Anunţuri - News

Datorită epidemiei Covid-19 Biserica episcopală „St. George” din Astoria, unde noi ne ţinem slujbele religioase, va fi închisă până la mijlocul lunii Septembrie.

Când vom fi informaţi de modificări ale acestei date şi vom putea reîncepe serviciile religioase acolo, vom face tot aici anunţul de rigoare.

Între timp, Pr. Theodor Damian este disponibil pentru celelalte slujbe făcute la domiciliu (917-892-6013).

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a opta după Rusalii în care ne amintim de minunea înmulţirii pâinilor făcută de Domnul Hristos vă împărtăşesc câteva gânduri pe acaestă temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Hristos, pâinea vieţii

Meditaţie la Duminica a VIII-a după Rusalii; Înmulțirea pâinilor; Matei 14, 14-22.

De va mânca cineva din pâinea pe care Eu o voi da,

nu va muri, ci va avea viaţă veşnică.

(Ioan 6, 51)

Dacă în ziua de astăzi ar apărea vreun prooroc sau vreun preot mare care ar vorbi extraordinar de frumos şi ar predica Cuvântul lui Dumnezeu şi ar profeţi lucruri întemeiate pe Sfânta Scriptură şi care sunt totuşi de interes omenesc, oare câtă lume ar alerga să-l asculte? Şi dacă unii din mulţimea de oameni care locuiesc într-un teritoriu oarecare, unde ar apărea un asemenea personaj, s-ar duce totuşi să-l asculte, pentru că întotdeauna se duc câţiva, totuşi, cât de mulţi s-ar duce? S-ar duce majoritatea, sau mai puţini? Sau, dacă ar merge mulţi la prima dintre predicile sale, atunci l-ar urma ei din loc în loc, în turneul său misionar, ca să-l asculte, să îi soarbă cuvintele şi să se conformeze la tot ceea ce zice şi la tot ceea ce face?

Răspunsul la întrebare îl are probabil fiecare dintre noi; el ar fi acesta: probabil puţini ar face-o şi dacă unii s-ar duce la început, când apare prima dată şi trăiesc sub impresia socului noutăţii, pe măsură ce timpul trece numărul urmașilor s-ar împuţina tot mai mult.

Or, iată că în Vechiul Testament, în vremurile antice în general, oamenii erau mult mai preocupaţi de problemele religioase decât noi cei de astăzi. De aceea, când a apărut Mântuitorul care vorbea, cum nimeni nu a mai vorbit până atunci, este explicabil în acest context că mulţimile Îl îngrămădeau şi nu numai că Îl îngrămădeau, dar Îl şi urmau. Mântuitorul era aproape permanent înconjurat de mulţimi, la plural, ni se specifică de mai multe ori. În cazul întâmplării relatate de Sf. Evanghelie de astăzi, legate de înmulţirea pâinilor, erau cu El mii de oameni, mai precis, cinci mii de bărbaţi în afară de femei şi copii; deci probabil că numărul total se ridica la şapte-opt mii de persoane, ceea ce este totuşi un lucru extraordinar.

Aceşti oameni au înţeles că Cel care le vorbea, era deosebit de toţi rabinii şi predicatorii care propovăduiau şi ei prin diferite locuri, prin temple şi sinagogi. Şi Îl urmau în aşa fel încât uitau de sine. Îl urmau pe străzi, în templu, chiar prin pustie. Aproape că nici nu realizau că nu luaseră cu ei mai nimic de mâncare, că lăsaseră acasă familiile, unii poate serviciul, că alţii poate neglijau probleme personale, mai mult sau mai puţin urgente; şi aşa cum Mântuitorul predica electrizând mulţimile, „vorbind ca unul care avea putere” (Marcu 1, 22) ei Îl urmau uitând pur şi simplu de sine, abandonând totul şi concentrându-se doar la persoana Mântuitorului, fiind răpiţi de personalitatea Sa, de Cuvântul propovăduirii Sale.

Şi iată în felul acesta, mii de oameni ajunși deodată în pustie, unde arşiţa soarelui dogorea şi unde poate că şi alte pericole ale pustiei erau prezente; ei însă nu se temeau în primul rând pentru că erau mulţi, şi atunci când sunt mai mulţi, există mai mult curaj pentru a înfrunta necunoscutul, sau pericole de orice natură. Dar Sfânta Evanghelie relatează că aceştia nu aveau mâncare, ceea ce înseamnă că ei nu se organizaseră să plece în pustie. Nu s-a făcut o pregătire specială nici de către Mântuitorul, nici de către apostoli. Nici apostolii nu ştiau că Mântuitorul avea să tragă după El mulţimile în pustie. Şi după ce El a vorbit ziua întreagă, sau ore întregi, la un moment dat s-au trezit că se făcea seară şi că mulţimile trebuiau să plece dacă nu de tot, măcar prin sate să-şi cumpere de mâncare, mai ales că erau acolo şi copii, şi apoi să revină. Atunci Mântuitorul le spune ucenicilor un cuvânt de care se vor fi mirat foarte tare: „Daţi-le voi să mănânce” (Matei 14, 16). Căci ucenicii au fost aceia care au venit la Iisus şi probabil în timp ce El vorbea au semnalat că mulţimile ar trebui să plece. Deci El le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce”, la care ei, şocaţi, au răspuns: „Doamne, dar nu avem aici decât cinci pâini şi doi pești. Cum să hrănim cu ei atâtea suflete?” Şi, cum relatează Sf. Evanghelist, Iisus a făcut această minune a înmulţirii pâinilor în sensul că le-a spus la apostoli să aducă acei pești şi acele pâini. Iisus le-a luat, le-a binecuvântat şi le-a dat uceniciilor să le împartă. Şi atunci s-a produs minunea. În momentul în care apostolii rupeau bucăţile de pâine şi de peste, acestea s-au făcut mai multe, au început să se înmulţească şi pe măsură ce tot rupeau, ele se tot înmulţeau, în aşa fel încât în mod miraculos mii de oameni s-au hrănit din acele puţine pâini şi acei pești. Şi au rămas cu toţii impresionaţi şi pătrunși de puterea dumnezeirii Mântuitorului, de minunea făcută cu ei, pe loc, şi probabil că nici nu au înţeles nimic din ceea ce se făcuse, însă cum spune Sfânta Evanghelie, lăudau şi slăveau pe Dumnezeu.

Minunea aceasta ne amintește de un cuvânt al Mântuitorului care spunea într-o altă împrejurare: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 4, 4). Iată că aceşti oameni, nu se îngrijesc de pâine, nu se îngrijesc de hrana trupului, de cele necesare vieţii fizice, ci urmându-L pe Iisus erau total absorbiţi de învăţătura Sa ca şi cum ei împlineau astfel un alt cuvânt al Mântuitorului. „De este însetat între voi cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37). Acum ei se adăpau şi se săturau duhovnicește. În acest sens şi Mohamed a lăsat o frumoasă metaforă. El spunea: „Am două pâini. Am să vând una şi am să-mi cumpăr o floare. Şi sufletul are nevoie de hrană”.

Mesajul aici este că există hrană trupească şi hrană duhovnicească, şi că între ele trebuie să existe un echilibru, ba mai mult, chiar prioritate a lucrurilor sufletești faţă de cele trupeşti.

În aceasta stă şi justificarea biblică şi teologică a postului, şi poate că nu întâmplător Sfinţii Părinţi au rânduit ca această pericopă evanghelică să fie așezată acum la începutul Postului Sfintei Marii. Pentru că postul, după cum ştim prea bine, în primul rând înseamnă renunţare. Renunţare la o anumită cantitate de mâncare, sau la anumite feluri de mâncare. Aceşti oameni care L-au urmat pe Mântuitorul Hristos, au renunţat la mâncarea lor obișnuită de zi cu zi, iar în pustie au mâncat ceva foarte sumar, puţin, numai pâine şi peste. Aceasta este o mâncare bună, dar nu necesarmente formidabilă, aşa cum obișnuim noi uneori să mâncăm în casele noastre.

Minunea înmulţirii pâinilor accentuează faptul că în post oamenii mănâncă sumar, dar ceea ce mănâncă mult, este cealaltă pâine, sau mâncare, Cuvântul lui Dumnezeu, care hrăneşte sufletul. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Luca 4, 4).

Într-adevăr, postul simbolizează şi recapitulează postirea Mântuitorului în pustie timp de 40 de zile şi este legat de patima Sa pe cruce şi de celelalte renunţări pe care Dumnezeu le-a făcut pentru a-l mântui pe om. Pe lângă aspectul comemorativ al postului, mesajul întâmplării evanghelice ne arată că postul are o semnificaţie duhovnicească. În post trăim mai spiritual decât în celelalte perioade din anul nostru liturgic. Fericitul Augustin spunea cu privire la aceasta că „dacă nu vei deveni spiritual până şi în carnea ta şi în trupul tău, atunci vei deveni material până şi în sufletul tău” adică vei uita cu totul de cele spirituale şi sufletul tău va fi ca şi trupul, va fi preocupat numai de cele materiale, fapt care duce, spun Sfinţii Părinţi, la pierderea sufletului. Deci postul este perioada în care mergem contra tendinţei de materializare a sufletului, adică pe linia spiritualizării trupului, a spiritualizării vieţii noastre de fiecare zi.

Se spune că „omul este ceea ce mănâncă”. În post mâncăm mai multă mâncare duhovnicească şi mai puţin mâncare trupească. Ne asemănăm astfel mulţimilor care au uitat de mâncare în grija lor de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Deci dacă omul este ceea ce mănâncă şi dacă noi în post mâncăm cu precădere mâncare spirituală, sorbind Cuvântul lui Dumnezeu, atunci asta suntem, spirituali, suntem ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem ai trupului şi ne preocupăm în primul rând de cele trupeşti, atunci ne dăm definiţia cealaltă, în care, de fapt, nu vrem să ne recunoaștem. Un proverb latin spune că „nu trăim ca să mâncăm, ci dimpotrivă, mâncăm ca să trăim” (non vivimus ut edamus, sed edimus ut vivamus). Acest proverb se potrivește foarte bine cu mesajul textului evanghelic de astăzi. Mai mult decât oricând, postul este această perioadă în care nu mâncăm decât ca să ne întreţinem viaţa. Scopul primordial nu este mâncarea, ci este hrana spirituală. Iar hrana spirituală în post, cu precădere, este Sfânta Euharistie.

Când oamenii din pustie au lăsat pâinea de acasă şi s-au dus după pâinea din pustie acolo s-au împărtășit din pâinea vieţii potrivit cuvintelor Domnului: „Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veac, ci va avea viaţa veşnică” (Ioan 6, 48-51).

Iar Mântuitorul le-a dat şi pâine fizică şi spirituală. Deci noi când venim, mai ales în post, în locasul cel sfânt al lui Dumnezeu ca să asistăm la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi la celebrarea Sfintei Împărtășanii, venim să mâncăm Trupul lui Hristos care este şi pâine trupească şi pâine sufletească în acelaşi timp. De aceea în posturi, mai mult ca în alte perioade, după postul fizic şi spiritual, după obișnuita spovedanie, ne împărtăşim răspunzând la una din chemările lui Iisus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28) sau la o alta: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28); şi răsplata o auzim tot din gura Mântuitorului nostru: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veac, ci va avea viaţa veşnică”.

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a şaptea după Rusalii trimit aici spre împărtăşire câteva gânduri despre mila lui Dumnezeu pornind de la textul Sf. Evanghelii de astăzi.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Înţelepciunea orbilor

Meditaţie la Duminica a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum); Matei 9, 27-35

Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul este Cel care M-a uns

să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită,

să propovăduiesc celor loviţi slobozire şi celor prinşi în necazuri, libertate.

De aceea, soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte,

 căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi tărie

 şi zilele întristării tale întru Domnul se vor sfârşi.

 (Isaia 61, 1; 60, 19-20)

Filosoful francez Blaise Pascal ne-a lăsat celebra sa cugetare despre om, atunci când a definit fiinţa umană ca fiind o trestie gânditoare. Această metaforă vorbeşte în mod semnificativ despre condiţia noastră existenţială în sensul fragilităţii, dar şi, paradoxal, al capacităţii noastre de rezistenţă, precum şi în cel al frumuseţii, dar mai ales în sensul înzestrării cu cel mai mare dar divin din creaţie, raţiunea, capacitatea omului de a se gândi pe sine.

Dacă încercăm să actualizăm acest gând al lui Pascal la propria noastră viaţă, atunci vedem că şi noi, în viaţa noastră, am fost bătuţi de vânturile sorţii şi de foarte multe ori în mod greu de suportat. Şi totuşi, ca o trestie, ne-am plecat într-o parte şi în alta, înainte şi înapoi, cum a bătut vântul, cum a fost direcţia încercărilor prin care am trecut şi am rămas şi rămânem pe mai departe la locul nostru; nu ne smulgem, nu ne dezrădăcinăm în identitatea noastră, rămânem pe mai departe cine suntem. Şi lucrul acesta este singurul, de fapt, care ne dă tăria trecerii prin aceste încercări. Să ştim cine suntem, să rămânem pe mai departe cine suntem.

În acest context trebuie remarcat faptul că un element deosebit de important şi care este constitutiv firii noastre, identităţii noastre, este credinţa în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos. Cu această credinţă în Hristos trecem prin orice fel de încercări. De câte ori nu aşteptăm ajutor de la un vecin, de la o rudă, de la un prieten, de la un trecător oarecare, atunci când suntem loviţi de vânturile sorţii? Uneori vine, alteori, mâna rămâne întinsă, ajutorul nu vine. Uneori strigăm şi ni se răspunde, alteori, strigăm în zadar precum glasul profetului ce strigă în pustie. Însă, în momente dintre acestea când ne simţim singuri, când ne simţim părăsiţi, când vedem că nimeni nu este în jurul nostru pentru a suferi împreună cu noi, cât de multă consolare găsim în simpla idee că totuşi cineva rămâne, este cu noi în suferinţă şi acesta este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că totuşi, chiar în suferinţă fiind, Dumnezeu nu ne părăseşte. Poate că suferinţa nu ne-o putem explica, poate că uneori protestăm în suferinţa noastră înaintea lui Dumnezeu, neînţelegând motivele pentru care ni se trimite încercarea respectivă. Dar totuşi, pe de altă parte, nu putem să excludem total din inimile noastre gândul că Dumnezeu ne iubeşte. Aşa cum un părinte uneori mai şi mustră pe copil, totuşi copilul ştie, simte, dacă nu ştie, va realiza mai târziu că părintele îl iubeşte, l-a iubit şi cât de mult încă. De aceea, în toate încercările noastre, lucrul cel mai sigur pe care îl avem şi în care ne punem nădejdea, care ne face să putem să ne îndoim ca trestia şi totuşi să rămânem pe loc, este credinţa noastră în Iisus Hristos, Omul durerii şi Omul iubirii, în acelaşi timp. Am văzut în cuvântul introductiv al acestei meditaţii ce frumos spune proorocul Isaia că „El este cel care a fost trimis de Dumnezeu Tatăl, să binevestească săracilor, să fie cu cei loviţi, El fiind Omul durerilor”, aşa cum Îl anunţă şi Îl arată şi Pilat, când Iisus era pe Cruce în dureri, zicând, Ecce Homo, „iată Omul”.

Dar în acelaşi timp tot proorocul Isaia spune aşa de frumos şi convingător că „fiind noi în Hristos, soarele nostru nu va mai asfinţi şi luna noastră nu se va mai micşora”, ci rămânem în permanenţă în speranţa comuniunii cu Dumnezeu care ne dă tăria de suflet necesară să trecem peste toate problemele vieţii.

Şi totuşi, vine sfârşitul. Înţeleptul Solomon, cât a fost de mare şi de puternic, cât a fost de bogat şi triumfător în toate şi a avut tot ceea ce a vrut şi şi-a permis orice în viaţa sa pământească, ajungând la sfârşitul vieţii ca o trestie uscată, care de acum înainte parcă îşi vedea propria dezrădăcinare datorită uscăciunii şi lipsei de putere, a spus: „M-am uitat în urma mea şi am văzut că toate sunt deşertăciune” (Ecclesiast 2, 11). Deci ceea ce rămâne, singurul lucru care ne rămâne, este credinţa în vindecătorul tuturor greutăţilor, necazurilor şi bolilor şi acesta este Hristos Dumnezeu.

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi ne descoperă un Hristos milostiv, un Hristos care este în necazuri cu cei ce suferă, care suferă cu ei, nu numai că este alături de ei. Pe când Iisus trecea pe cale, doi orbi s-au apropiat de El şi au început să strige nişte cuvinte de care cei din jurul Lui se mirau: „Iisuse, fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30). Simpla strigare nu conţine nimic deosebit. Este de aşteptat ca cineva care este într-o boală oarecare şi care vrea să dobândească vindecare, când se află în prezenţa doctorului, să strige pentru vindecare. Aceasta nu ne şochează şi nici nu a şocat pe cei din jur. Ceea ce a fost de mirare pentru cei din jur care auzeau strigarea orbilor, de neînţeles, era cum strigau ei; nu că strigau, dar ce anume strigau: „Iisuse, fiul lui David”!

Ce voiau ei să spună prin cuvintele acestea? Era Iisus fiul lui David? Cei care îi ascultau pe orbi se mirau şi nu înţelegeau. Credeau că aceştia vorbesc în metafore, ca poeţii. Nu ştiau ei, contemporanii lui Iisus, că Iisus era fiul Mariei iar unii credeau că era şi al lui Iosif? Noi ştim care era taina, enigma naşterii lui Hristos, că Maria a fost luată în protecţie de bătrânul Iosif, ca să nu fie ucisă cu pietre, pentru că luase în pântece de la Duhul Sfânt şi avea pe Iisus, cum spun evangheliştii şi cum spun şi proorocii, pe Cel născut din femeie, fără sămânţă bărbătească.

