Anunţuri - News

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

Participarea noastră în Biserică la Învierea Domnului

Ieri m-am îngropat împreună cu Tine

Astăzi mă scol împreună cu Tine

înviind Tu.

(Canonul Învierii)

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem chemaţi a fi, potrivit chiar cuvintelor Mântuitorului: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Chemarea spre dincolo implică transfigurarea, recrearea naturii umane după modelul dintâi când Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său şi cu posibilitatea dobândirii asemănării cu El.

Această transfigurare este în mod explicit semnalată de Sf. Ap. Pavel când le scrie corintenilor despre învierea trupurilor că „se seamănă trup firesc şi înviază trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 44), iar aceasta prin Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în noi şi care L-a înviat şi pe Iisus din morţi (Rom. 8, 11).

Se înţelege că Învierea Domnului reprezintă dovada biruinţei vieţii viitoare asupra celei de acum, deci temelia nădejdii noastre mântuitoare.

Prin credinţa în Înviere suntem astfel înscriși şi angajați într-un eveniment care ne copleşeşte şi ne depăşeşte şi care este darul expres al lui Dumnezeu pentru noi.

Cu alte cuvinte ca semn al unei alte vieţi, al unui alt fel de existenţă de care însă suntem capabili (homo capax infiniti) dar numai în şi prin Hristos Domnul, Învierea Sa ne face să conştientizăm această capacitate şi să ne aprindem în suflet dorul de Dumnezeu, Cel care dă viaţă morţilor, cu speranţa arzătoare în împlinirea lui finală, sau cum spune Sf. Ap. Pavel, speranţa de a vedea ceea ce încă nu se vede (Rom. 8, 24-25).

Această speranţă se trăieşte însă în mod plenar în Biserică, trupul Domnului, casa lui Hristos. Noi aparţinem acestei case, acestei familii. Aici deci se plămădește, se întreţine şi se celebrează speranţa noastră mântuitoare.

biserica înseamnă legătura între timp şi eternitate dar şi tranziția de la o dimensiune existenţială la cealaltă. altfel spus, 

în Biserică, prin Învierea lui Hristos, viaţa viitoare îşi face simţită prezenţa în viaţa de aici.

Biserica adună trupuri separate şi le aşează într-un singur trup, al Domnului Hristos celui înviat din morţi pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Ca trupuri separate suntem fiecare ca o piesă dintr-un puzzle sau dintr-un motor şi existăm, desigur, dar nu în plinătatea capacităților noastre şi mai ales a menirii noastre. Dar adunaţi împreună de Duhul Sfânt în Biserică, şi nu la întâmplare, ci după vocaţia fiecăruia, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel (Efeseni 4, 11-12), după darul pe care fiecare l-a primit de la Dumnezeu, abia atunci existenţa noastră capătă sens deplin reprezentând în mod autentic şi adecvat avant-gustul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Aşadar precum Duhul Sfânt s-a coborât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime în  mod individual dar pe când erau ei împreună, la fel şi în Biserică unde împreună formăm trupul Domnului Hristos şi unde putem anticipa şi pregusta Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa cum Domnul Hristos a venit pentru toţi oamenii şi toţi cei ce cred în El formează o unitate, la fel, Învierea Sa deschide perspectiva învierii pentru fiecare în parte dar atâta vreme cât fiecare rămâne în unitatea întru El, aşa cum Însuşi s-a rugat Tatălui „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21).

Învierea Domnului implică două aspecte fundamentale ale vieţii noastre creştine: anticipare şi participare iar acestea se pot trăi plenar numai în Biserica Sa. Aceasta, fiind trupul comun al credincioşilor formați şi re-formați ca trup al lui Hristos, este singura formă existenţială în care în mod permanent se anticipează Împărăţia, iar anticiparea se împlineşte şi se concretizează în şi prin participare.

Această participare la viaţa în Hristos şi mai ales la Învierea Sa se înfăptuieşte în Biserică prin Sf. Taine încununate de sfânta şi dumnezeiasca Liturghie unde ne împărtăşim în mod concret şi real, fizic şi spiritual cu trupul şi sângele Domnului nostru înviat din morţi.

De aceea Biserica este duminica sufletului, duminica fiind ziua Învierii lui Hristos, tocmai pentru faptul că în această zi se recapitulează Învierea Sa, aceasta fiind adusă în mod concret la îndemâna credincioşilor pentru ca prin participare, prin împărtăşire, aceştia să se confirme iară şi iară ca fiind parte din trupul unic al Mântuitorului nostru.

Dar dacă Biserica este duminica sufletului, ea este totodată şi sufletul duminicii în sensul că orice am face noi în această zi de sărbătoare, de odihnă, rămâne marginal şi nesemnificativ dacă nu este centrat pe rugăciunea liturgică, pe ceea ce Biserica oferă şi înfăptuieşte, prin harul Sf. Duh în cadrul Sf. Liturghii, chiar în ziua Învierii Domnului: împărtăşirea cu trupul şi sângele Său.

Participarea noastră la viaţa Bisericii implică şi o tensiune între bucuria de a fi primit, prin Învierea Domnului, posibilitatea dobândirii Împărăţiei şi frica de a nu pierde acest dar dumnezeiesc. De aceea participarea trebuie să fie activă şi constantă, să fie o stare, un mod de a fi, şi nu un act ocazional.

