și apoi să-L laude, cum citim și cum se cuvine să facem și noi, mai ales în aceste importante zile ale călătoriei noastre spirituale prin Sfântul și Marele Post. „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu să binecuvânteze numele cel sfânt al Lui.”
Duminica 22 martie 2020
Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post
 
 
Tema Sf. Evanghelii: Luarea crucii şi urmarea lui Hristos
(Marcu 8, 34-38)
 
Tema meditaţiei liturgice:  - Meditaţia pe tema duminicii urmează mâine
 
 
 
Iubiţi credincioşi,
 
Într-un mesaj primit recent de la Mother Karen suntem anunţaţi toţi că potrivit ordinului episcopului Bisericii episcopaliene “Sf. George” unde slujim noi, clădirea bisericii va fi închisă până pe data de 17 mai deocamdată.
 
După cum vedem începând de mâine seară autorităţile au decretat blocarea statului New York. Cu alte cuvinte fiecare trebuie să stea acasa (în afară de cazuri motivate). Cu privire la statul acasă, la cererea unui ziar din România am scris câteva reflecţii pe care vi le împărtăşesc si dv. – familia noastră de Duminică.
 
Întrucât aproape toţi avem acces la mijloace media, vă trimit imediat şi mesajul Pr. Protopop Daniel Ene cu link-uri utile unde se pot urmări slujbele religioase ortodoxe.
 
Să rămânem uniţi în rugăciune şi să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne păzească pe toţi cu harul Său.
 
Pr. Theodor Damian
 
 
 
 
„Fie Doamne mila Ta spre noi”
 