Deci cei care îi auzeau pe orbi strigând, ştiau că Iisus este fiul Mariei. Atunci cum spuneau orbii că este fiul lui David? Poate spuneau asta pentru fariseii şi cărturarii care erau pe acolo prin preajmă, voind să vadă ce mai face şi ce mai zice acest rabin care apăruse deodată între ei, fără să fi făcut vreo şcoală teologică şi care acum avea ucenici şi trecea prin oraşe şi sate şi propovăduia mai bine decât oricare altul, fapt pentru care ei îl invidiau şi veneau să Îl spioneze, poate să Il prindă în cuvânt şi să Îl discrediteze înaintea oamenilor. Deci aceştia s-au mirat mult auzind pe orbi zicând „Iisuse, fiul lui David”. Ei ştiau cine este Iisus din punct de vedere al naşterii Sale pământeşti. Cum poate să fie fiul lui David? Însă orbii, cu toate că nu erau teologi, ci nişte oameni simpli, au avut inspiraţia de la Dumnezeu, pe de o parte, şi pe de altă parte poate au avut acel discernământ pe care mulţi alţii nu l-au avut, ca să înţeleagă, din tot ceea ce au aflat ei despre Iisus, că El nu este un învăţător oarecare, că Iisus trebuie să aibă o origine deosebită, o identitate aparte, că El nu este un om ca toţi ceilalţi. Şi poate că fiind ei orbi, venind la Templu, cum venim noi la Biserică, ascultau cuvântul Scripturii cu atenţie. Ştim că uneori, în cazul orbilor, sau al surzilor, sau în cazul oricărui handicap fizic, alte calităţi fizice sau psihice, se dezvoltă mai mult. Deci ei nu vedeau, dar simţul discernământului, al auzului, al priceperii, probabil, îl aveau foarte dezvoltat în compensaţie pentru handicapul lor.

Aşadar ei mergând la Templu şi ascultând cuvântul scripturilor, probabil că îl puneau în inimă; deci nu doar că îl ascultau şi după aceea plecau de acolo şi uitau ceea ce au auzit, ci probabil că reflectau la ceea ce au auzit şi făceau legături între lucruri; şi tocmai acesta este secretul înţelepciunii, aceasta este întreaga filosofie a vieţii. Filosoful Martin Buber spunea că filosofia este capacitatea de a face legături între lucruri. Aşa spunea şi Socrate şi aşa vedem că au făcut probabil şi aceşti doi orbi din textul Sfintei Evanghelii de astăzi.

Cunoscând proorociile Vechiului Testament, inclusiv pe cele mesianice, au făcut legătură cu ceea ce se petrecea în jurul lor. Au auzit despre Mântuitorul, au auzit despre faptele Lui şi despre învăţătura Lui şi au văzut că Mântuitorul Hristos nu respingea Vechiul Testament ci numai îl îmbunătăţea, adică făcea nişte reforme care nu erau altceva decât o schimbare parţială a modului în care trebuiau înţelese şi trăite scripturile vechi. Aşadar, repetând, orbii, aceştia au fost nişte oameni care au pus la inima lor ceea ce au auzit, au făcut legături în mintea şi în inima lor între ceea ce ştiau şi ceea ce vedeau, cu toate că nu aveau ochi, cu ochii minţii, şi L-au numit pe Iisus fiul lui David. Deci ei au ştiut că Mântuitorul vine din sămânţa lui David şi prin aceasta au recunoscut una din calităţile Lui, cea care are de a face cu mesianitatea Lui, lucru pe care nimeni altul nu l-a recunoscut până la ei. Deci iată-i pe orbi confirmând mesianitatea Mântuitorului. De aceea El i-a şi lăsat să strige în urma Lui. Sfânta Evanghelie, dacă observăm, nu spune mot-à-mot că Mântuitorul i-a lăsat să strige în urma Lui. Dar spune altceva, din care înţelegem lucrul acesta. Spune că orbii L-au ajuns pe Iisus pe cale şi au strigat după El, dar El nu le‑a dat nici o atenţie ci i-a lăsat să strige până când au ajuns la o casă unde Mântuitorul a intrat să stea cu lumea de vorbă într-un cadru mai restrâns. Acolo au intrat şi ei. Faptul că au strigat mult pe drum, poate arăta că Mântuitorul a vrut să îi lase pe orbi să propovăduiască mesianitatea Sa, astfel ca cei ce auzeau să se mire, sau să nu se mire, dar să audă şi eventual să-şi pună întrebări. Şi astfel, mai târziu, când Iisus va vorbi mai deschis despre mesianitatea Sa, ori când însuşi Petru va mărturisi dumnezeirea lui Iisus zicându-i „Tu eşti Dumnezeu”, mărturisirea orbilor să fie ca un fel de pregătire aperceptivă a descoperirii finale a Mântuitorului ca Mesia, Cel prezis de prooroci.

Aşadar, după ce au intrat în casă Mântuitorul i-a întrebat: „Ce vreţi să vă fac?” şi ei au spus: „Să vedem”. Şi atunci Iisus s-a atins de ochii lor şi pe loc s-au vindecat, spre mirarea şi mai mare acum a tuturor celor din jur şi desigur spre şocarea şi mai puternică a fariseilor şi cărturarilor. Deci vindecarea orbilor reprezenta şi confirmarea a ceea ce strigaseră ei mai înainte, a mărturisirii lor despre mesianitatea lui Iisus şi în final despre originea Sa divină.

Revenind la viaţa noastră de zi cu zi, ne gândim la faptul că şi noi suntem popor ales al lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos. Lucrul acesta este deosebit de important şi este o parte constitutitvă elementară a identităţii noastre de creştini în general şi de persoane particulare în special. Noi credem în Hristos datorită  mărturiilor. Nu L-am văzut, noi nu am fost vindecaţi în mod direct, fizic de Mântuitorul Hristos, ca orbii din textul Sf. Evanghelii de astăzi. Noi credem prin mărturie. Dar acest fapt nu diminuează cu nimic din puterea credinţei, din valoarea credinţei, din valoarea comuniunii noastre cu Cel în care credem prin mărturie istorică. De pildă fiecare dintre noi avem familii şi fiecare avem o istorie a familiei noastre şi părinţii noştri, de multe ori ne transmit, ne mărturisesc lucruri despre bunicii, despre străbunicii noştri, sau despre cineva mare din familia noastră, care a făcut o faptă de ispravă, a lăsat ceva în urmă şi cu care ne mândrim şi care face acum parte din identitatea noastră de familie, dar şi de persoane particulare. Deci noi credem ce ni se transmite din familie, prin mărturie. Nu avem absolut nici un motiv să punem la îndoială când părinţii noştri ne spun cine au fost şi ce au făcut bunicii noştri, ce vitejii au făcut unii dintre eroii neamului nostru în lupte, sau în orice altă împrejurare de viaţă. Aşadar, aşa cum nu punem la îndoială aceste lucruri, tot aşa nu punem la îndoială credinţa noastră în Hristos care vine tot prin mărturie, tot din generaţie în generaţie, din bunici în bunici, din neam în neam. Această mărturie istorică am luat-o ca un fundament al credinţei noastre şi al vieţii noastre spirituale. De aceea, când suntem în necazuri şi în supărări, când vânturile sorţii ne izbesc din toate părţile, ca pe o trestie fragilă, când valurile mării încep să ne înece, credinţa în Mântuitorul Hristos ne ajută să stăm puternici, înrădăcinaţi în pământul în care creştem, ne ajută să nu ne scufundăm, să depăşim momentele de criză care într-un fel sau altul apar în viaţa noastră.

De aceea Îl rugăm pe milostivul Dumnezeu să ne ajute ca prin participarea noastră la Sfintele Slujbe în duminici şi sărbători, să ne întărim în credinţa şi în convingerea că nu suntem singuri, că atunci când vântul necazurilor bate trestia gânditoare ce suntem, alături de noi se află Cel ce a venit să ne elibereze şi să ne ajute să ajungem până la sfârşitul vieţii neclintiţi în valorile noastre tradiţionale şi spirituale, Iisus Hristos Domnul nostru, aşa cum este descris de proorocul Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul este Cel care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor loviţi slobozire şi celor prinşi în necazuri, libertate. De aceea, soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte, căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi tărie şi zilele întristării tale întru Domnul se vor sfârşi.”

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a patra după Rusalii trimit aici spre împărtăşire câteva gânduri despre problema caracterului şi importanţa lui în viaţa socială pornind de la pericopa Sf. Evanghelii de astăzi.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Valoarea caracterului[1]

Veniți binecuvântații Părintelui Meu

 și moșteniți Împărăția care v-a fost gătită vouă

 de la întemeierea lumii.

(Matei 25, 34)

Pentru cei care am auzit textul Sfintei Evanghelii de astăzi în care este vorba de Mântuitorul care vindecă pe servitorul unui “sutaș”, adică al unui om care avea o sută de soldați în subordinea lui, am putut observa un lucru deosebit. Pe lângă minunea pe care Mântuitorul a făcut-o la simpla cerere a acestui om, a sutașului, am putut vedea și caracterul nobil, deosebit al acestui demnitar care vine la Iisus și se umilește în fața Lui în public, rugându-L să îi vindece sluga. De ce spun caracter nobil? Pentru că sutașul, deși avea o poziție socială înaltă, totuși a ținut să vină el personal la Mântuitorul și să intervină el personal pentru vindecarea slugii sale. Ne întrebăm: dacă el avea deja slugi, servitori, cum era pe vremea aceea, unul din ei fiind bolnav, dacă mai avea și o sută de soldați în subordinea lui, nu-i era lui foarte ușor  să trimită pe cineva spunându-i: „Du-te, am auzit că este un doctor, un vindecător, sau un om deosebit care a mai făcut lucruri din acestea, vindecări miraculoase, și invită-l să vină și să vindece pe sluga mea”?

Deci în primul rând, el nu trimite intermediari și deși era o persoană de vază în societatea aceea, vine personal. Este de remarcat modul în care el se adresează Domnului Iisus, de unde vedem smerenia lui, modestia deosebită care este o altă importantă, fundamentală trăsătură de caracter. Când Mântuitorul îi ascultă doleanța și spune: „Bine, am să vin să-l tămăduiesc” (Matei 8, 7), el zice: „Te rog tămăduiește-l, dar să nu vii în casa mea că nu sunt vrednic să pășești pragul casei mele”. Sau cum spune frumos textul evanghelic: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele” (Matei 8, 8). Cuvintele „nu sunt vrednic” sunt cuvinte mari.

Deci ce credea acesta despre el? Cât de păcătos, sau cât de drept, sau în ce condiții era mare, când era mic? Era mare, poate față de ai lui, acasă și era mic față de alții din alte părți? Cum de se smerea el pe sine în fața Mântuitorului? Ce știa el despre Mântuitorul Hristos? Iată multe întrebări pe care ni le punem și care decurg din poziția de smerenie pe care o ia el în fața lui Iisus.

Dar ce s-o fi gândit el în mintea lui când a spus: „Doamne, zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea; pentru că și eu am oameni în stăpânire și când îi spun unuia: du-te, se duce și când îi spun altuia: vino, vine și altuia îi spun să facă un lucru și îl face. Deci și tu la fel, spune slugii mele bolnave să se vindece și se va vindeca și nu trebuie să mai vii”. Ce asociație ciudată a putut să facă omul acesta în mintea lui între un lucru care era firesc (el ca stăpân al casei să zică celor din subordinea lui să facă ceva și bineînțeles că ei să asculte și să facă) și un lucru nefiresc (el vrând ca Mântuitorul, un învățător oarecare pentru multi din vremea aceea, căci Iisus nu a fost recunoscut imediat de către toți ca fiind Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii), ca un rabin care predica cuvântul lui Dumnezeu, să-i zică cuiva de la distanta să se vindece, așa ca prin telepatie, să transmită energetic puterea sa și să vindece de la distanta pe sluga bolnavă. Mai auzise oare sutașul de lucruri asemănătoare făcute de Mântuitorul Hristos? Şi chiar dacă auzise, comparația în sine nu își avea locul pentru că ceea ce voia el de la Iisus era un lucru extraordinar. În timp ce ca el să spună unui supus de-al său să plece sau să vină, era un lucru ordinar. Deci nu poți compara ordinarul cu extraordinarul. Este de remarcat însă încrederea nețărmurită pe care omul acesta o avea în puterea unică a Mântuitorului, pe care el o recunoștea, nu știm de unde și nu știm cum.

Așadar întâlnim trăsături de caracter deosebite la acest om. Vedem că este un nobil de inimă, nu de clasă socială, un nobil într-adevăr, de caracter. Şi lucrul acesta este o lecție pentru noi astăzi. Am spus la început că pilda pe care ne-a pus-o în fața ochilor minții noastre Sfânta Evanghelie, este importantă pentru ceea ce a făcut Mântuitorul, pentru lucrul acesta extraordinar, dar ea este importantă și pentru lecția de morală, de noblețe de caracter, pe care ne-o pune înainte prin exemplul sutașului.

Vreau să accentuez puțin problema caracterului și lecția de morală care ne vine de la sutaș, tocmai pentru că, astăzi, caracterul reprezintă o așa de mare problemă, la toate nivelurile – în familie, în școală, în societate, în instituțiile pe unde lucrăm, și peste tot. Pentru că așa cum vedem, mi se pare că oamenii arată din ce în ce mai puțin caracter în relațiile lor sociale. Așa cum remarcă filosofii, sociologii și teologii, societatea noastră își pierde valorile. Deci este în decădere din punct de vedere al valorilor tradiționale fundamentale. Şi caracterul este o valoare morală fundamentală tradițională în toate culturile. Însă acesta se pierde și este înlocuit cu alte lucruri, sau pur și simplu nu mai este înlocuit. Tocmai de aceea întâlnirea dintre Iisus și sutaș, în care vedem o lecție înaltă de tărie de caracter, este atât de actuală.

În general, cele două locuri unde considerăm că se cultivă, se formează, se creează caracterul, sunt, cum știm prea bine cu toții, familia și școala. Însă, ce se întâmplă cu familia modernă în societatea noastră? Ea este în derivă. Vedem că ambii soți muncesc și atunci cine creste copiii? În cele mai multe cazuri există un baby setter, adică cineva străin care vine să stea cu copilul respectiv; nu vorbim de români care mai aduc părinți, bunici, cineva din familie, fapt ce încă este un lucru salutar, unic, rar și binevenit. Vorbim în general de societatea occidentală prezentă în care trăim cei din diasporă, unde este plătit de obicei cineva care vine să stea cu copilul. Această persoană este interesată să câștige bani. Pentru aceea este ea acolo. Deci rolul primordial al acestui păzitor al copilului, este câștigul. Ceea ce este un lucru bun, pentru că fiecare trebuie să-și câștige o bucată de pâine. Dar, problema este că aceea persoană lasă pe planul doi, sau trei, sau pe un plan total minor, problema educației caracterului acelui copil. Atunci copilul, creste cam la întâmplare. Iar părinții se mai consolează zicând: „lasă că în curând merge la grădiniță și la școală” și deci, școala o să suplinească lipsa de acasă. Că și părinții se îndreptățesc pe ei înșiși atunci când își judecă propria lor situație, zic: „ce să facem, notele de plată sunt multe și un singur salariu nu mai ajunge, deci trebuie să mergem să lucrăm”. Așadar există o oarecare justificare și pentru situația aceasta foarte dificilă.

Însă principalul este că atunci când copiii merg la școală nu vor găsi ceea ce părinții așteaptă să găsească. La școală copilul va întâlni tot străini. Şi la școală sunt atâtea probleme ale școlii. De asemenea, în societatea noastră mai cu seamă, problema zidirii caracterului este minoră, cu totul minoră în școală. Vedem că accentul cade pe acumulare de informație, de la clasa I-a și până la clasele mari, la învățământul superior, doctoral și post-doctoral. Tot accentul cade pe acumulare de informație. Este vreo disciplină care să aibă în vedere zidirea caracterului în școală? Nu este. Sau poate prea puțin, prin unele scoli, pe ici pe colo, întrucât învățământul, aici în America, nu este uniformizat. Deci problema caracterului este cu totul marginală. Şi atunci cum cresc copiii aceștia, oamenii societății contemporane? Cresc cu o conștiință unilateral dezvoltată, numai axată pe acumularea de informații; cu cât știi mai mult, cu cât cunoști mai mult, iei notă mai mare și ești considerat că ai făcut un mare lucru în viață, bun pentru viitor. Însă zidirea caracterului fiind neglijată, cum poți s-o aplici în viață în momentele critice și în toate momentele? Şi bineînțeles că fiind oameni educați, persoane sofisticate, cum suntem cu toții în ziua de astăzi, avem o mulțime de circumstanțe atenuante, de justificări raționale și logice, pe care să le aducem atunci când nu arătăm caracterul necesar, dar când însă justificăm că așa a trebuit să ne comportăm și nu a fost posibil alt fel, căci așa au cerut-o împrejurările.

Vreau să spun că o astfel de persoană creste cu un handicap de conștiință. O conștiință dezvoltată unilateral este o conștiință subdezvoltată, rahitică, slabă, vulnerabilă, care atât are în plus: cunoștința. Şi lucrează numai din punctul acesta de vedere și pe temelia cunoștinței, iar aceasta, cum spun, înseamnă o dezvoltare unilaterală a conștiinței. Şi atunci, ce fel de societate vrem să avem și care este viitorul pe care ni-l înfățișăm? În acest context viitorul pe care-l putem aștepta nu este decât sumbru.

Dar tocmai aici intervine Sfânta Evanghelie cu valoarea ei perenă, universală, pentru că de la un capăt la celălalt, Sfânta Evanghelie, la orice pagină o deschidem, reprezintă o semnificativă și relevantă, mai ales pentru societatea de astăzi, lecție de morală. Nu numai de morală creștină, religioasă, ci de morală umană, fundamental umană. Şi când vedem pagini dintre acestea, așa cum am citit astăzi, cu exemplul acestui caracter nobil din partea unui om de la care nu te aștepți la prea multe, lucrul acesta ne impresionează și se prezintă ca un model demn de urmat. Pentru că vedem, caracterul este totul în viață. Putem trăi bine, ușor, armonios cu un soț sau o soție, copil sau părinte, prieten, care are mult caracter, dar care nu cunoaște așa de multe, care nu este pus la punct cu toate științele, care nu acumulează așa de multă informație, deci nu este așa de pregătit la nivel academic, dar care are caracter bun. Şi dimpotrivă, dacă cineva este foarte sofisticat, cunoaște foarte multe, are note foarte mari și diplome și premii academice de tot felul, dar dacă nu are caracter, nu putem trăi cu această persoană. Deci societatea, relațiile interumane, nu se bazează pe informație, pe acumulare de cunoștințe, ci pe caracter. De aceea, spunea un filosof și psiholog american A. Heschel;  „Lumea dacă deodată ar pieri, nu va pieri din lipsă de informație, ci din lipsă de apreciere pe care să o manifeste omul, unul față de celălalt”.  În contextul cărții sale Who is man? se explică problema caracterului. Deci dacă societatea se va distruge, nu se va distruge din lipsa de informație, ci din lipsă de caracter. Vedem deja cum oamenii pierd, pe zi ce trece, tot mai mult, câte o trăsătură de caracter, deci caracterul în totalitatea lui este pe cale de dispariție.

De aceea spun că Sfânta Evanghelie este un fel de instrument de terapie morală pentru dezvoltarea conștiinței la nivelul caracterului. Şi sunt multe exemple foarte semnificative din Sfânta Scriptură care accentuează problema caracterului. Dacă ar fi numai să amintim cât de mult propovăduiește Mântuitorul  iubirea, iubirea dintre oameni, chiar și de vrăjmași, și într-ajutorarea, milostenia, toleranța, toate încununate de fapta bună pe care se pune atât de mare accent. Iată cum ne va judeca Domnul pe criteriul faptei bune: „Flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau, în temniță, bolnav și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 35). Este demn de remarcat aici și cuvântul proverbial spus de Mântuitorul Hristos și care reprezintă legea de aur a moralei creștine, „Ceea ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea” (Matei 7, 12), care este tradus cumva de poporul român în înțelepciunea sa populară: „Ce ție nu-ti place, altuia nu-i face”.

Dacă am lua câteva din exemple să le analizăm, am vedea ce implicații profunde ar avea fiecare dintre ele și ce capacitate extraordinar de puternică, de transformare a societății noastre în bine, pentru ridicarea ei din cădere. Începând cu cine? Începând cu cel care vorbește, cu cel care gândește lucrurile acesta, cu cel care citește paginile acestea din Sfânta Scriptură și apoi continuând cu familiile noastre, cu prietenii și în continuare, la nivel general, cu toate relațiile noastre sociale.

De aceea spunem mereu că Biserica are un rol fundamental în societatea noastră și mă bucur foarte mult să aflu că în România, după 1989, ea este instituția în care oamenii își pun cea mai mare încredere, că ea se dezvoltă și activează așa cum a făcut-o înainte de instalarea regimului comunist. Biserica poate să-și aducă o contribuție capitală la îndreptarea societății noastre cel puțin pentru două lucruri (vorbind de caracter):  în primul rând pentru că în Biserică se propovăduiesc virtuțile creștine și umane, în cazul de față problema caracterului, și în al doilea rând pentru că Biserica reprezintă, în calitate de comunitate de credincioși și terenul pe care această lecție de morală se concretizează. Deci, pe de o parte, aici se prezintă, se predă lecția de morală, și pe de altă parte tot aici aceasta se și practică.

De aceea se cuvine să-L rugăm pe milostivul Dumnezeu să ne învrednicească prin harul Sfântului Său Duh, să ne întoarcă ochii spre Sfânta Evanghelie, astfel încât să o citim cât mai des, dar și să venim aici în locașul sfânt ca participanți activi la Sf. Slujbe, deoarece dacă noi vom fi cei care vrem să fim transformați de puterea harului divin care se află aici în comuniunea de rugăciune, atunci prin noi se vor transforma și ceilalți; vom deveni „pietre vii”, cum spune Mântuitorul Hristos, care vor lua din locașul sfânt al Bisericii învățătura divină și o vor răspândi în lume precum Sf. Apostoli; numai în felul acesta putem avea încredințarea că la dreapta judecată, când fiecare dintre noi se va prezenta în fața Dreptului Judecător, va auzi cuvintele mult dorite pe care Mântuitorul Hristos a anunțat că le va spune ca garanție celor ce au urmat cuvântul Său: „Veniți binecuvântații Părintelui Meu și moșteniți Împărăția care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii”.

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni

Pentru că ne aflăm în duminica marelui praznic al Cinczecimii trimit aici spre împărtăşire câteva gânduri despre semnificaţia acestui important eveniment în viaţa noastră spirituală.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Dilema Apostolilor (II)

Meditaţie la Duminica Rusaliilor

(Variantă la textul publicat în Telegraful Român, Nr. 21-24, 1994, Sibiu, p 3).

Mergând, învăţaţi toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

(Matei 28, 19)

Mântuitorul Hristos a lăsat ucenicilor Săi mai multe porunci testament, deci cu un caracter oarecum obligatoriu, pentru a fi îndeplinite de urmaşii Săi. Una dintre aceste porunci testament este tocmai cea menţionată, când Iisus îi trimite pe Sf. Apostoli în lume zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate  neamurile” şi cerându-le să le boteze în numele Sfintei Treimi.

Mai sunt porunci testament, ca aceasta, una din ele foarte cunoscută tuturor, pentru că este repetată fără întrerupere la fiecare Sfântă Liturghie care se săvârşeşte în bisericile noastre ortodoxe. Este vorba de îndemnul Mântuitorului de a ne împărtăşi cu trupul şi sângele Său, potrivit celor spuse ucenicilor Săi la Cina cea de taină, îndemn cunoscut în formula noastră liturgică: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care se varsă pentru voi pentru iertarea păcatelor”, precum şi de porunca: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 18-20). Aşadar Iisus Domnul, pe lângă învăţătura Sa generală despre mântuire, despre viaţa veşnică, despre Împărăţia cerurilor le dă sarcini precise Sf. Apostoli, le spune clar, fără putinţă de interpretare: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”. Scurt şi simplu. Tot aşa de scurt şi simplu, le-a spus despre plecarea în lume la botez, la propovăduire: „Mergând, învăţaţi toate neamurile şi botezaţi-le”.

Iată un lucru interesant aici, în formula pe care Mântuitorul o foloseşte, trimiţând pe apostoli să răspândească învăţătura Sa în lume. Le spune: „mergând”. Iisus putea să formuleze altfel porunca aceasta testament, însă are grijă să precizeze că ucenicii trebuie să meargă din loc în loc, nu să stea acasă. El se va fi gândit că noi oamenii, suntem foarte rapizi în a interpreta lucrurile aşa cum ne convine nouă. Ştim că Sfinţii Apostoli aveau familii, aveau meseriile lor, aveau casele lor, vecinii, rudeniile lor şi nu este uşor să te desprinzi de familia ta, de copiii tăi, de meseria ta, de casa pe care ai făcut-o cu sacrificii mari, uneori, de rude şi vecini, de locurile unde ai copilărit şi să mergi în neştiinţă, undeva unde nu ai fost niciodată şi nici nu ai visat vreodată să ajungi. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Avram, când a fost scos de Dumnezeu din ţinutul Haranului şi când i-a spus: „Iaşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi mergi în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1), pământul Canaanului, pământul făgăduinţei; deci să lase totul în urmă şi să se ducă. Şi în mod cu totul şi cu totul neobişnuit nouă oamenilor, Avram a ascultat orbeşte de porunca aceasta de care putea foarte bine să se îndoiască.

Mulţi dintre noi auzim pe alţii care spun că au avut noaptea precedentă o vedenie, că au avut o revelaţie, sau că au auzit voci, glasuri. Care este reacţia noastră? Îi spui, ba că a visat, ba că a fost obosit, sau poate că a băut un pahar mai mult; în tot cazul ne cam îndoim atunci când ni se spun astfel de lucruri, ba chiar, când ni se întâmplă nouă înşine, avem o oarecare rezervă faţă de ceea ce ni s-a întâmplat şi ne gândim la aceleaşi lucruri: ba că am visat, sau am fost obosiţi, sau poate că ceva nu a fost în ordine. Ceea ce vreau să subliniez este că nu dăm importanţa totală unor astfel de revelaţii, unor astfel de trimiteri mistice, misterioase.

Avram, de fapt, anticipează din Vechiul Testament pe Sfinţii Apostoli; vedem aici o paralelă între Vechiul Testament şi Noul Testament cu privire la trimiterea în lume a unor mari bărbaţi, a unor categorii de oameni, pentru a împlini acelaşi lucru, adică a pregăti lumea pentru un anumit eveniment: Avraam şi poporul ales pentru venirea lui Mesia, Sf. Apostolii după aceea şi urmaşii lor până în ziua de astăzi, pentru a doua venire a lui Mesia. Această paralelă arată, pe de o parte, cât de dificil ne este nouă să avem de a face cu astfel de revelaţii şi, pe de altă parte, cât de ciudat este ca atunci când ne supunem glasului, fără crâcnire pot să spun, fără îndoială, fără rezervă, să ne aruncăm într-o aventură necunoscută, fie ca în cazul lui Avram care pleacă spre pământul făgăduinţei, într-un pelerinaj indefinit de care nu avea nicio idee, fie ca în cazul similar al Sf. Apostoli.

Pornisem de la ideea de a merge din loc în loc şi spuneam că, dacă Sfinţii Apostoli nu ar fi primit porunca aceasta cu specificaţia: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”, puteau să stea acasă, puteau să interpreteze lucrurile aşa cum interpretăm toţi ceea ce auzim aşa cum ne convine nouă, puteau să spună: da, trebuie să învăţăm lumea, neamurile. Dar în jurul lor erau oameni de diferite naţiuni, căci Ierusalimul era cam ceea ce este astăzi New York-ul, un oraş multi-cultural, datorită pelerinajului la locurile sfinte, căci acolo era Templul lui Solomon unde chiar şi regi din alte părţi veneau să se închine, era un oraş extraordinar de comercial, aşa cum este până în ziua de astăzi. Deci erau toate neamurile acolo şi dacă ucenicii ar fi interpretat porunca aceasta, adică să înveţe mai multe neamuri, puteau să spună că da, stau acasă cu familiile lor, în locul unde s-au născut şi îi învaţă pe toţi străinii care vin acolo, ca atunci când pleacă înapoi la locurile de unde au venit, să ducă cu ei cuvântul Mântuitorului Hristos.

Or, Mântuitorul Hristos le-a spus: „Mergând”, ceea ce înseamnă că nu trebuie să stea acasă. Să iasă din casă aşa cum Avram a ieşit din casa părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi şi a plecat în locuri necunoscute. Aceasta arată că propovăduirea Mântuitorului Hristos are un caracter dinamic, nu un caracter static, adică nu trebuie să stai pe loc şi să povesteşti ceea ce ai văzut, ceea ce ai auzit, ceea ce ţi s-a revelat, ci trebuie să faci efortul să te desprinzi de lucrurile de care eşti legat şi să te legi de altceva, de obiectul propovăduirii tale. Nu-i aşa că atunci când eşti static, poţi să propovăduieşti? Desigur. Stând pe loc însă, de obicei, te legi de lucrurile pământeşti, acumulezi. Îţi faci o casă, îţi cumperi o maşină, faci copii, te legi de vecini, cunoştinţe şi prieteni, acumulezi în casa ta tot felul de lucruri care sunt necesare de altfel pe lângă casă, mai cumperi şi o grădină, mai cumperi şi o casă pe la ţară, etc. În felul acesta te legi tot mai mult, cu tot felul de fire de lucrurile materiale.

Or ce se întâmplă când eşti mergând? Când eşti mergând, cât poţi să iei cu tine? Nu prea poţi să iei multe căci eşti în pelerinaj, cum s-ar spune. Şi atunci ce iei? Traista, cum spune o expresie frumoasă a Mântuitorului către Sf. Apostoli. Când Iisus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă, fără încălţăminte, aţi dus lipsă de ceva?” Ei au răspuns: „De nimic”, „Ei bine, de acum înainte cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista...” (Luca 22, 35-36) a spus Mântuitorul făcând aluzie la această poruncă pe care le-o va da mai târziu: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”.

Când eşti acasă şi eşti static, eşti localnic, de multe ori există riscul ca misiunea ce ţi s-a încredinţat să fie umbrită, să fie diminuată, să fie înecată în grijile mărunte ale vieţii de zi cu zi, care, în general, se rezumă la un singur cuvânt: acumulare, achiziţionare. Şi atunci se întâmplă că îţi uiţi misiunea, pierzi din importanţa ei şi până la urmă, aceea nu mai este misiune. Acesta este riscul staticismului, atunci când stai pe loc. Or iată că Mântuitorul Hristos vrea ca propovăduirea Cuvântului celui Sfânt, să aibă un caracter dinamic, de pelerinaj, de aceea ne spune să mergem, nu să stăm, să propovăduim mergând din loc în loc. Într-adevăr, numai aşa te poţi desprinde de toate, numai aşa te poţi concentra pe ideea misiunii, pe sarcina care ţi s-a încredinţat ca să o faci să strălucească, să te sacrifici pentru ea cum şi Sf. Apostoli au făcut, să şi mori pentru ea, cum şi ei au murit, aceasta fiind pentru ei un ţel suprem. Când ţelul suprem nu este făcut în mod sacrificial, atunci el nu mai este un ţel suprem.

Sf. Apostoli, după învierea Mântuitorului se adunau într-o casă şi se ascundeau acolo de frică, pentru că nu ştiau ce atitudine să ia faţă de tot ce se întâmplase. Atunci se temeau că şi ei vor fi prinşi şi răstigniţi. Apoi au stat zece zile într-o casă şi ar fi interesant de gândit ce vor fi făcut ei în acele zece zile între Înălţarea Mântuitorului şi evenimentul Cincizecimii, pe care-l sărbătorim astăzi, adică Rusaliile sau coborârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli. Stând ei toţi grămadă în casă, în afară de rugăciune nu puteau decât să-şi amintească de Domnul Hristos, de învăţătura Sa, să reitereze cuvintele pe care le-au auzit de la Mântuitorul, poruncile şi probabil, printre toate acestea şi porunca: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”. Toate neamurile! Deci să meargă de la naţiune la naţiune! Probabil că s-au întrebat: „Dar cum este posibil să facem noi aceasta? Oare ce a vrut să spună Învăţătorul nostru când ne-a trimis pe la neamuri? Cum să propovăduim noi învăţătura Sa la oameni pe care nu-i înţelegem pentru că nu le ştim limba?”

Iată, într-adevăr o mare problemă. Pe de o parte, vrei să îndeplineşti porunca învăţătorului tău, a maestrului tău şi eşti conştient că misiunea ta este să-L urmezi şi să-I împlineşti poruncile, iar pe de altă parte te afli în incapacitatea aceasta pur omenească de a îndeplini porunca, pentru că mergând pe la alte neamuri, nu poţi să le propovăduieşti decât dacă le cunoşti limba.

Or Sf. Apostoli erau oameni simpli, nu făcuseră nici un fel de şcoli superioare şi nu se înţelegeau decât în limba lor. Şi atunci, problema lor era o problemă fundamentală. Cum să împlineşti cuvântul Mântuitorului când, iată, din punct de vedere omenesc, este imposibil? Oare a ştiut Iisus ce a vrut, oare a greşit această poruncă, oare nu au înţeles ei bine ce a vrut să le spună Mântuitorul, oare trebuie să interpreteze ei altcumva porunca primită? Iată câte întrebări, câtă frământare vor fi avut ei în acele zece zile cât au stat împreună, nu puţin timp când stai şi te temi şi te uiţi pe la geamuri şi tragi cu urechea să vezi dacă nu se aud ostaşii venind, sau larmă de farisei şi cărturari. Probabil că au analizat pe toate feţele poruncile Mântuitorului Hristos, dar mai cu seamă pe aceasta. De ce? Pentru că era una dintre ultimele porunci date de Iisus şi fiind una din ultimele, era mai proaspătă în memoria lor şi în afară de aceasta era şi una mai dificilă, pentru că una este să spui: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15, 12) şi este cu totul altceva să spui: „Lăsaţi totul în urma voastră şi duceţi-vă în lumea largă şi răspândiţi cuvântul pe care Eu l-am propovăduit în aceşti trei ani şi jumătate”. De aceea această poruncă îi va fi preocupat foarte mult.

Încercăm să-i vizualizăm pe Sfinţii Apostoli, toţi la un loc, nedumeriţi, în casa unde stăteau, când deodată, după zece zile de la Înălţare, ca în ziua de astăzi, Duhul Sfânt s-a coborât peste ei în chip misterios. Ei ştiau că va veni Duhul Sfânt, Mântuitorul le-a spus că le va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Şi ei aşteptau, dar nu ştiau exact când şi cum va veni. Şi dintr-o dată, cum stăteau împreună, se uitară unii la ceilalţi şi văzură ca un fel de flacără coborându-se peste creştetul fiecăruia dintre ei, în timp ce în casa unde erau se făcuse un vuiet ca un fel de suflare de vânt (Fapte Ap. 2, 2) de parcă erau geamurile deschise şi era curent; era un zgomot pe care nu-l puteau înţelege, iar ei şi aşa erau îngrijoraţi şi nedumeriţi şi într-o oarecare tulburare la care acum se adăuga şi evenimentul acesta misterios. Probabil se uitau unii la alţii şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Probabil că se vor fi întrebat ce se întâmplă, dacă are fiecare deasupra creştetului lui ce are celălalt deasupra şi bineînţeles că-şi vor fi confirmat şi au înţeles că acesta este semnul trimiterii Duhului Sfânt de către Mântuitorul Hristos, deci semnul împlinirii promisiunii Sale. Şi cum erau ei nedumeriţi şi martori la un lucru pe care nu-l puteau înţelege, dintr-o dată au început să vorbească în alte limbi; deci o transformare radicală s-a petrecut cu ei în aceeaşi clipă, dar nu numai cu unul sau cu doi dintre ei, ci cu toţi deodată şi de aceea erau surprinşi, poate în panică, poate că şi confuzie. Deci au început să vorbească limbi străine, pe care ei nu le-au vorbit niciodată şi au început să recunoască între ei acest lucru. Ca şi cum noi am începe aici să vorbim în franceză, în spaniolă, în germană ş.a.m.d.; sigur că ne dăm seama că acestea sunt limbile popoarelor din jurul nostru. Am mai auzit vreun cuvânt în franceză, germană etc. şi chiar dacă nu am mai auzit, realizăm că este un cuvânt dintr-o limbă străină. Aşadar toţi vorbeau limbi străine şi propabil se uitau unul la altul şi parcă nu se puteau reţine să nu vorbească, în acelaşi timp nefiind foarte conştienţi de ceea ce se întâmplă, pentru că ei nu aveau un mesaj pe care să şi-l fi formulat mai dinainte, deci în mod spontan au început să vorbească.