Situaţia cu pandemia nu arată bine deloc peste ocean. America este una din zonele cele mai afectate ale lumii şi New York-ul mai mult decât alte zone ale Americii. Dacă dăm crezare mai mult sau mai puţin informaţiilor care circulă cu privire la natura, originea şi alte aspecte ale virusului, sau chiar scopul avut în vedere cu el (potrivit teoriilor conspirative), este mai puţin important. Important este ce fac legiuitorii şi cei ce execută legile, guvernele deci, pentru a micşora impactul negativ al acestuia asupra oamenilor dar şi pentru liniştea lor mentală.
Vor exista exagerări, speculaţii, poate chiar abuzuri ca, în general, în cazuri de fenomene asemănătoare. Faptul concret este că stăm acasă. Nu intru aici în consideraţii de nivel economico-financiar şi care merită discutate separat. Vreau doar, foarte pe scurt, să mă refer la nivelul uman şi umanitar al crizei.
Statul acasă reprezintă o schimbare radicală în stilul de viaţă al omului sec. XXI. Omul zilelor noastre este dinamic, activ, implicat; în cele mai multe cazuri el este musafir în propria lui casă, unde vine, adesea, ca la un hotel. Casa a căpătat, în aceste cazuri, un caracter tranzitoriu. A rămas ca rădăcină spirituală a existenţei mai mult simbolic.
Acum, şi mă refer în special la New York, restricţiile au ajuns să fie total neobişnuite. Recomandarea insistentă este să stăm acasă. Deci stăm acasă. Asta implică o reobişnuire şi reconsiderare a ideii de casă şi de acasă. Asta poate ajuta la redescoperirea frumuseţii lucrurilor esenţiale cum ar fi relaţia. Acum stăm tot timpul cu cei dragi ai noştri, pentru care înainte aveam timp aşa de puţin sau n-aveam timp. Fiind tot timpul împreună, uneori nu e uşor. Unul vrea una, altul alta, felul de a face lucrurile poate crea tensiuni şi fricţiuni, etc. Trebuie deci să învăţăm din nou ce este respectul pentru integritatea persoanei şi personalităţii celuilalt, să învăţăm un modus vivendi şi un modus operandi bazat exclusiv pe acest respect, pe toleranţă, pe bunăvoinţă. Exact aşa cum minunat spune Sf. Ap. Pavel în scrisoarea lui către Galateni: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia” (5, 22), pe care le consideră roade ale Duhului Sfânt. Asta înseamnă de fapt renaşterea umanului din noi şi un permanent exerciţiu de apreciere a celui de lângă tine. Poate prea mult ne-am obişnuit, pentru că ne place, să fim apreciaţi, şi am uitat să apreciem pe alţii şi să le spunem asta şi să o arătăm cât de des posibil. Despre pierderea obişnuinţei noastre de a aprecia pe cei din jur vorbea A. Heschel când atenţiona că omenirea nu va pieri din lipsă de informaţie, ci din lipsă de apreciere.
Statul acasă, în acest context, reprezintă şi o provocare; ştiind că omul este capabil să creeze armonie, iată momentul: câtă armonie pot eu crea? Când şi cum?! Ia să văd roadele concrete ale acestei capacităţi!
Pe de altă parte stând acasă avem o nouă posibilitate de a medita, de a reflecta la noi înşine, de a ne ruga. Cum stau eu în faţa celorlalţi? Ce cred ei despre mine? Cum a întrebat odată Iisus pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt eu?” (Matei 16, 13). Mă cred cei din jur mai rău decât sunt? De ce? În baza căror fapte, atitudini? Poate am aici ceva de revizuit. Mă cred ei mai bun decât sunt? Cum se explică asta? Poate am creat false impresii prin felul meu de a fi, poate au văzut masca pe care o pun când ies în lume şi nu adevăratul meu chip? Poate eu însumi am ajuns să cred că sunt masca şi nu chipul?
Deci prilej important de meditaţie (sigur, asta dacă nu stăm tot timpul la televizor şi pe internet, pe telefon; oare cum ar fi fost statul acasă înainte de a avea TV, internet, etc.?!).
În afară de auto-reflecţie trebuie considerată şi necesitatea gândirii la Dumnezeu. Cred în Dumnezeu? Da. Cum? Mă întâlnesc cu El zilnic (cât de des?) în rugăciune? Cum mă rog? Ce şi cum zic? Cât de sumar, de repede îmi fac rugăciunea? Sunt conştient că Dumnezeu mă iubeşte? Că viaţa mea este darul Lui? Ce fac eu cu ce mi s-a dat? Este modul meu de a trăi viaţa un răspuns, o atitudine adecvată faţă de Dumnezeu, dăruitorul?
Sunt eu conştient că prin fiecare zi pe care mi-o dă Dumnezeu îmi dă, de fapt, întâlnire? Sunt eu prezent la întâlnire?
Iată deci, ce ar fi bine de făcut în contextul acesta dificil al încercării prin care Dumnezeu ne-a dat să trecem. În America suntem departe de ţară, geografic vorbind, dar în contextul crizei, al izolării, al riscului ne apropiem şi mai mult de tot ce ne e drag, de ţară inclusiv, dar şi mai mult de Dumnezeu.
Ne raportăm la criză urmând instrucţiunile autorităţilor locale, ale celor bisericeşti, urmând sfatul medicului, şi începând a ne obişnui cu rugăciunea continuă, şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru toate, potrivit îndemnului Sf. Ap. Pavel care zice: „Rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos, cu privire la voi” (I Tes. 5, 17-18).
Iată, se apropie marea sărbătoare a Învierii Domnului. Stăm cu bisericile închise sau goale. Dar la slujbele făcute doar de preot şi cântăreţ în multe cazuri, biserica a plină de îngeri şi rugăciunil înălţate pentru cei ce nu pot veni şi nu au voie să iasă din casă, sunt mai intense şi mai aprinse şi duse pe aripile îngerilor către Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri, Dumnezeu cel mult milostiv şi iubitor de oameni. Aşa ne apropiem de Sf. Paşti: cu inima cernită că stăm acasă, dar cu rugăciunea înteţită şi înmulţită.
„Fie Doamne mila Ta spre noi precum am nădăjduit şi noi întru Tine” (Ps. 32, 21).



Iubiti credinciosi,

 

Iata aici copiat mesajul pe care l-am primit de la Mother Karen, persoana responsabila de biserica episcopaliana „St. George” unde ne tinem noi sfintele slujbe:

 

 

Karen Davis-Lawson

Mar 13, 2020, 10:30 PM

Good evening,

 

I received a directive from our Bishop Diocesan, the Rt. Rev. Lawrence C. Provenazno, that all services are to be suspended through at least March 27.  This means that you can not have services at St. George's for the next two week beginning this Sunday.  