Şi atunci, ca prinşi de vântul acela care se găsea în casa în care se aflau, au ieşit afară şi bineînţeles, ei vorbeau unii cu alţii şi erau atât de exaltaţi, încât, probabil că făceau foarte multă gălăgie, pe de o parte bucuroşi că se întâmplase cu ei evenimentul promis de Mântuitorul, pe de altă parte, încă nedumeriţi, dar toţi împreună îmbulzindu-se spre piaţa publică a oraşului. Făcând zarva aceasta, pentru că erau mulţi, dar şi datorită vuietului auzit de mulţi alţii, oamenii se vor fi luat după ei până în locurile unde era şi mai multă lume, aşa cum este de obicei prin pieţele publice. Bineînţeles că au început să vorbească şi atât de mare a fost confuzia stârnită de ei prin ceea ce reprezentau atunci, încât unii dintre cei prezenţi, cum poate era şi normal, i-au considerat beţi. Când au fost ironizaţi şi luaţi în băşcălie, atunci Sfântul Apostol Petru şi-a venit în fire şi a început să organizeze pe ucenici şi le-a spus să tacă, să se oprească din exaltarea lor, iar el a luat cuvântul, cu toţi apostolii în jurul lui şi s-a adresat mulţimilor. A început să le povestească  ce s-a întâmplat cu ei, cum le-a promis Iisus că le va trimite pe Duhul Sfânt, cum ei au fost martorii multor minuni pe care le-a făcut Mântuitorul; a început să le aducă aminte de aceste minuni, căci mulţi dintre cei prezenţi acolo le-au văzut. Asta pentru că era necesar ca Sf. Apostoli să le facă lor credibilă şi minunea aceasta care se întâmplase cu ei. Sfântul Apostol Petru a vorbit cu atâta convingere că a capturat mulţimile în aşa fel, încât la sfârşitul predicii sale 3000 de oameni s-au botezat.

Acum să ne gândim puţin statistic. Dacă la sfârşitul cuvântării Sfântului Petru s-au botezat 3000 de oameni, câte mii de oameni se vor fi aflat în piaţa aceea publică unde predicau ei? Probabil că trebuie să fi fost cel puţin zece – cincispezece mii pentru că nu botezi 3000 din 3500, mai ales că acolo erau şi fariseii, cărturarii, care nici nu voiau să audă de apostoli, de Mântuitorul Hristos, care aveau reticenţa pe care o ştim. Mulţimea era însă mult prea mare pentru ca toţi să fi putut auzi vocea şi predica Sf. Ap. Petru. Ne putem gândi că după ce el a început să vorbească, Sfinţii Apostoli au început şi ei să se răspândească în diferite colţuri ale pieţei şi au început să se adreseze mulţimilor, fiecare vorbind o limbă diferită (Fapt. Ap. 2, 6). Probabil că oamenii de acolo erau în grupuri pe naţiuni, aşa cum se întâmplă mai tot timpul când merg, de exemplu, turiştii, pelerinii într-o ţară străină. Iar Duhul Sfânt i-a condus pe apostoli către aceste grupuri vorbindu-le în limba lor şi convertindu-i la dreapta credinţă în Mântuitorul Hristos. Acesta a fost evenimentul Cincizecimii, pe scurt.      

Pentru că celebrăm evenimentul pogorârii Sf. Duh peste Sf. Apostoli şi înfiinţarea Bisericii creştine este bine să ne amintim de Sfântul Serafim de Sarov, un mare sfânt al Bisericii, aproape de timpurile noastre, care a avut o vorbă ce a rămas în istorie. El vorbea mai tot timpul despre Duhul Sfânt şi spunea: „Achiziţionaţi-L, dobândiţi-L, căutaţi-L pe Duhul Sfânt, umpleţi-vă de Duhul Sfânt”. Acesta era îndemnul lui permanent. Acum ne întrebăm, dacă ar fi să aplicăm îndemnul Sfântului Serafim, cum adică să-L dobândim, unde, în ce mod, cum să ne pregătim pentru a dobândi şi a achiziţiona pe Duhul Sfânt? Răspunsul care ne vine în minte, este acesta: locul unde îl putem dobândi pe Duhul Sfânt, unde ne umplem de Duhul Sfânt, este Biserica. Pentru că aici este locul cel mai sfânt de pe faţa pământului, mai sfânt decât casa noastră, decât locurile unde umblăm. Câtă vreme Duhul este Sfânt, locul unde îl dobândim plenar, este locul cel mai sfânt, este locaşul lui Dumnezeu. Nu mai spun că Duhul Sfânt şi Mântuitorul Hristos sunt nedespărţiţi, sunt una, de aceea, Mântuitorul este acela care trimite pe Duhul Sfânt, cum Însuşi s-a pronunţat (Ioan 14, 16-17).

Aşadar Biserica s-a întemeiat pe învăţătura Mântuitorului, El fiind capul Bisericii prin Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. Deci Duhul Sfânt nu poate fi decât în Biserică. De aceea aici este locul unde venim să ne rugăm ca să primim Duhul Sfânt, să ne sfinţim viaţa, inima, faptele noastre. Aici este locul unde venim să-i dăm lui Dumnezeu inima noastră şi unde Dumnezeu ne dă în schimb cerul, ne deschide porţile Împărăţiei. În felul acesta ne întărim în comuniunea noastră cu Dumnezeu, iar în acelaşi timp ne facem urmaşi ai Sfinţilor Apostoli. De ce? Pentru că dacă am venit la Biserică, aceasta fiind apostolească, sobornicească şi sfântă înseamnă că, precum apostolii, după ce am luat Duhul Sfânt de aici, plecăm şi noi pe la casele noastre şi de acolo vestim vecinului, rudei noastre, spunem şi noi celorlalţi ceea ce ni s-a întâmplat în Biserică, deoarece noi când venim aici, ni se întâmplă ceva. Nu venim în calitate de spectatori, ci în calitate de participanţi.

Dacă ai primit Duhul Sfânt nu se poate să nu simţi că L-ai primit; dacă într-adevăr trăieşti momentul liturgic, dacă participi activ, numai pleci cum ai venit.

Aşa cum Apostolii au ieşit din casa în care erau adunaţi, altfel decât au intrat, la fel şi noi din Biserică. Plecăm transformaţi, simţim liniştea sufletească, pacea, asigurarea interioară, stabilitatea pe care o dobândim prin acest fel de participare. Şi atunci, aceste daruri sufleteşti pe care le câştigăm aici le împărtăşim ca într-o mărturie şi propovăduire personală celorlalţi din jurul nostru care nu au putut participa la slujbă. Astfel porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”, ni se aplică şi nouă şi împlinind-o în felul nostru devenim şi noi apostoli ai Mântuitorului Hristos.

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni

Hristos s-a înălţat!

Pentru că ne aflăm la marele praznic al Înălţării Domnului am atașat câteva reflecții pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți.

Pr. Theodor Damian

Înălțarea Domnului - hotar în istorie

Înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor;

cu făgăduința Sf. Duh s-au încredințat prin binecuvântare

 că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

(Troparul praznicului)

Se spune că oamenii se împart, în general, în două mari categorii: oamenii care împart pe oameni în categorii și oamenii care nu împart pe oameni în categorii. Ar reieși de aici că n-ar fi un lucru de o așa mare importanță să stai să tot împarți istoria în categorii, să o periodizezi, să-i cataloghezi pe oameni, și că ar exista lucruri mai demne cărora ar trebui să ne consacrăm interesul și zelul.

Şi totuși, atunci când vrem să analizăm mai în profunzime istoria, când vrem să cunoaștem mai îndeaproape oamenii, atunci când vrem să înțelegem mai bine caracteristicile întregului trecut din care provenim și implicațiile lui pentru prezent și viitor, suntem obligați să luăm din aproape în aproape ceea ce ne interesează pentru cunoaștere, analiză și folos sufletesc. De aceea totuși periodizăm, totuși împărțim, pentru a putea mai ușor descoperi legătura între elementele principale ale lucrurilor care ne-au precedat cu cele prezente, pentru a vedea dacă și cum, în ce măsură cele vechi se răsfrâng asupra prezentului și dacă au vreo proiecție în viitor de pe urma cărora am avea ceva de câștigat la nivel spiritual.

Iată, praznicul Înălțării Domnului, sub lumina căruia ne ducem viața duhovnicească, este un element de hotar, și din punctul acesta de vedere, acest praznic face o împărțire a istoriei.

Pornind de la acest lucru am putea spune că istoria mântuirii neamului omenesc s-a împărțit în trei mari perioade: de la Adam, deci de la începutul creației și până la Mântuitorul Hristos; de la Nașterea Mântuitorului și până la Înălțarea Sa la ceruri - praznic pe care-l sărbătorim astăzi - și a treia perioadă, de la Înălțarea Domnului nostru și până la sfârșitul veacurilor.

Așadar, prima perioadă pornește de la începutul veacurilor și se oprește în timp, iar a treia pornește din timp și merge până la sfârșitul veacurilor. Deci în fată infinitul și la urmă tot el.  La început Dumnezeu, și la sfârșit tot Dumnezeu.

Așadar să privim mai îndeaproape aceste trei etape ale istoriei omenirii, una din ele fiind marcată de praznicul Înălțării Domnului.

Prima perioadă a fost aceea a creației, a consolidării ei până la un anumit nivel. Atunci au luat naștere popoarele, atunci acestea și-au conturat o personalitate, și-au format identitatea, au luat cunoștință de valorile pe care le-au creat, de spiritualitatea lor, și-au creat o arie geografică - de locuire.

Prima perioadă a fost, de asemenea, perioadă de confuzii, de întuneric, de mari căutări, de frământări, perioadă de mari întrebări. Desigur că și într-a doua și într-a treia vor fi întrebări și căutări, dar nu ca în prima și vom vedea cum și de ce.

Subliniez faptul că prima perioadă a fost aceea a marilor căutări și a marilor întrebări.

Perioada Mântuitorului Hristos a fost relativ scurtă, ca să nu spun foarte scurtă. Trei ani și jumătate, iată, constituie o singură perioadă în istoria omenirii, comparabilă cu celelalte perioade care s-au desfășurat pe o arie atât de îndelungată în timp. Însă prin intensitatea trăirii, prin importanta descoperirii, acesta mică perioadă este la nivelul celei dinainte și al celei de după ea, și poate chiar mai mult, dacă ținem cont de faptul că Mântuitorul Hristos a făcut despre Dumnezeu descoperirea cea mai înaltă fată de toate celelalte precedente desfășurate pe timp de milenii. Şi această perioadă de mijloc dar și de vârf este perioada marilor răspunsuri.

Deci dacă prima a fost a marilor întrebări, a doua este a marilor răspunsuri, pentru că Mântuitorul pentru aceasta a venit, ca să liniștească conștiințele. A adus lumina, ca omul să nu se mai frământe în întuneric, pentru ca să-și găsească drumul, căci în întuneric omul nu știe unde merge, cum citim la Sf. Evanghelist Ioan (Ioan 12, 55). Deci Mântuitorul a venit să dea răspunsuri la toate frământările, la toate marile întrebări. Şi le-a dat. Şi noi le știm. Şi dacă le analizăm pe fiecare în parte, vedem că sunt satisfăcătoare. Timpul nu ne permite să le punem acum, pe rând, sub lupa analizei, dar chiar dacă am face‑o am ajunge la același rezultat, că răspunsurile sunt satisfăcătoare, că avem răspunsuri la toate întrebările existențiale puse de omenire până la Mântuitorul Hristos, precum și de la El încoace.

A treia perioadă este cea în care ne aflăm trăitori și noi azi, ca toate generațiile de după înălțarea la cer a Fiului lui Dumnezeu. Este perioada marelui mister al spiritului revelat, a spiritualizării. Aceasta este perioada Bisericii, a Împărăției, a actualizării răspunsurilor în viața istorică a oamenilor, este perioada de lucru.

Dacă prima perioadă a fost a frământărilor și a întrebărilor, a doua, a descoperirii culminante a lui Dumnezeu în Fiul Său și a răspunsurilor, a treia , cea de acum, nu poate fi decât a actualizării acestor răspunsuri, în sens practic în viața noastră. Căci pentru aceasta a venit Iisus, ca răspunzând la toate marile întrebări, să-l pună pe om la lucru, să lucreze asupra lui însuși, în așa fel încât să devină colaborator cu Dumnezeu în marea lucrare de păstrare, de conservare, de desăvârșire a universului, și prin acesta, fiind colaborator cu Dumnezeu la marele act al creației, să poată intra în Împărăție. Este epoca în care nu mai avem timp de pierdut, în care trebuie să lucrăm cât este ziuă, să umblăm cât avem lumina cu noi (Ioan 12, 55).

Putem remarca încă un lucru privind îndeaproape cele trei perioade amintite. În cea dintâi, cel care și-a pus pecetea din punct de vedere al lucrării dumnezeiești pe istoria neamului omenesc a fost Dumnezeu Tatăl. El se descoperă mai mult și mai direct în Vechiul Testament, deși nu este absent nici Dumnezeu Fiul, nici Dumnezeu Duhul Sfânt, ci ei conlucrează. Totuși Dumnezeu Tatăl este Cel care apare mai des, care se face cunoscut în mod special; vorbește cu Moisi, cu Avraam, cu proorocii, cu toți aleșii Săi. El este personajul principal al acestei istorii.

În epoca de mijloc, a doua, cel care și-a pus amprenta pe istoria omenirii, a fost deci Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sf. Treimi. Dar și acum, deși Fiul lui Dumnezeu se arată a fi personajul principal, de aici n-a lipsit nici Tatăl, nici Duhul Sfânt, și pentru a dovedi aceasta, amintesc doar prezenta întregii Treimi la Botezul Domnului, la Schimbarea la fată și în alte împrejurări.

Epoca Mântuitorului a avut rolul de a pregăti omul pentru trăirea în duh, pentru schimbarea vieții de pe drumul ce avea ca destinație pământescul, pe drumul duhului, al spiritului. Înălțarea care ea însăși simbolizează detașarea de pământesc, inaugurează deci epoca Împărăției care începe aici în Biserică prin anunțarea Duhului de către Mântuitorul, anunțare ce se va împlini la Cincizecime.

Iar epoca a treia, această eră eshatologică, acesta eră cu care începe sfârșitul tuturor timpurilor, este perioada Bisericii, în care Sf. Duh, de data aceasta, își pune amprenta pe istoria în curs de desfășurare a neamului omenesc, însă știind de asemenea că Fiul și Tatăl nu lipsesc din perioada Duhului. Lucrul acesta îl vedem și din faptul că Mântuitorul, deși s-a înălțat la ceruri, a ținut să menționeze: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Şi după Înălțarea Domnului la ceruri, când Sfinții Apostoli au pornit la propovăduire, se menționează de către Evanghelist că „Domnul împreună lucra” cu ei (Marcu 16, 20), deci înălțat fiind, prin Sf. Apostoli El continua să lucreze opera Sa mântuitoare în lume.

Ne oprim puțin asupra acestor prezente dumnezeiești în istorie, pentru a remarca încă un lucru care ni se pare legat de cele ce am spus până acum.

În Vechiul Testament, Tatăl a fost cel care a făcut o promisiune în mod constant poporului ales, deci omenirii, promisiunea de a trimite în lume un Mântuitor. Şi L-a trimis. Pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Observăm acum că la rândul Său Iisus promite Sf. Apostoli, înaintea Înălțării Sale la ceruri că va trimite și El pe cineva, pe Duhul Sfânt, pe Duhul Adevărului, care va învăța pe apostoli, pe oameni, Biserica Sa, ce să facă, cum să meargă, cum să trăiască întru adevăr; și L-a trimis.

Deci, Tatăl Îl trimite pe Fiul, Fiul Îl trimite pe Duhul Sfânt. Fiecare făgăduință se împlinește, și acest lucru se face cunoscut lumii, se împlinește în fata oamenilor, ca ei să vadă că Dumnezeu își tine cuvântul, așa cum observa și psalmistul din Vechiul Testament când zicea: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte adevărate” (Ps. 32, 4).

Am subliniat lucrul acesta al trimiterii în lanț a persoanelor treimile în lume, una de către cealaltă, pentru a remarca o dată mai mult unitatea și continuitatea lucrării lui Dumnezeu în istorie. Înseamnă că Dumnezeu în întreaga Treime, este preocupat de mersul lumii, de evoluția sa spirituală; și dacă a fost prezentă mai mult o anumită persoană treimică decât cealaltă într-o anumită perioadă care a corespuns fiecăreia, aceasta se face, desigur, pentru ca omul să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii sale relative.

Pe noi însă ne interesează mai mult perioada noastră, pentru a vedea ce trebuie să facem noi și cum să înțelegem prezenta Sf. Duh în Biserică spre a o putea mai ușor actualiza în viața noastră, căci ne întrebăm, dacă Duhul Sfânt este prezent în lume, potrivit cuvintelor Mântuitorului și trimiterii Sale (Ioan 15, 26), care este legătura noastră cu Duhul Sfânt? Cum putem să fim noi siguri că nouă ne folosește lucrul acesta? Mântuitorul L-a trimis pe Duhul Sfânt să facă o lucrare. Să o facă! pot unii să zică. Dar noi, unde ne situăm fată de prezenta și lucrarea Sf. Duh în lume? Ce ne spune nouă, personal, prezența și lucrarea Sf. Duh? Este Sf. Duh venit în lume pentru El însuși? Sau pentru Dumnezeu? Ca Dumnezeu să-și completeze cu ceva aura personalității Sale în fata oamenilor, sau Duhul Sfânt este prezent în lume pentru noi, numai și numai pentru noi? Şi dacă pentru noi, atunci cum putem să cunoaștem aceasta și cum putem să-L facem prezent pe Duhul Sfânt în viața noastră? Întrebarea este importantă, dar pe cât este ea de importantă, pe atât este de ușor răspunsul. Biserica nu este o realitate exterioară nouă unde Duhul venind ar rămâne depărtat de noi. Cum știm, Biserica suntem noi, credincioșii legați unul de altul prin legătura credinței în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Venind în Biserică și lucrând în ea, Duhul Sfânt vine implicit la noi și lucrează cu noi, și ne lucrează pe noi.