 

Following is a excerpt from his announcement:

  .." beginning tomorrow, March 14th and continuing through at least March 26 when we will reevaluate where we are, I am going to suspend all public worship. That means that we will suspend all liturgies. That although our church buildings may be open, we will not gather our people for the normal liturgies on Sundays, gatherings of prayer groups and Lenten studies and Bible studies and we will curtail the accessibility of our space for those who use our space for large group meetings."

The complete transcript and video are available at dioceseli.org.

 

Please let me know if you have any questions.

 

Blessings,

Mother Karen

The Rev. Karen Davis-Lawson

Rector

 

 

 

Deci nu avem acces la clădirea bisericii. Ca atare şi noi vom suspenda slujbele noastre duminicale până la noi ştiri.

 

Şi in Europa, de unde va scriu (acum sunt la Muenchen; nu am mai plecat în România) multe biserici şi-au suspendat serviciile religioase.

 

Rămânem în comuniune sufletească. Să ne rugăm unii pentru alţii şi să rugăm pe Milostivul Dumnezeu să departeze de la noi încercarea aceasta şi să ne ajute să trecem cu bine perioada dificilă în care ne aflăm şi să ne revedem cât de curând.

 

Post usor si rugaciune sporita

Al Dv. întru Hristos Domnul nostru,

 

Pr. Theodor Damian

 

P.S.

 

Trimit cateva link-uri de folos

 

Center for Disease Control

www.cdc.gov/covid19

 

World Health Organization, pagina de facbook in limba romana

fb.com/OMSRomania

 

si atasez o rugaciune speciala primita de la Mitropolia noastra

Duminica 1 martie 2020

Duminica izgonirii lui Adam din rai

 

Tema Sf. Evanghelii: Prin iertare spre mantuire

 

Tema meditatiei liturgice: Ancorarea in Transcendent

 

 

EVENIMENT

 

Intrunire a cenaclului literar „M. Eminescu”

 

Prof. Nicole Smith

Obiceiuri de primavara in Tara Chioarului si in Tara Lapusului

 

Masa festiva si serbarea de LASATUL SECULUI

 

 

Va asteptam cu drag

 

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Savescu, Presedinte Consiliul parohial

Elena Burchea, Presedinta Comitetul parohial

Duminica 23 februarie 2020

Duminica înfricoşatei judecăţi

 

 

Tema Sf. Evanghelii: Venirea lui Iisus ca Judecator

 

Tema meditatiei liturgice: Credinţa şi fapte bune.

Cateheza a IV-a. De ce a venit Iisus la noi?

 

 

Va asteptam cu drag

 

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Savescu, Presedinte Consiliul parohial

Elena Burchea, Presedinta Comitetul parohial




Duminica 16 februarie 2020

Duminica a 34-a dupa Rusalii

 

Tema Sf. Evanghelii: Fiul risipitor

Tema meditatiei liturgice: “Da-mi partea de avere!”

 

 

Va asteptam cu drag

 

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Savescu, Presedinte Consiliul parohial

Elena Burchea, Presedinta Comitetul parohial

 

Duminica 9 februarie 2020

Duminica a 33-a dupa Rusalii

 

Tema Sf. Evanghelii: Vamesul si fariseul

Tema meditatiei liturgice: Pacatul comparatiei

 

 

EVENIMENT SPECIAL:

 

Cenaclul literar “M. Eminescu”

Invitat, Prof. univ. Dr. Doru Tsaganea cu o proiectie de diapozitive despre insulele grecesti din marea Mediterana

 

 

Va asteptam cu drag

 

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Savescu, Presedinte Consiliul parohial

Elena Burchea, Presedinta Comitetul parohial

 




Duminica 2 februarie 2020

Duminica a 17-a dupa Rusalii

 

Tema Sf. Evanghelii: Femeia canaaneanca

Tema meditatiei liturgice: CALEA -  Cateheza a treia: A fi om. A trai plenar

 

 

EVENIMENT SPECIAL:

 

Cateheza a treia: A fi om. A trai plenar

 

 

Va asteptam cu drag

 

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Savescu, Presedinte Consiliul parohial

Elena Burchea, Presedinta Comitetul parohial