Sf. Ciprian al Cartaginei precizează că în afară de Biserică nu este mântuire. Deci dacă vrem să facem ca Duhul să fi venit pentru noi, atunci trebuie să ne integrăm în Biserica lui Hristos, să nu stăm la periferie. Nu numai să nu stăm afară, dar nici la periferie măcar, deși aș putea să spun că în momentul în care ai intrat în Biserică, nu mai este periferie. Centrul este peste tot, pentru că Mântuitorul este peste tot în Biserica Sa și la fel Duhul Sfânt. Doar să nu ne tragem noi înșine cu bună știință și voință afară din Biserică pentru a ieși din lucrarea protectoare, ocrotitoare și mântuitoare a Duhului. Dacă vrem să ne integrăm în opera mântuitoare a Sf. Treimi, să căutăm Biserica. Să încercăm s-o cunoaștem, să vedem ce vrea de la lume, dacă ea este în lume sau în afara ei, să ne punem despre Biserică tot felul de întrebări care să ne zidească sufletește și din care să descoperim rolul Bisericii în viața noastră.

Am văzut că la Înălțarea Domnului ucenicii s-au bucurat. M-am mirat când am citit acest text. Normal, m-aș fi așteptat ca apostolii să se mâhnească pentru că Mântuitorul pleca dintre ei; s-a mai întâmplat odată când Iisus i-a anunțat că va pleca și ei au început să se întristeze și cunoscându-le gândul și starea sufletească Domnul le-a zis: „Este de folos ca Eu să plec căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16,7) și a încercat să-i lămurească despre acesta; ori, de data aceasta, Mântuitorul pleca de la ei, iar ei se bucurau.

Acest lucru presupune că în cele 40 zile cât, după Înviere, Iisus a stat cu ei, i-a lămurit pe apostoli că trebuie să plece, că misiunea Lui pământească s-a încheiat, dar i-a convins că rămâne pe mai departe totuși cu ei să lucreze cu ei, să lucreze în propria lor lucrare. Această asigurare i-a mulțumit pe Sf. Apostoli și i-a lămurit asupra misterului plecării din lume și rămânerii lui Iisus în lume.

Dacă Sf. Apostoli s-au bucurat că participă la marea sărbătoare, nu putem decât să preluăm această bucurie de la ei și s-o transferăm în viața noastră de zi cu zi. Ne bucurăm și noi deoarece acum, în Biserica lui Hristos, avem tot ce trebuie pentru mântuirea noastră: dragostea lui Dumnezeu, harul său, lumina, calea, adevărul.

Noi trăim și lucrăm în Biserică în propriul nostru avantaj, în interesul mântuirii sufletelor noastre.

În epoca aceasta, a treia, a Duhului Sfânt, în epoca Spiritului, a spiritualității, a trăirii în duh, a duhovniciei, Duhul Sfânt lucrează cu noi - așa cum la Înălțare Fiul lui Dumnezeu promisese apostolilor - în fiecare bună lucrare pe care o împlinim. Deci fiind părtași întru lucrare cu Dumnezeu, cum să nu ne bucurăm? Să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne învrednicească ca această bucurie să se manifeste plenar în viața noastră printr-o înțelegere profundă a acestor evenimente mântuitoare desfășurate pentru noi, pentru ca această bucurie a Sf. Apostoli să nu fie în viața noastră un act ocazional, prilejuit numai acum, de praznicul Înălțării Domnului pe care-l sărbătorim, ci să se transforme într-o stare permanentă și cu aceste sentimente să-L lăudăm pe Cel ce s-a înălțat la ceruri pentru a noastră mântuire cu frumoasele cuvinte de praznic: „Înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor; cu făgăduința Sf. Duh s-au încredințat ei prin binecuvântare că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”.

Înălțarea Domnului ca revelație

Înălțarea Domnului nu este doar un miracol în sine. Mai mult decât atât, ea este o neașteptată încununare a activității și a învățăturii mântuitoare a Domnului Hristos. Am spus “neașteptată”, deși într-un fel, ea putea fi previzibilă întrucât Mântuitorul a spus-o din timp: “Acum mă duc la Cel ce M-a trimis... Este de folos ca eu să plec...” (Ioan 16, 5-7 și în general, Ioan, capitolele 13-18, mai ales locurile unde Iisus anunță că El nu este din lume - Ioan 17, 16 - ori că “împărăția Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 10, 36, ş.a.). Totuși, este de înțeles că ucenicii nu știau în ce mod va fi această plecare; cel mai simplu mod de imaginat ar fi fost prin simpla retragere din activitate, prin plecarea în alt loc, ori prin moarte.

Minunea Înălțării confirmă deci învățătura Sa, dar dincolo de aceasta ea confirmă nașterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat.

De obicei ideea de naștere se împerechează dialectic cu ideea de moarte. Iată însă în cazul acesta, că cel puțin dintr-un punct de vedere, acela al originii divine a Celui întrupat, evenimentul Nașterii este legat de cel al Înălțării.

Din punct de vedere pur uman, nașterea sfârșește cu moartea, fizic vorbind. In cazul lui Iisus însă, simpla Sa moarte fizică, în calitatea Sa de om, nu confirmă nașterea ori întruparea Sa ca Dumnezeu.

Ceea ce confirmă că Cel născut din Fecioara Maria este Dumnezeu în om este Înălțarea, în urma Învierii. Totuși dacă Înălțarea s-ar fi produs chiar și înainte de moarte și Înviere, ea ar fi avut același rol revelatoriu și de confirmare a divinității lui Iisus.

Acesta este motivul pentru care și troparul praznicului arată Înălțarea ca fiind mijlocul prin care ucenicii s-au încredințat că într-adevăr, învățătorul lor este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii.

Cu alte cuvinte, ucenicii Lui au asistat la multe lucruri care L-au descoperit pe Hristos în aceste două calități fundamentale ale Sale, și pentru că au văzut, au crezut; acum însă, la Înălțare, s-au încredințat, adică și-au întărit, confirmat credința pe care o dobândiseră mai înainte, Înălțarea s-a constituit într-un nou teren în care ei și-au înrădăcinat credința.

In sfârșit, Înălțarea Domnului reprezintă o paralelă a unui alt mare eveniment, în afară de Naștere, Venirea a doua a Fiului lui Dumnezeu ca Judecător. Știm aceasta de la îngerii care au vorbit celor prezenți când Iisus s-a ridicat la cer: “bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus, care s-a înălțat de la voi la cer, tot așa va și veni precum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1,11).

Deci una din funcțiile Înălțării este și aceea de a anunța, de a anticipa următorul eveniment hristic în istoria mântuirii neamului omenesc.

Așadar, prin paralela pe care o face între Nașterea din Fecioară și venirea ca Judecător a lui Iisus, Înălțarea Domnului indică semnificativ și explică totodată împletirea definitivă și paradoxală a două destine, nivele existențiale sau existente diferite: cea a Fiului lui Dumnezeu, deci a lui Dumnezeu Însuși, și cea a umanității.

Iubiţi credincioşi

Dragi prieteni,

Suntem incă în izolare dar mereu în duh împreună. Tema acestei duminici, a patra după Sf. Paşti, se referă la un anumit fel de singurătate după cum se vede din meditaţia de mai jos.

Dar noi suntem încredinţaţi că în izolarea noastră când strigăm „Vino, Doamne Iisuse!” El vine. Cum a venit la Betesda.

Cu noi este Dumnezeu!

Pr. Theodor Damian

De ce ești singur?

Meditație la duminica a patra după Sf. Paști

Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți,

 ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt grele.

(Efeseni 5, 15-16)

Suntem în duminica numită a slăbănogului, dedicată deci acestui om paralizat de 38 de ani, care în fiecare an își aștepta vindecarea. Sf. Evanghelie care s-a citit astăzi ne vorbește de acea scăldătoare aflată în Ierusalim unde în fiecare an, o singură dată – și data nu se știa – îngerul Domnului se cobora și tulbura apa, și cel care intra întâi în apă după tulburarea ei, se făcea sănătos de orice boală ar fi fost cuprins.

La această scăldătoare l-a întâlnit Iisus pe acest slăbănog care deși nu avea pe nimeni, cum el însuși avea să mărturisească, pentru a-l arunca în scăldătoare după tulburarea apei de către înger, totuși venea acolo.

Prima întrebare care-mi vine în minte citind acest text este următoarea: Dacă știa prea bine că nu are pe nimeni să-l ajute, de ce mai venea acolo? În 38 de ani, nu se convinsese că vine în zadar?

Poate spera într-o minune. Dar ce fel de minune? Nu știm. Poate spera într-o minune făcută în mod direct de Dumnezeu? Dar cine se mai putea bucura de așa privilegii? Trecuse vremea când Dumnezeu intervenea direct în istorie, în viața oamenilor ca odinioară, prin Moisi, prin patriarhi, prin prooroci.

Şi totuși! Bolnavul avea motiv să spere. Motivul era tocmai ceea ce se întâmpla la Betesda. Nu era o intervenție directă a lui Dumnezeu faptul că îngerul venea și tulbura apa? Că la această tulburare, cel ce intra primul în apă se vindeca de boala sa? Deci teoretic, câtă vreme se dovedea, prin însuși faptul vindecărilor miraculoase de acolo, că Dumnezeu există și lucrează în lume, că nu a uitat de lumea Sa, teoretic spun, el avea motive să spere în posibilitatea unei minuni directe.

Şi totuși, practic, de 38 de ani venea acolo degeaba!

Atunci, poate spera în vreo minune indirectă?! Poate spera că va găsi un om, că se va milostivi cineva de el și-l va ajuta la momentul oportun...

Deși putea exista și această speranță, timpul dovedise că și aceasta, până în acel moment cel puțin, fusese zadarnică. Mai ales pentru faptul că lui i-ar fi trebuit un om ca să stea tot anul cu el, tot timpul, deoarece data sosirii îngerului era neștiută. Așa ceva era mai greu de găsit! Poate spera însă în altceva. Poate spera să se întâmple ceva deosebit, ceva care să schimbă regula, să schimbe condițiile și criteriile vindecării miraculoase.

În tot cazul, este demn de reținut, că oricât de vagă ar fi fost ea, nimic altceva decât speranța era cea care îl aducea acolo.

Se va fi gândit și el: acasă oricum n-avea nici o șansă. Aici, măcar, putea să spere oricât de neîntemeiată ar fi fost speranța, dar putea să spere. Şi ce frumos e să speri! Ce bine ne face! Şi iată că acest altceva care putea să se întâmple, s-a și întâmplat. A venit la el Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Iisus a venit, l-a văzut, a stat de vorbă cu el, l-a întrebat dacă vrea să se facă sănătos – nici nu mai era nevoie să-l întrebe, dar vom vedea de ce a făcut-o – la care slăbănogul a răspuns: Vreau, dar om nu am care să mă arunce în scăldătoare. Reținem expresia lui: Om nu am! Cât este de dureros! Să nu ai pe nimeni! Să nu ai rude, prieteni, frați, vecini, cunoștințe care să se sacrifice puțin pentru tine. Şi Mântuitorul s-a dovedit a fi Omul. Tocmai când slăbănogul se plângea zicând: Om nu am, atunci i s‑a arătat Domnul. Toate lucrurile arătau spre Hristos: Ecce Homo! Omul de care el avea nevoie, Omul de care toată lumea are nevoie.

După convorbirea cu bolnavul, Mântuitorul, Omul tuturor oamenilor, l-a vindecat și l-a trimis de acolo iar mai târziu, avea să-i spună un lucru căruia vreau să-i subliniez importanța: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu ți se întâmple ceva mai rău!” (Ioan 5, 14).

Poate ar trebui să punem în legătură acest cuvânt al Mântuitorului, acest avertisment dat bolnavului vindecat, cu declarația anterioară a acestuia din urmă: „Om nu am.” Căci există o legătură între ele.

Dacă Domnul i-a zis: „De acum să nu mai păcătuiești ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”, înseamnă că el păcătuise, că ceva se întâmplase în viața lui, că se făcuse vinovat de ceva, poate de vreun lucru grav, știind sau neștiind, dar oricum, o neregulă trebuie să fi existat prin care să-și fi îndepărtat pe cei de aproape, fapt pentru care a și putut exprima dureroasele cuvinte: Om nu am. Cuvintele acestea singure pun un semn de întrebare. De ce nu avea om? Ce s-a întâmplat? Cine a fost vinovat? Poate a fost vreo neînțelegere la mijloc și era victima vreunei confuzii, a unei erori? Faptul de a nu avea pe nimeni presupune totuși, se poate gândi dar fără a judeca, cum că ești un om dificil, că nu știi să te comporți, să te faci acceptat de cei din jur, să-i ții aproape.

Am văzut celălalt caz, al celuilalt paralitic din Capernaum, vindecat de Mântuitorul. Acesta avea patru prieteni care l-au adus pe  targă, pe un pat. Fiecare ținea de câte un colț al patului. Au spart și acoperișul unei case, căci Mântuitorul se afla într-o casă, au coborât patul cu frânghiile prin spărtură şi l-au pus în fața Domnului.

Deci acesta nu se afla în situația disperată de a spune: „Om nu am”.

Iar Mântuitorul și aceluia, după ce l-a vindecat, direct, simplu, impresionant, i-a spus: „Iertate îți sunt păcatele” (Matei 9, 2).

Deci și acela păcătuise.

Concludem fără să generalizăm, fără să absolutizăm, că păcatele au implicații din acestea vizibil negative în viața noastră, atât în viața spirituală, cât și în cea fizică sau socială.

Celui din Capernaum, Mântuitorul i-a iertat păcatele fără a-l întreba ceva. Pe acesta de la Betesda, l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6). Desigur, dialogul va fi fost poate mai mare, sfinții Evangheliști rețin însă esențialul.

Așadar pe cel din Capernaum Mântuitorul nu l-a întrebat nimic ci i-a iertat păcatele, fapt care a scandalizat lumea, pe cei ce erau acolo și-L ascultau; cu interes, de altfel.

Însă Mântuitorul Hristos a știut ce face. N-a spus nimic întâmplător. A ales bine momentul. El avea de îndeplinit un program. Şi l-a îndeplinit. Trebuia să-și arate dumnezeirea Sa, și nu dintr-o dată. Trebuia să sensibilizeze lumea puțin câte puţin; s-o pregătească pentru descoperirea finală care urma să se producă în învierea Sa din morți. Aici, în Capernaum, auditoriul Său era format din farisei şi cărturari, în afară de poporul care Îl înconjura. Erau oameni ai legii, oameni culți, care Îl urmăreau cu interes să vadă ce mai zice nou, căci El vorbea ca unul care avea putere (Matei 7, 29) și așa cum nimeni altul n-a vorbit și n-a lucrat până atunci în Israel, cum mărturisesc evangheliștii și cum mărturiseau și mulțimile (Matei 9, 33). Şi normal că erau curioși, ca atunci când apare dintr-o dată un învățător de această talie, un personaj care spune ce n-a spus nimeni niciodată, căci, într-adevăr ce a spus Iisus n-a spus nimeni, niciodată. Putem căuta în toate sistemele filosofice, pedagogice și chiar teologice, religioase și vom vedea. A spus cineva vreodată, de pildă „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6)?, sau „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 35)? Nimeni!

Despre dumnezeirea Sa, Mântuitorul voia să dea fariseilor ce erau de față probe în afară de facerea de minuni. De aceea după vindecarea miraculoasă, Iisus a adăugat: „Fiule, ți se iartă păcatele” (Ioan 9, 2). Şi metoda Mântuitorului a mers, căci după ce a spus aceasta, fariseii au început a se întreba, cum poate El să ierte păcatele, și socotea că Iisus hulește.

De ce a procedat așa? Pentru că vindecări miraculoase fariseii mai văzuseră, auziseră, știau din istorie. În Vechiul Testament, Dumnezeu prin prooroci, a făcut astfel de fapte și ei puteau bănui că astfel de fapte se mai pot face, că mai poate veni în lume un rabin, un prooroc, un învățător de lege, eventual mai bun decât alții; dar nu Fiul lui Dumnezeu! Deci minunea pentru ei n-ar fi fost suficientă pentru dovedirea dumnezeirii, în timp ce a ierta păcatele, aceasta n-a făcut-o niciun prooroc, niciun drept al Vechiului Testament, niciun rabin, niciun învățător de lege, nimeni! Aceasta n-o poate face decât Dumnezeu. Şi când Mântuitorul în prezența lor afirma că iartă păcatele paraliticului, de fapt voia să le spună: Iată, sunt Dumnezeu!

Nu le-a spus-o în forma asta, așa direct, pentru că și-ar grăbit răstignirea, ori Mântuitorul mai avea de împlinit lucruri din programul Său pe pământ.

Însă cu acest slăbănog de la Betesda, Iisus stă de vorbă, îl întreabă înainte de a-l vindeca dacă vrea să se facă sănătos, pentru a-l provoca la mărturisire, deoarece este de presupus, cum am menționat, că acesta avea ceva pe suflet, făcuse ceva mai grav în viața lui, altfel, Mântuitorul nu l-ar fi avertizat în mod expres: „De acum să nu mai greșești ca să nu ți se întâmple ceva mai rău!” Şi numai după aceea l-a vindecat, după ce a vorbit cu el.

Şi de data aceasta, prin minunea făcută Mântuitorul se dezvăluie, se confirmă ca fiind Dumnezeu adevărat. Dovada acestui lucru o avem în faptul că, după această întâmplare, Iisus a început să vorbească despre Sine, în prezența rabinilor, a fariseilor, a început să vorbească despre dumnezeirea Sa, cu deosebit curaj. Şi acum vorbele Mântuitorului au stârnit mirare, indignare chiar, de aceea fariseii căutau să-L prindă și să-L omoare, ceea ce vor și face mai târziu, dar nu înainte ca Iisus să fi considerat că și-a împlinit misiunea aici pe pământ.

Aceasta este întâmplarea din pericopa Sf. Evanghelii de astăzi. Dar problema mare abia acum vine. De ce ne interesează pe noi lucrurile acestea? Ce legătură au ele cu noi, cu viața noastră?

E vorba de o istorie, de un fapt, îl citim, poate nici nu e nevoie să-l interpretăm prea mult, ni se pare că nu mai avem timp și de așa ceva, s-a întâmplat odată și s-a terminat! Deci ce ne privește pe noi? Cu ce ne interpelează pe noi în mod direct această întâmplare?

Iată, n-am să spun că această întâmplare poate fi pentru noi o bună lecție de morală deoarece cuvântul „morală” deranjează astăzi urechile noastre sensibile, el pare pretențios și sună incomod pentru urechile omului secolului XXI. Am să spun însă același lucru cu alte cuvinte, și anume că această pildă evanghelică poate fi o lecție de viață pentru noi. Așa pare mai convenabil.

Două lucruri ne rețin atenția din desfășurarea acestei întâmplări: primul este legat de declarația slăbănogului: „Doamne, om nu am”. Jalnică afirmație! Amar strigăt! Să nu ai pe nimeni, să constați că nu te iubește nimeni, că nimeni nu ştie că exişti! Atunci eşti un nimeni?! Chiar așa să fie? Iată iadul pe pământ.

Dostoievski spunea că iadul constă în neputința de a iubi. Dar o altă față a iadului poate fi, la fel de bine, și aceasta: a nu fi iubit de nimeni, a nu avea pe nimeni.

Așa cum spuneam, acest om trebuie să fi făcut ceva grav în viața lui pentru a se găsi abandonat complet când avea nevoie mai mare de cineva.

Singurătatea slăbănogului îi punea viața sub un imens semn de întrebare. Deci ce se întâmplase? Ce a putut să facă? A nu avea pe nimeni înseamnă să-ți anticipezi suferința veșnică de dincolo – în cazul în care faptul se produce din vina ta, datorită păcatului neiertat. A nu avea pe nimeni înseamnă să fii degradat din condiția de om. Omul trebuie să aibă pe cineva. Acesta este unul din criteriile prin care dovedim că suntem oameni! Căci omul adevărat este ființă de comuniune. Însuşi Dumnezeu la creație a afirmat: „Nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18)!

Când comuniunea este ruptă, avem de a face cu o gravă anomalie. Or, dacă el nu avea pe nimeni, înseamnă că fusese păcătos, cum vedem din nou, din atenționarea Mântuitorului: „De acum să nu mai greșești!”

Ce învățăm de aici? Oamenii și-i face omul. Atunci când vrei să ai om, există un secret, pe care dacă-l deții, niciodată nu ajungi în situația disperată a acestui slăbănog. Ca să ai om, trebuie să fii om la rândul tău, să fii om întreg, să fii om pentru oameni. Pentru ca cineva să fie cu tine, tu trebuie să fii cu altul. Dar bineînțeles, neașteptând ca el să înceapă primul, cel de lângă tine, ci tu începi să fii al lui, cu el, pentru el. Şi după aceea el și ceilalți vor fi oameni pentru tine.

Dacă ești superficial vei avea prieteni superficiali, vei avea relații superficiale, epidermice, și nu e mirare ca atunci când cazi într-un necaz, într-o boală, prietenii aceștia să te părăsească. Cum ești tu, așa ți i-ai făcut. Dacă am fi acuzați de o astfel de superficialitate, probabil că am zice: ei sunt de vină! Cât am avut bani, cât i-am primit, cât le-am dat, eram cu ei, era plină casa și acum dacă nu mai am ce le da, nu mai vine nimeni la mine. Or, cât ai avut a le da și le-ai dat, dacă n-ai știut la ce nivel să angajezi relația cu ei, dacă tu fiind superficial, ai întreținut o legătură superficială, când nu mai ai ce le da este normal să nu te aștepți la altceva din partea lor decât la superficialitate. Te vor părăsi!

Şi dimpotrivă! Dacă știi să profiți de faptul că ai niște oameni în casă – indiferent din ce motiv vin, că le dai, că-i ajuți – și să fii om adevărat cu ei, să fii om întreg, integru din toate punctele de vedere, cel puțin pe cât posibil, cel puțin să te străduiești, să râvnești, atunci îți formezi altfel de oameni, așa cum te străduiești să fii. Poate nu pe toți îi vei face așa, vor fi și excepții, dar în general vei avea astfel de oameni.

Ceea ce spun nu este o utopie. Sunt relațiile autentice o utopie? O ficțiune? Nu!

Nu am văzut noi oameni săraci care n-au nimic și care au prieteni de nădejde?

Oamenii adevărați sunt apreciați, căutați. Lângă ei vin oameni pe măsură care vor să se formeze într-o trăire autentică. Şi ne gândim, de exemplu, la un om de valoare, de prestigiu, la Socrate, sau la Noica, sau la alții. Pot avea acești oameni niște prieteni neserioși, lipsiți de preocupări serioase, majore, profunde, lipsiți de aspirații înalte? Nu! De vorbit ei vor vorbi poate cu oricine, dar prieten nu le poate fi oricine.

La omul adevărat, în general vorbind, oamenii nu vin pentru a profita de bunurile lui materiale sau chiar spirituale în sensul necinstit, superficial, de moment. La omul autentic vin oameni autentici. Aceștia nu vin pentru a avea ci pentru a fi. Nu pentru a  intra în posesia unor lucruri ci pentru învăța un mai bun mod de a fi care să le garanteze mai mult integritatea spirituală.

Însă unul din lucrurile care oferă o garanție pentru integritatea spirituală este credința. Credința construiește mult în noi. Ne ajută să depășim multe crize din viața noastră, să scăpăm de multe greutăți prin ceea ce ea construiește în noi. Credința construiește în noi catedrale în care ne adăpostim la nevoie, în care adăpostim și pe alții, salvându-i când este cazul.

Un om credincios este căutat de ceilalți deoarece credința îi conturează profilul spiritual, i-l adâncește, credința îl recomandă ca pe un om de încredere, autentic. Credința te ajută, în acest sens, să trăiești întru adevăr.

Omul credincios nu rămâne niciodată fără om pentru că el Îl are în primul rând pe Dumnezeu. Şi prin Dumnezeu are și oameni!

Eşti credincios? Dumnezeu este Om pentru tine. El te ajută ca tu să fii om și apoi să poți forma prin felul tău de a fi, pe ceilalți, să-i menții, să-i ai aproape.

Al doilea motiv pentru care această minune ne reține atenția este referitor la problema păcatului!

Iarăși spun: pentru a nu părea că sunt moralist, cuvânt dezagreat astăzi, n-am să vorbesc despre păcat în definiția lui clasică, deoarece toată lumea știe ce este un păcat, sau ce înseamnă să faci bine sau să faci rău; am să spun însă, odată cu Sf. Părinți, că păcatul este o eroare de gândire.

Să ne imaginăm un lucru: un om care se pricepe la matematică începe niște calcule; la un moment dat, fără să-și dea seama, face o greșeală în exercițiile lui, în calcule, drept aceea toate operațiile vor merge în fals, și va şi ajunge la un rezultat fals, nu la rezultatul dorit, adevărat. Se poate întâmpla că nici nu-și dă seama că a greșit. Dar dacă este cineva care știe mai multă matematică decât el, atunci îi va zice: Nu este acesta rezultatul ci altul; hai să vedem unde e greșeala. Şi va relua împreună cu el toate operațiunile, va reface calculele, va descoperi greșeala care le-a generat pe toate celelalte și va ajunge la rezultatul corect.

Așa se întâmplă și în viață. Dacă păcatul este o eroare de gândire, dacă nu-ți dai seama că ești în eroare, greșind o dată fundamental, se poate să mergi din eroare în eroare, pentru că o greșeală o antrenează, o naște pe cealaltă, se poate ajunge chiar până acolo ca întreaga viața să devină o eroare, un fals. Şi nu-ți dai seama, nu știi, decât atunci când vine cineva lângă tine – dacă suporți ca altul să vină lângă tine să te analizeze, să te corijeze, dacă poate sta lângă tine – deci vine şi-ţi atrage atenția că trăiești în eroare şi-ţi arată ce trebuie să faci. Dacă ești sensibil, receptiv, îl primești și refaci calculul vieții tale cu el, refaci operațiile, îți arată greșelile, te ajută să-ți refaci viața, să mergi pe drumul ce bun, să ajungi la rezultatul dorit. Pentru aceasta însă este necesar un spirit profund autocritic, de mare înțelegere și larghețe față de ceilalți. Pentru aceasta e necesar să fii conștient, să accepți ideea că altul poate fi mai bun ca tine! Fapt pe care noi nu prea îl acceptăm, sau dacă totuși o facem, nu prea ne este comod. Deci este de-a dreptul un act de curaj și de mare onestitate, să accepți ca cineva să vină lângă tine să te corijeze, să te analizeze din exterior, cu mai multă obiectivitate decât ai face-o tu, fără părtinire, şi să-ţi spună: ești în eroare! Şi mai mult decât atât, este meritoriu ca ascultând-l să nu zici: „Bine mulțumesc”, și să-ți vezi în continuare de drumul greșit pe care ai apucat, ci să încerci să-i ceri ajutorul, să schimbi ceva în viața ta. Pentru aceasta trebuie avut în vedere fiecare moment. Pentru aceasta e nevoie de înțelepciune. De aceea Sf. Pavel ne îndeamnă, cum spuneam la începutul acestei meditații, să umblăm ca niște înțelepți, nu ca niște neînțelepți (Efeseni 5, 15-16).

Aici se dovedește nevoia de a  avea un ghid spiritual, o călăuză. Toți avem nevoie de o călăuză. De aici necesitatea spovedaniei, a duhovnicului, a rugăciunilor de tot felul, a slujbelor, dar mai ales a unui ghid spiritual. Şi pe lângă acesta Îl avem pe Mântuitorul Hristos. E a venit tocmai pentru aceasta: Să ne conducă. N-a spus El: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6)? Calea și Adevărul. El este călăuza infailibilă. Orice om prin ceea ce are bun în el ne poate fi o călăuză, dar Iisus Hristos cu atât mai mult.

Poate la o intersecție a drumului vieții noastre, El ne așteaptă pentru marea întâlnire care ne poate schimba drumul existențial!

Să fim atenți, să nu pierdem ocazia.

HRISTOS A INVIAT!

Invierea Domnului

Iubiţi credincioşi, dragi prieteni,

Criza este în toi. Virusul, duşmanul nevăzut, ne pândeşte “ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Dar noi, nădăjduind spre Domnul îl biruim pentru că zicem, încredinţaţi, cu psalmistul: “Domnul este ajutorul şi mântuitorul meu, de cine vă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1-2).

Iar cununa nădejdii noastre şi temelia credinţei stă în faptul că Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând.

În aceste zile de trisete pentru molimă, boală, moarte dar şi de bucurie pentru Învierea Domnului nostru accentul cade pe Iisus cel înviat care ne spune precum femeilor mironosiţe: NU VĂ TEMEŢI! (Matei 28, 10).

Acest cuvânt este temeiul speranţei noastre în aceste zile când celebrăm momentul Învierii.

NU VĂ TEMEŢI!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Pr. Theodor Damian

Pastorală la praznicul Învierii Domnului 2020

IPS Nicolae Condrea

https://mitropolia.us/index.php/ro/958-pastorala-la-praznicul-invierii-domnului-2020

Pr. Dr. Theodor Damian

Învierea Domnului – restaurarea omului

„Acum toate s-au umplut de lumină,

 și cerul și pământul și cele dedesubt.”

(Din canonul Învierii)

Și dacă „soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29), și dacă orice altă catastrofă imaginabilă cosmică s-ar putea întâmpla, nimic nu ar întrece în importanță, semnificație și dimensiune Învierea Domnului nostru. După aducerea omului dintru neființă la ființă și înzestrarea sa cu chipul lui Dumnezeu, Învierea lu Hristos este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omenirii. Atât de mare încât, copleșiți, ne întrebăm cu psalmistul: „Ce este omul că-Ți amintești de el, sau fiul omului că-l cercetezi?” (Ps. 8. 4). Și cu același psalmist credincios realizăm incredibila demnitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu, căci zice: „L-ai micșorat cu puțin faţă de îngeri; cu slavă și cu cinste l-ai încununat” (Ps. 8, 5), cuvinte în deplină concordanță cu ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur spunea despre condiția noastră existențială ideală, și deloc ireală, îndemnând ca prin credința și viețuirea noastră să ajungem la statura de oameni cerești și îngeri pământești.

Sigur că la întrebarea esențială a psalmistului despre om, răspunsul, pe cât de simplu, pe atât de profund și tainic, vine, îmbucurător, de la Sf. Ioan Teologul care ni-L descoperă pe Dumnezeu ca fiind iubire (I Ioan 4, 8). Aceasta spune totul.

Dacă ținem seama de darul libertății ce ni s-a dat, de felul cum a fost folosit de protopărinţii noștri, de cădere, rătăcire și de posibilitatea reală a reîntoarcerii, ca în pilda fiului risipitor, Învierea Domnului este poarta deschisă de Dumnezeu pentru restaurarea omului despre care vorbește pe larg Părintele Dumitru Stăniloae într-una din cărțile sale, intitulate chiar așa, Iisus Hristos sau restaurarea omului. Este vorba de reașezarea omului, revenirea sa la condiția inițială pe care a avut-o în Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă Învierea Domnului este poarta noastră spre Împărăție, având în minte pilda fiului risipitor, înțelegem că la această poartă stă Tatăl nostru cel din ceruri cu brațele deschise pentru a ne primi și reintegra în dragostea Lui. În acest context trebuie remarcat faptul că în cazul fiului risipitor, fiul a făcut ce a vrut; Tatăl nu s-a dus după el și nu a trimis pe nimeni să insiste, să-l convingă să revină acasă. Doar îl aștepta cu dor și drag în ceea ce putem gândi că ar fi o poartă, adică afară din casă, căci altfel nu l-ar fi putut vedea venind. Și când l-a văzut i-a ieșit în întâmpinare, el care ieșise deja, dar acum cu pași mai mulți, și l-a îmbrățișat.

În cazul Învierii Domnului vedem că Dumnezeu Tatăl nostru face chiar mai mult decât tatăl fiului risipitor. Dumnezeu trimite pe Fiul Său cel unul născut după omul căzut, rătăcit, ca să-i aducă omului aminte cine este, de unde vine, unde îi e locul și ce să facă pentru a ajunge acolo. Apoi, după învățături, minuni și multiple chemări, în Răstignirea Sa, Iisus arată dragostea totală, până la sacrificiul suprem, a lui Dumnezeu față de om, iar în Învierea Sa aduce argumentul culminant și dovada incontestabilă cu privire la ce a învățat El despre Dumnezeu, despre Împărăția cerurilor, despre om și vocația sa existențială ultimă.

Spun argumentul suprem deoarece Iisus știind cum e omul îi răspunde omului după firea lui. De multe ori vorbele nu conving. Faptele însă da. Vorbe despre Înviere erau destule. Saduheii nu credeau în înviere și argumentau cu fariseii la nesfârșit pe această temă. Vorbele pot crea filosofii întregi, sisteme de gândire mai mult sau mai puțin sănătoase. În fața faptei însă rămâi mut, copleșit. Faptele Mântuitorului culminând cu Învierea Sa au stat la temelia propovăduirii apostolice, căci pentru a fi convingători Sf. Apostoli spuneau simplu și clar: „Ceea ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri,... și mâinile noastre au pipăit... vă vestim și vouă” (I Ioan 1, 1-3). Această mărturisire apostolică apare în mod cu totul extraordinar în predica Sf. Ap. Pavel care, deși nu l-a văzut pe Iisus în viața Lui pământească, destăinuie cum a fost răpit până în al treilea cer, în rai, unde a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului să le vorbească (II Cor. 12, 2-4), și unde i s-a dat să-L vadă pe Hristos întru slava Sa, căci zice clar corintenilor justificându-și apostolia: „Oare nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Iisus Domnul nostru?” (I Cor. 9, 1). Și zice în alt loc că Hristos, la urma tuturor, i s-a arătat și lui (I Cor. 15, 8).

Mântuitorul a înviat, dar nu a povestit multe. Faptul Învierii vorbește totul de la sine. Totuși l-a ales pe Sf. Pavel să vorbească, să explice mai în detaliu ce înseamnă învierea, cum va fi, care este semnificația și relevanța ei pentru noi. Astfel le spune credincioșilor din Corint: „Iată, taină vă spun vouă: nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba... Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune, iar acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris că ‚moartea a fost înghițită de biruință’ ” (I Cor. 15, 51-54).

Și o altă explicație despre înviere, de data aceasta credincioșilor din Tesalonic: „Fraților, despre cei ce au adormit nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca cei ce n-au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți. Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și la trâmbița lui Dumnezeu, se va pogorî din cer și cei morți întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 13-17).

Învierea Domnului este evenimentul care răspunde în modul cel mai înalt și complet celei mai vechi și profunde aspirații a sufletului omului: nemurirea care este parte din darul primordial făcut de Dumnezeu omului: asemănarea. Căci dacă prin chip înțelegem înzestrarea omului cu rațiune, voință și simțire, împreună cu toate celelalte calități personale deja date lui la creație, prin asemănare înțelegem două alte mari posibilități, calități potențiale, sfințenia și nemurirea. Dacă pentru chip omul nu a trebuit să facă nimic pentru a-l primi, pentru asemănare el trebuie să-și aducă propria contribuție. Cu alte cuvinte, prin sfințenie să dobândească nemurirea, sfințenia obținându-se printr-o viață curată, întemeiată pe credința în Hristos cel înviat ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al nostru. Și dacă vorbim de credința în Hristos, vorbim mai ales de cea în Învierea Sa, căci atenționează cu deosebit accent Sf. Ap. Pavel că „dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credința voastră” (I Cor. 15, 17).

Atât prin Naștere, cât și prin Cruce, dar mai ales prin Înviere, Mântuitorul Hristos demonstrează că într-adevăr „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37), că incredibilul devine adevăr, că imposibilul devine posibil, fapt ce reflectă zicerea Sf. Părinți: „Când calea ți se pare imposibilă, fă din imposibil o cale”.

*  *  *

Așadar, Învierea Domnului conferă o nouă dimensiune existenței umane, ea echivalând cu o nouă creaţie și generând un nou mod de a concepe lumea și viața, un nou mod de a fi.

De aceea, restaurați fiind prin credință noastră În Hristos cel înviat, înnoiți cu fiecare pas pe care-l facem spre marele prag al Învierii, Îl lăudăm pe Cel ce ne-a trecut de la moarte la viață și de la pământ la cer, mărturisind cu apostolică încredințare că

Hristos a înviat!

Cu adevărat a înviat!

Sfanta si Marea Joi  -  Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioşi, dragi prieteni,

În momentele grele prin care trecem în aceste zile din Săptămâna Sf. Patimi e bine să ne înnoim credința și speranța în Dumnezeul nostru Atotputernic rugându-ne cu minunata rugăciune de la slujba Pavecerniței celei mari:

„DOAMNE AL PUTERILOR, fii cu noi

că pe altul afară de Tine

ajutor întru necazuri nu avem,

DOAMNE AL PUTERILOR,

miluieşte-ne pe noi!”

Apoi, cum zicem la Sf. Liturghie:

„Sus să avem inimile!

Avem către Domnul.”

În comuniune de rugăciune cu voi cu toţi

Pr. Theodor Damian

Sfanta si Marea Miercuri – Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Ce bine este să fim încredinţaţi că în aceste zile de restrişte nu suntem singuri, Da, suntem unii cu alţii, dar asta nu e suficient. Pentru că oamenii pot rezolva lucruri doar până la o limită. Dincolo de ea, singurul care le poate rezolva este Dumnezeu. „Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

Deci nu suntem singuri, aşa cum cântăm la slujba Pavecerniţei Mari: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”!

Dar întâi şi întâi trebuie să ne plecăm noi în faţa lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că trebuie să ştim cum să-L primim, cu să-L întâmpinăm.

Trimit aici, ca reiterare, câteva reflecţii legate de semnificaţia zilei de mâine, Sfânta şi Marea Miercuri, şi care se referă tocmai de idea întâmpinării de către noi a Celui ce vine spre noi.

Dumnezeu să ne păzească cu mila şi harul Său.

Pr. Theodor Damian

Sfânta și Marea Miercuri: Iată Mirele vine în miezul nopții...

Şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind

            Săptămâna Sf. Patimi este momentul de cea mai intensă spiritualitate din întregul Post Mare și chiar din întregul an liturgic, datorită deosebitei bogății a semnificațiilor și tematicilor rugăciunilor specifice, datorită pocăinței totale trăite de credincios, pocăință care este caracteristică acestei perioade, datorită perspectivei în care se desfășoară spiritualitatea acestei săptămâni: Învierea Domnului.

            Atitudinea generală a creștinului în tot acest timp este umilința. Toate rugăciunile sunt un îndemn la această virtute, iar printre altele, cu deosebire două care se rostesc pentru ultima dată în cadrul anului liturgic, în Sfânta și Marea Miercuri. Este vorba de troparul “Iată mirele vine în miezul nopții”... și de rugăciunea Sf. Efrem Sirul: “Doamne și stăpânul vieții mele”... De ce în mod deosebit în aceste două rugăciuni? Pentru că ele se repetă în cadrul sfintelor slujbe în diverse perioade, tocmai pentru frumusețea conținutului lor și pentru importanța actualizării acestor îndemnuri în viața noastră.

            Prima rugăciune este un tropar ce se cântă la primele patru denii din Săptămâna Patimilor, iar a doua rugăciune este compoziția Sf. Efrem Sirul și se repetă încă și mai mult decât prima, deoarece este rostită la toate slujbele din Sfântul și Marele Post până în Sfânta și Marea Miercuri, fiind însoțită întotdeauna de metanii și închinăciuni.

            Troparul “Iată Mirele” este inspirat din pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) unde Mântuitorul Hristos este înfățișat ca Mire care vine la miezul nopții și întru întâmpinarea căruia se iese cu candela aprinsă.

            Parafrazând și explicând, autorul a transformat pilda într-un îndemn duhovnicesc cu dublă semnificație, după evenimentele la care se referă: la Învierea Domnului, care este celebrată în tradiţia ortodoxă la miezul nopții, moment când Domnul Iisus  Hristos este așteptat de către credincioși în stare de priveghere, cu lumânările aprinse, sau la a doua venire a Mântuitorului nostru, la Parusie, în vederea căreia se cere aceeași stare de priveghere, aceeași candelă a sufletului aprinsă, aceeași continuă rugăciune, aceeași permanentă umilință. Rugăciune și umilință, deoarece în momentul Învierii cât și cel al Parusiei, Mântuitorul vine ca Împărat biruitor. În ambele ipostasuri, Mântuitorul Iisus nu mai este persoana smerită și batjocorită, ci un personaj impunător a cărui dumnezeire, autoritate și putere nu mai este pusă în discuție de către nimeni.

            Această rugăciune conține tematici importante: venirea Mirelui, așteptarea în stare de umilință, răsplata, avertismentul, Împărăția lui Dumnezeu, rugăciunea de laudă și rugăciunea de cerere.

            “Iată mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este acela pe care îl va afla lenevindu-se; vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de împărăție să te încui; ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.”

            Să poposim asupra câtorva din momentele rugăciunii: venirea mirelui este o certitudine. Aceasta amintește de faptul că credința noastră este o certitudine pe care noi o avem despre lucrurile care - paradoxal- nu se văd, așa cum spune de altfel și Sfântul Apostol Pavel (Evrei, 11, 1) Venirea este iminentă: “Iată!” El vine. Încă nu a sosit ca să încuie porțile Împărăției, dar Îl vedem, “Iată”-L! Este  în drum spre noi, vine, de aceea așteptarea este atitudinea firească a credinciosului, a slugii înțelepte, care și-a pregătit lumina, iar neașteptarea, deci lenevirea, atrage după sine consecința menționată în textul rugăciunii: moartea, încuierea afară de Împărăție.

            Este normal ca mirele să vină câtă vreme El are o legătură cu logodnica Sa, Biserica. Dar El vine în calitate de șef, de cap al acestei Biserici, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, de aceea așteptarea, ieșirea în întâmpinare, este o obligație. El este cel mai mare și El este cel ce vine spre noi, “slugile” Sale. De fapt, o asemenea dovadă de smerenie a mai dat-o Mântuitorul și la spălarea picioarelor ucenicilor, precum și în multe alte ocazii. El este mereu cel ce face primul pas, cel ce vine spre noi. Noi doar trebuie să-L așteptăm, să-I ieșim întru întâmpinare. Drumul cel mai lung El este cel care îl face, și nu noi. Noi doar așteptăm sau ieșim în întâmpinare. Efortul nostru este mult mai mic, dar trebuie făcut, și tocmai pentru că e mai mic nu are scuză sau motiv de a nu fi făcut.

            Mirele vine în miezul nopții. De ce în acest moment?

            În primul rând, prin aceasta inspiratul autor sugerează permanenta stare de veghe pe care trebuie să o aibă credinciosul, permanenta așteptare, pregătire, grija de a nu se stinge candela.

            În al doilea rând, acest miez al nopții este la noi și nu la Mire. Noi suntem în miezul nopții, iar El vine spre noaptea noastră să risipească întunericul și să instaureze lumina Sa cea pururea fiitoare, cea pururea existentă, dumnezeiască. Făcliile noastre sunt semnul că noi dorim această lumină, că noi vrem să fim fii ai luminii (Ioan 12, 36) și că purtând luminile noastre vrem să ne unim cu marea Lumină, cu Soarele Dreptății, să fim cu ea în stare de comuniune, de participare.

            În al treilea rând, întunericul este locul fricii, al îndoielii, al confuziei, al neștiinței. Rugăciunea sugerează că venirea  Luminii izgonește frica, risipește îndoiala, clarifică confuzia, luminează neștiința, iar acolo unde nu există frică și îndoială, există certitudine și curaj în credință.

            Celelalte momente ale rugăciunii sunt prezente în temele menționate deja. Toate acestea la un loc, formează un îndemn duhovnicesc de cea mai mare importantă în pregătirea creștinului pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

* * *

            Cealaltă rugăciune, a Sfântului Efrem Sirul, care și ea își termină ciclul rostirii în Sfânta și Marea Miercuri, cuprinde de asemenea unele din marile teme remarcate în troparul “Iată Mirele”. Însă dacă în acest tropar este vorba mai mult de legătura pe “verticală” între om și Dumnezeu, în rugăciunea Sf. Efrem se vorbește în special de dimensiunea “orizontală” a vieții omului, adică de raportul său cu semenii săi.

            “Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie; Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale;

            Așa, Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că bine ești cuvântat în vecii vecilor, Amin.”

            Trebuie specificat aici că, în viața creștinului, amândouă aceste dimensiuni este necesar să se îmbine armonios, fără ca una sau alta să fie dezvoltată în lipsa celeilalte (Apoc. 21, 16).

            De altfel, atunci când în prima rugăciune se vorbește despre raportul omului cu Dumnezeu, rugăciunea finală de cerere este făcută la plural, ceea ce arată că așteptarea, pregătirea pentru primirea Mirelui se face în mod comunitar. Personal, dar în comuniune cu ceilalți, căci Hristos este Mirele Bisericii, care este comunitatea de credincioși, iar în pilda evanghelică din care s-a inspirat rugăciunea, Mirele este așteptat nu de o singură persoană, ci de mai multe; și toate așteaptă împreună - desigur fiecare cu pregătirea lui -  și tocmai în ceea ce privește această pregătire troparul “Iată, Mirele!” face o insistență specială.

            Tot așa, în rugăciunea Sf. Efrem Sirul, cererea virtuților este făcută pentru ca ele să fie aplicate în această viață, între semeni, fapt confirmat de menționarea directă a raportului dintre frați, aflată la sfârșitul rugăciunii. De fapt, toate cererile sunt făcute în scopul instaurării unor legături ideale între frați, fapt în care ele își găsesc sensul plenar.

            Dar, legătura directă a credinciosului cu Dumnezeu nu lipsește din această rugăciune, deoarece ea este adresată Părintelui Ceresc, Stăpânului a toate.

            Aceste două rugăciuni se aseamănă din mai multe puncte de vedere: în primul rând, chiar dacă fiecare din ele evidențiază mai mult una din laturile vieții spirituale, verticala şi orizontala, totuși fiecare din ele face referire directă la dimensiunea dezvoltată special în cealaltă, în așa fel încât armonia, echilibrul le caracterizează pe amândouă.

            Mai mult, “verticala” și “orizontala”, fiind evocate în fiecare rugăciune, dau imaginea Crucii, a Crucii pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu, a Crucii purtate de fiecare credincios, a Crucii celei biruitoare și mântuitoare.

            O altă asemănare între cele două rugăciuni o constituie umilința ce se desprinde ca îndemn și însușire a vieții creștinului, care este “slugă” a Domnului. Totodată, în calitate de Mire sau de Stăpân, Dumnezeu este evocat în autoritatea, în puterea Sa.

            Rugăciunea de cerere și de laudă formează și ele un punct comun între cele două texte duhovnicești.

            Sfânta și Marea Miercuri, zi în care aceste rugăciuni își încheie ciclul rostirii lor în anul liturgic, devine, tocmai prin acest fapt, un moment de reflecție mai intensă și de meditație duhovnicească adâncă, deoarece, rostindu-se pentru ultima dată, ele au și un sens recapitulativ. Repetarea lor, în decursul unor perioade mai mici sau mai mari, semnifică importanța ce o au pentru spiritualitatea creștină din Sfântul și Marele Post, unde credinciosul intră în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, alăturând sacrificiu la sacrificiu, supunere la supunere, umilință la umilință, făcându-se astfel partener într-un dialog real și efectiv, nu numai de rugăciune, dar de fapte și de viață.

            “Așa Doamne, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor, Amin.”

Pr. Theodor Damian

Meditatie la Intrarea Domnului in Ierusalim - Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioşi,

Dacă în condiţia izolării impuse de lupta cu această epidemie nu ne putem aduna laolaltă în locaşul de rugăciune, ne rugăm în biserica sufletelor noastre, fiind în comuniune duhovnicească. La rugăciune adăugăm şi un moment de reflecţie la semnificaţia praznicului Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim.

Adaug aici o meditaţie despre acest important eveniment din viaţa noastră spirituală spre împărtăşire şi întărire.

Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi cu mila şi harul Său.

Pr. Theodor Damian

Intrarea în Ierusalim

Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului.

(Matei 21, 9)

            Foarte multe din predicile care se rostesc în ziua Floriilor, ca și cazania rânduită să se citească astăzi, se axează, între altele, pe ideea întâmpinării Mântuitorului Iisus Hristos de către mulțimi, într-un fel în momentele intrării Sale în Ierusalim, și în alt fel cu câteva zile mai târziu, când avea să fie dat spre răstignire. Deci se scoate în evidentă contrastul dintre nestabilitatea poporului în atitudinea sa față de un om, și prin extensie față de un principiu, față de credință și statornicia, fidelitatea așteptată în asemenea situații.

            Or, Sf. Evanghelist Matei care, între alții, relatează faptul intrării Mântuitorului în Ierusalim, vine cu niște precizări care pot să ne facă să înțelegem mai bine cum s-au petrecut evenimentele în vremea aceea, să vedem în ce măsură lucrurile stau așa în privința fidelității mulțimii față de Hristos pe care unii dintre oameni Îl cunoșteau mai de mult, alții însă Îl știau numai cu puțin mai dinainte, iar alții se făceau că nu-L știau deși-L știau. Dacă privim mai cu atenție, lucrurile se explică în contextul relatării lor:

            Mântuitorul Hristos venea în Ierusalim dinspre Betania, satul lui Lazăr, trecând pe lângă un alt sat numit Befaghe. Şi atunci, la învierea lui Lazăr, multă lume a aflat de minune și de Mântuitorul Hristos, atât cei din satul lui Lazăr cât și cei din satele din împrejurimi, dar și străini, pentru că era timpul când oamenii din toată Țara Sfântă se găseau în pelerinaj spre Ierusalim pentru a prăznui Păștile. Şi când Mântuitorul venea spre sfânta cetate, desigur că a intrat în această mulțime. Îl precedau mulțimile, spune Sfântul Evanghelist și era urmat de mulțimi care Îl aclamau, se spune în altă evanghelie. Iisus era aclamat mai ales pentru că oamenii auziseră de învierea lui Lazăr, care impresionase de-a dreptul și pe cei de față, și pe cei care au primit vestea (Ioan 12,9). El era întâmpinat cu cuvintele cunoscute “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Osana întru cei din înălțime (Matei 21, 9). În entuziasmul lor, oamenii își aruncau hainele înaintea Lui ca Mântuitorul să treacă peste ele, totodată ieşindu-I în cale cu ramuri de măslin, de finic sau de alți copaci în semn de bucurie și de biruință. De ce am specificat că oamenii care veneau cu și după Mântuitorul Hristos din afara cetății în Ierusalim Îl aclamau și nu cei din Ierusalim? Pentru că în momentul în care Mântuitorul a intrat în cetate mulțimile de acolo s-au întrebat: “cine este acesta?” (Matei 24, 10) după care L-au întrebat și pe Mântuitorul însuși fariseii și cărturarii: “Auzi ce strigă aceștia despre Tine?” (Matei 21,10). Deci de vreme ce oamenii din Sfânta cetate s-au întrebat cine este Iisus înseamnă că ei erau o altă mulțime decât aceea care Îl cunoștea și care-L însoțea. Şi atunci se explică de ce, pe de o parte, în ziua intrării în Ierusalim, unii Îl aclamau zicând “bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” și peste câteva zile, alții vor fi aceia care vor striga “Ia-L, ia-L, răstignește-L”. Bineînțeles că fiind vorba de cuvântul general “mulțimea”, unii din cei ce L-au hulit vor fi făcut parte și din cei care la intrarea în Ierusalim au strigat cuvinte de laudă la adresa Sa. Şi totuși cei din Ierusalim nu se poate să nu fi auzit de Iisus, ci mai degrabă se făceau că nu-L cunosc, deoarece toată Țara Sfântă Îl cunoștea; în toate satele și cetățile se dusese vestea despre minunile Sale pentru că el vorbea ca “unul care avea putere” (Matei 7, 29) mărturisesc evangheliștii, iar despre faptele sale se zicea că a făcut “lucruri mari și minunate, slăvite și preaînalte” (Rugăciunea la Sf. Maslu) pe care nimeni altul până la El nu le-a făcut, așa cum de asemenea mărturisesc Sfinții Evangheliști (Ioan 15, 24) și însuși Mântuitorul Hristos.

            O explicație a atitudinii hulitorilor ar fi aceasta: Cei mai mulți farisei și cărturari se aflau, desigur, în Ierusalim. In restul localităților, în sate și orașe și în cetăți erau mai putini. Şi când Mântuitorul era în alte localități decât Ierusalimul, El se afla în preajma unor farisei și cărturari, însă putini la număr față de celălalt public care era în preajma Lui și care Îl asculta. Şi atunci când El venea cu învățături care îi frapau pe farisei și pe cărturari, care păreau că le răstoarnă învățătura și legea, aceștia fiind putini la număr nu îndrăzneau, pur și simplu, să ridice glasul împotriva Lui, pe de o parte datorită autorității Sale deosebite, iar pe de altă parte datorită mulțimii poporului care Îl înconjura; dar mai ales pentru faptul că ei erau putini la număr. Dar de cugetat, cugetau în inima lor cuvinte de clevetire împotriva lui Iisus, de aceea în diverse împrejurări, cum e cazul din Capernaum, Mântuitorul ghicindu-le sau mai precis ştiindu-le gândurile, le și zice: “De ce cugetați cele rele în inimile voastre?”, sau “De ce cugetați lucruri îndoielnice?” (Matei 9, 4).

            Or, altfel stăteau lucrurile din acest punct de vedere în Ierusalim. Aici fariseii și cărturarii erau în număr foarte mare. Aici ei formau ei înșiși o mulțime de popor, o ceată întreagă, erau numeroși, aveau o mai mare putere de influență, fiind mulți, asupra poporului. Autoritatea lor era temută în popor de aceea s-a spus că ucenicii, după moartea Lui, s-au ascuns de frica iudeilor în Ierusalim; așadar aici fariseii aveau curajul, îndrăzneau să ridice glasul fățiș împotriva Mântuitorului. Ceea ce în altă parte se întâmpla sporadic, aici se întâmpla aproape permanent. Ei Îl contraziceau pe față, încercau să-L prindă în cuvânt, Ii întindeau curse pentru a-L discredita sau a-L prinde cu vreun răspuns oarecare nepregătit. Aici îndrăzneau să-L judece, să-L critice, să-L bârfească, să-L jignească. De aceea se făceau că nu-L cunosc și îndrăzneau să spună lucrul acesta în fata poporului: “cine este acesta?”, iar mai târziu aveau să-L întrebe cu gând ispititor: “auzi ce strigă aceștia?” ca Mântuitorul să zică cumva: “nu aud ce strigă ei”, sau “nu strigă bine”, sau “strigă bine” și ei să răstălmăcească imediat în fața poporului eventualul răspuns al Lui. De ce? Pentru că aceștia, fariseii și cărturarii din Ierusalim, ca și din alte locuri de altfel, nu puteau să-I ierte Mântuitorului că de atâtea ori, tot public, cu voce tare, i-a admonestat cu cuvinte aspre, dure, făcându-i pui de năpârci, fățarnici, morminte văruite pe dinafară și putrede pe dinăuntru (Matei 23, 13-14; Matei 23, 26; Luca 11, 42-43). Aici ostilitățile erau deschise. Cum puteau ei să ierte înfruntarea aceasta pe care Mântuitorul le-o adusese în public? Cum poate un om orgolios, dacă am transpune situația în planul trăirii noastre de zi cu zi, să uite, când este înfruntat în felul acesta atât de dur, în public, de acela care îi aduce astfel de învinuiri? Deci replica fariseilor și cărturarilor venea, am putea spune în ghilimele “în mod firesc”, deși bineînțeles că era nefirească pentru că Iisus îi admonesta pe bună dreptate.

            Când au încercat să-L prindă în cuvânt întrebându-L “auzi ce strigă aceștia?”, Mântuitorul le-a răspuns învingându-i cu propria lor armă. Nu s-a luat de ei să-i certe, să le explice, să le facă teorii, pentru că asta le-ar fi convenit, pentru că într-o teorie se spun foarte multe cuvinte și mai simple și mai complicate și e ușor să poți imediat găsi prilej de contrazicere și de răstălmăcire. Dar Mântuitorul nu consideră că e potrivit să se angajeze într-un dialog cu ei, ci le-a răspuns pe limba lor cu un citat biblic care spune: “din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă” (Matei 21, 16) arătând că oamenii curați la suflet au o lumină a minții chiar mai mare decât aceia care se consideră învățați, dar care au inima plină de vicleșug cum erau fariseii și cărturarii.

            In acest caz Mântuitorul nu spune cuvinte de la El, ci cuvinte cunoscute din Legea Veche pe care fariseii le știau, pentru ca să-i înfrângă, cum am spus, cu propria lor armă, întrucât ei se considerau doctori în știința interpretării legii Vechiului Testament. Mântuitorul atât doar le-a spus și a plecat, El știind că ce trebuie să se întâmple, s-a întâmplat, și anume, să se facă mărturisire din partea altora despre El. Şi mărturisirea s-a făcut: “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 11, 9); așadar oamenii mărturiseau că Iisus Hristos venea în numele Domnului Dumnezeu. Acesta era lucrul cel mai important. De aceea Mântuitorul n-a purtat nici o altă discuție cu ei, ca să nu șteargă impresia puternică pe care această scurtă mărturisire a făcut-o. Dacă s-ar fi angajat cu ei într-un lung dialog, s-ar fi uitat mai repede importanța acestor cuvinte, dar Mântuitorul a plecat și în urechile lor răsuna încă această extraordinară recunoaștere făcută din partea celor curați la inimă, asemănători cu pruncii: că Iisus Hristos este Cel care vine în numele Domnului și implicit că El este trimisul lui Dumnezeu și că merge la Dumnezeu; că El a vorbit, a umblat și a lucrat în numele Domnului Dumnezeu.

            In alte împrejurări Iisus a vorbit despre Sine, direct și indirect, dar acum a considerat că e potrivit și necesar să lase mulțimile să mărturisească despre El. Mântuitorul a dovedit că era așa cum spunea mulțimea, că într-adevăr El mergea și venea întru numele Domnului, pentru că a tăcut, n-a contrazis această mărturisire.

            Iisus Hristos a venit în numele Domnului, însă nu a încetat să vină în numele Domnului. In permanență El este Cel ce vine.  Nu a venit și cu asta totul s-a terminat, pentru că în permanență El vine, El este Cel pe care Îl așteptăm, Cel care lucrează cu noi precum a făgăduit: “iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). De aceea aşteptându-L mereu Îi ieșim întru întâmpinare. Mântuitorul Hristos vine, lucrează în Biserica Sa. El este prezent în Sf. Evanghelie și prin Sfintele Taine, prin toate rugăciunile pe care le săvârșim în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu, în Biserica Sa pe care El a întemeiat-o cu scump sângele Său. Aici Îl descoperim, aici Îi ieșim întru întâmpinare aici Îl așteptăm să vină; aici Ii aducem flori în ziua aceasta de Florii aclamându-L, după ce ne-am convins din toate probele din istoria omenirii de până acum că este Fiul lui Dumnezeu Cel ce vine întru numele Domnului; aici Îi aducem nu numai flori întru mărturisire, ci întreaga primăvară a sufletului nostru, toate virtuțile și toate calitățile, întreaga noastră ființă, pentru ca El să ne ia și să ne și ducă cu sine spre Împărăție. Așa cum veneau mai demult mulțimile din Betania și din satele dimprejur spre Ierusalim, așa așteptăm și noi ca El să treacă pe cale și unindu-ne în drumul Lui să ne ducă în Ierusalimul cel de Sus, în Împărăția cerurilor, în comuniunea slavei cu Părintele ceresc. Şi Îl așteptăm rugându-ne cu cuvintele cu care se încheie Sfânta Scriptură a Noului Testament, cuvinte care sunt un îndemn și o rugăciune în același timp: “Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 21, 20).

Pr. Theodor Damian

Parohia Sf. Ap. Petru şi Pavel, Astoria, New York: Aniversarea Bisericii noastre

Iubiţi credincioşi,

Iată, acum de Florii, sărbătorim 27 de ani de la înfiinţarea parohiei „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Astoria, New York. În condiţiile izolării impuse datorită epidemiei cu care ne confruntăm, stăm totuşi aproape unii de ceilalţi în „cuget şi-n simţiri”, în rugăciune.

Ca în fiecare an raportul meu de activitate trece în revistă tot ce am realizat împreună în ultimul an. Îl trimit aici spre luare de cunoştinţă şi spre bucurie sufletească.

Să ne păzească Dumnezeu pe toţi cu mila şi cu harul Său.

Pr. Theodor Damian

PREZENTAREA ACTIVITĂȚILOR RELIGIOS-CULTURALE DE LA INSTITUTUL ȘI BISERICA „SF. APOSTOLI PETRU ȘI PAVEL” DIN NEW YORK PE ANII 2019-2020 CU OCAZIA ANIVERSĂRII A 27 DE ANI DE LA ÎNFIINȚARE

Ce frumos și semnificativ e faptul că acum, când suntem încă în lumina și sub impresia marilor celebrări ale unirii și unității neamului nostru, sărbătorim și noi, aici la New York, împlinirea a mai mult de un sfert de veac de la înființarea parohiei noastre. Dar și ce trist că din cauza epidemiei generale nu suntem față către față pentru a ne bucura ca de obicei. Celebrăm însă aniversarea noastră prin rugăciune întărită către Milostivul Dumnezeu ca să ne păzească pe fiecare de molima aceasta ucigătoare, să ne izbăvească de cel rău și de toate uneltirile lui. Continuăm să fim în comuniune spirituală rugându-ne unii pentru alții.

27 de ani, o cifră aniversară așa de frumoasă, reprezintă însă și un moment de bilanț. Ne uităm înapoi cu drag și cu nostalgie la zilele de început, ne aducem aminte de planurile și intențiile dintâi, evaluăm felul cum s-au împlinit mai mult sau mai puțin, ne amintim de cei care au fost generația de pionieri și piatra de temelie a Bisericii noastre, unii mult mai în vârstă acum, alții plecați la Domnul, dar păstrându-i pe toți în inimă și în rugăciune.

Spune Mântuitorul că femeia când naște este în suferință și durere, dar când a născut uită de durere, de bucurie că a adus pe lume o nouă ființă; mai ales că aceasta este trup din trupul său și sânge din sângele său. Şi noi, vorbind de bilanț în acest moment aniversar, chiar dacă au existat în toți acești ani și greutăți și probleme și neîmpliniri, ele toate pălesc, dispar în fața bucuriei de a ne ști astăzi împreună, frumoși, credincioși, cu inima bună, ca într-o adevărată și exemplară familie de buni români și buni creștini ce suntem. Dincolo de orice greutăți apărute în toți acești ani, se profilează în inimile și în conștiința noastră bucuria realizărilor pe care Dumnezeu ni le-a rânduit și dăruit pentru a aduce cuvenita mărturie creștină și ortodoxă în această parte de lume, dar și pentru a ne întări unii pe alții întru valorile culturale și spirituale ale neamului nostru, întru conștiința apartenenței noastre etnice și religioase.

Pentru ce nu am realizat, ne gândim că încă nu ni s-a rânduit; pentru multele realizări, ne gândim că Dumnezeu ni le‑a dat spre slava Sa, dar și pentru a le considera ca o temelie pentru creșterea noastră comună pe mai departe în această parohie și comunitate ortodoxă românească.

Înzestrarea Bisericii cu cele necesare Sf. Slujbe, permanenta grijă pentru strângerea de fonduri pentru plata chiriei, socializarea constantă de după Sf. Liturghie, celebrarea marilor evenimente din istoria și viața neamului și a Bisericii, realizarea corului și a școlii duminicale, crucea de gheață de Bobotează, ridicată ca mărturie ortodoxă în fiecare an, întrunirile academice ale Institutului și cele literare ale Cenaclului „M. Eminescu”, vizitele nenumărate ale distinselor personalități venite din țară și din alte zone ale continentului american, revelioanele și balurile comunitare organizate în trecut și azi, grija neîntreruptă față de copiii și tinerii noștri, și căldura cu care-i înconjurăm pe cei în vârstă, și mai ales, și în general frumusețea dumnezeiască a slujbelor și rugăciunilor noastre duminicale cu atmosfera lor specifică de dragoste, îngăduință, pace și bucuria de a fi împreună și de a creste împreună duhovnicește și românește, toate aceste activități și împliniri pe larg descrise anual în raportul meu de activitate, precum și altele nemenționate acum, reprezintă firul roșu al existenței noastre ca minunată familie creștină și română, în New York, pe parcursul acestei frumoase perioade de 27 de ani.

În aceste momente doxologice, gândul meu se îndreaptă în primul rând către milostivul Dumnezeu pentru a-I aduce adâncă mulțumire pentru toate darurile revărsate din belșug peste mine ca persoană și ca preot și peste noi toți ca parohie și comunitate drept măritoare; cu aceeași gratitudine îmi îndrept gândul și către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop și Mitropolit Nicolae, arhipăstorul nostru duhovnicesc, către familia mea, preoteasa Claudia în special, și copiii mei, pentru buna credință, sprijinul și înțelegerea oferite de-a lungul timpului, și bineînțeles că totodată către familia parohială pe larg, familia de duminică, așa cum obișnuim să spunem, dumneavoastră cei aici de față și cei ce nu sunt de față din binecuvântate motive, care ați fost întotdeauna alături de mine cu inimă bună, dragoste și prietenie, mereu săritori la nevoie, mereu cu un sincer cuvânt de apreciere și încurajare pornit dintr-o inimă caldă, frățească.

Ce frumoasă coincidență aniversarea a 27 de ani de la înființarea Institutului și Bisericii noastre într-un moment așa de glorios și festiv: Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim! Sigur că a urmat Patima și apoi Învierea Domnului. Dar așa cum după Patimă urmează Învierea, și noi am fost martorii creșterii, dezvoltării, întăririi comunității noastre pe multiple planuri, prin activități de multe ori fără precedent în diaspora română de aici, desfășurate în cadrul Institutului și Bisericii noastre, așa cum reiese din această comunicare.

Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, fondat în Aprilie 1993, este o organizație creștină ortodoxă și educațională ecumenică având ca scop promovarea valorilor române și ortodoxe, aducând astfel o contribuție la îmbunătățirea lumii noastre contemporane, la unitatea și solidaritatea tuturor românilor din diaspora română pe de o parte, și la mai buna lor integrare în societatea prezentă, pe de altă parte. In special, Institutul are în vedere dublul fel de relații pe care românii le au în această țară: între ei înșiși, și între ei și americani.

Vorbind despre primul tip de relație, Institutul dorește să promoveze și popularizeze valorile culturii și spiritualității române, să creeze noi posibilități și mijloace pentru educarea oamenilor și în special a tinerei generații în spiritul acestor valori ale religiei noastre ancestrale și tradiției noastre culturale. Scopul acesta are în vedere consolidarea conștiinței și identității noastre naționale și culturale împotriva pericolului marginalizării cu toate implicațiile lui negative în societatea ultra-secularizată în care trăim astăzi.

Vorbind despre al doilea tip de relații, înțelegem că noi, românii, suntem o minoritate în această țară; credința noastră ortodoxă, teologia și tradițiile noastre nu sunt bine cunoscute aici; totuși ele sunt parte fundamentală a identității noastre personale și etnice.

De aceea, în timp ce privim caracterul multi-cultural al societății noastre ca pe o binecuvântare și vedem diferența ca pe un izvor de bogăție spirituală, și nu ca un risc și o amenințare, noi dorim să învățăm de la alte tradiții, dar de asemenea să o mărturisim pe a noastră. In consecință, Institutul crede că Ecumenismul poate fi o temelie solidă pentru o viață dusă împreună în libertate, respect și armonie.

Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă publică o revistă teologică anuală intitulată Symposium, revista trimestrială de cultură și spiritualitate românească Lumină Lină, Gracious Light, tine simpozioane teologice și culturale, conferințe și consultații, și sponsorează lucrări de cercetare în domeniile amintite. A publicat mulți ani la rând și revista Romanian Medievalia ce conține referatele reprezentanților Institutului nostru la Congresele Internaționale ale Institutului de Studii Medievale de la Universitatea de Vest din Kalamazoo, Michigan.

Obiectivele principale ale Institutului și Bisericii noastre - cel spiritual și cel cultural - au stat la temelia muncii noastre de un an de zile (Florii 2019 - Florii 2020) și au fost îndeplinite după cum urmează:

ACTIVITATEA LITURGICĂ

Aceasta poate fi considerată cea mai importantă dintre toate cele desfășurate la Biserica noastră. Ea a constat în săvârșirea cu regularitate, de către Pr. Dr. Theodor Damian a serviciului divin din duminici și sărbători.

De asemenea Pr. Th. Damian a acordat asistenta religioasă tuturor celor ce au solicitat-o, incluzând aici slujbe ca: botezuri, cununii, înmormântări, parastase, sfinţiri de casă, sf. maslu etc.

● In timpul Postului Mare preotul a oficiat slujbele speciale caracteristice, inclusiv Liturghia Sf. Grigore Dialogul, Deniile din Săptămâna Sf. Patimi şi altele.

● Un eveniment liturgic dar şi cultural de o deosebită importanţă l-a reprezentat şi construirea tradiţionalei cruci de gheaţă pentru ziua Bobotezei, ca mărturie a unei tradiţii româneşti creştine pe cât de vechi, pe atât de autentice, perpetuată aici în Statele Unite ale Americii. Echipa realizatorilor anul acesta i-a inclus pe domnii Ciprian Solomon, Marius Stoica, Sorin Lazăr, Cristian Pascu, Nicolae Dragoş, Ion Plăviţu, Nicolae Diaconu, şi pe doamnele Victoria Plăviţu, Irina Stoica, Nuţi Ionescu, Nicole Smith, Marica Purcărea, Felicia Georgescu, Florica Florea.

Slujba Bobotezei s-a ţinut luni pe 6 ianuarie 2020 în Biserică întâi şi apoi afară, în faţa monumentalei cruci de gheaţă, mărturie ortodoxă într-un cartier multi-religios american.

● Demnă de remarcat aici este şi prezenţa altor preoţi care ne‑au vizitat sau au slujit la Biserica noastră: P.C. Protopop Daniel Ene, P.C. Pr. Ioan Proteasa, P.C. Pr. Vasa Ghilezan, P.C. Pr. Paul Theophilus.

ACTIVITĂŢI PASTORALE

Una din cele mai comune activităţi pastorale, dar şi sociale în acelaşi timp, a constituit-o organizarea cafelelor, gustărilor şi uneori meselor după Sf. slujbe, prezente într-un fel sau altul, în aproape întregul an care a trecut.

Munca pastorală a mai fost concretizată şi în spovedirile din timpul anului, în umblarea cu ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, în vizitele făcute la bolnavii români în spitale sau la domiciliu, în alte vizite pastorale sau prieteneşti, chiar şi în numeroasele telefoane săptămânale cu credincioşii.

ACTIVITĂŢI CATEHETICE

O constantă activitate teologică, şi catehetică în acelaşi timp, au constituit-o şi predicile liturgice duminicale rostite de preot, predici prin care s-a făcut explicarea şi actualizarea textelor evanghelice din fiecare duminică pentru zidirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor.

Tot ca activitate catehetică-didactică se consideră şi revista noastră Lumină Lină, unică prin modul în care apare în comunitatea noastră din New York şi din America, revistă care conţine în permanenţă pagini de reflecţie biblică şi patristică, de scrieri patristice, precum şi articole şi studii de teologie şi spiritualitate creştină.

Două zile de vineri, în fiecare lună, au fost anunţate în revista Lumină Lină ca fiind disponibile pentru cei interesaţi să participe la întruniri de Studiu Biblic pe tema de istorie bisericească, patristică, etică, spiritualitate şi teologie ortodoxă.