Participarea la Învierea lui Hristos cere şi participarea noastră la viaţa, dar şi la moartea Lui, aşa cum cântăm într-un tropar din Canonul Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu.”

Iisus a murit pentru păcatele noastre iar acest lucru trebuie asumat personal de către credincios căci mântuirea este sinergie, conlucrare, iar asumarea se face atunci când credinciosul „moare păcatului” cum zice Sf. Ap Pavel (Romani, cap. 6) şi astfel devine pregătit pentru înviere.

Aşadar trăind în Biserică învăţăm să trăim cu faţa spre înviere înţelegând că Învierea Domnului reprezintă dovada biruinţei vieţii viitoare asupra celei de acum, deci temelia nădejdii noastre mântuitoare. De aceea nu încetăm a cânta şi a propovădui că „Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pe moarte călcând, Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Pr. Prof. Dr. Theodor Damian

Sfânta și Marea Miercuri: Iată Mirele vine în miezul nopții...

Şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind

            Săptămâna Sf. Patimi este momentul de cea mai intensă spiritualitate din întregul Post Mare și chiar din întregul an liturgic, datorită deosebitei bogății a semnificațiilor și tematicilor rugăciunilor specifice, datorită pocăinței totale trăite de credincios, pocăință care este caracteristică acestei perioade, datorită perspectivei în care se desfășoară spiritualitatea acestei săptămâni: Învierea Domnului.

            Atitudinea generală a creștinului în tot acest timp este umilința. Toate rugăciunile sunt un îndemn la această virtute, iar printre altele, cu deosebire două care se rostesc pentru ultima dată în cadrul anului liturgic, în Sfânta și Marea Miercuri. Este vorba de troparul “Iată mirele vine în miezul nopții”... și de rugăciunea Sf. Efrem Sirul: “Doamne și stăpânul vieții mele”... De ce în mod deosebit în aceste două rugăciuni? Pentru că ele se repetă în cadrul sfintelor slujbe în diverse perioade, tocmai pentru frumusețea conținutului lor și pentru importanța actualizării acestor îndemnuri în viața noastră.

            Prima rugăciune este un tropar ce se cântă la primele patru denii din Săptămâna Patimilor, iar a doua rugăciune este compoziția Sf. Efrem Sirul și se repetă încă și mai mult decât prima, deoarece este rostită la toate slujbele din Sfântul și Marele Post până în Sfânta și Marea Miercuri, fiind însoțită întotdeauna de metanii și închinăciuni.

            Troparul “Iată Mirele” este inspirat din pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) unde Mântuitorul Hristos este înfățișat ca Mire care vine la miezul nopții și întru întâmpinarea căruia se iese cu candela aprinsă.

            Parafrazând și explicând, autorul a transformat pilda într-un îndemn duhovnicesc cu dublă semnificație, după evenimentele la care se referă: la Învierea Domnului, care este celebrată în tradiţia ortodoxă la miezul nopții, moment când Domnul Iisus  Hristos este așteptat de către credincioși în stare de priveghere, cu lumânările aprinse, sau la a doua venire a Mântuitorului nostru, la Parusie, în vederea căreia se cere aceeași stare de priveghere, aceeași candelă a sufletului aprinsă, aceeași continuă rugăciune, aceeași permanentă umilință. Rugăciune și umilință, deoarece în momentul Învierii cât și cel al Parusiei, Mântuitorul vine ca Împărat biruitor. În ambele ipostasuri, Mântuitorul Iisus nu mai este persoana smerită și batjocorită, ci un personaj impunător a cărui dumnezeire, autoritate și putere nu mai este pusă în discuție de către nimeni.

            Această rugăciune conține tematici importante: venirea Mirelui, așteptarea în stare de umilință, răsplata, avertismentul, Împărăția lui Dumnezeu, rugăciunea de laudă și rugăciunea de cerere.

            “Iată mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este acela pe care îl va afla lenevindu-se; vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de împărăție să te încui; ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.”

            Să poposim asupra câtorva din momentele rugăciunii: venirea mirelui este o certitudine. Aceasta amintește de faptul că credința noastră este o certitudine pe care noi o avem despre lucrurile care - paradoxal- nu se văd, așa cum spune de altfel și Sfântul Apostol Pavel (Evrei, 11, 1) Venirea este iminentă: “Iată!” El vine. Încă nu a sosit ca să încuie porțile Împărăției, dar Îl vedem, “Iată”-L! Este  în drum spre noi, vine, de aceea așteptarea este atitudinea firească a credinciosului, a slugii înțelepte, care și-a pregătit lumina, iar neașteptarea, deci lenevirea, atrage după sine consecința menționată în textul rugăciunii: moartea, încuierea afară de Împărăție.

            Este normal ca mirele să vină câtă vreme El are o legătură cu logodnica Sa, Biserica. Dar El vine în calitate de șef, de cap al acestei Biserici, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, de aceea așteptarea, ieșirea în întâmpinare, este o obligație. El este cel mai mare și El este cel ce vine spre noi, “slugile” Sale. De fapt, o asemenea dovadă de smerenie a mai dat-o Mântuitorul și la spălarea picioarelor ucenicilor, precum și în multe alte ocazii. El este mereu cel ce face primul pas, cel ce vine spre noi. Noi doar trebuie să-L așteptăm, să-I ieșim întru întâmpinare. Drumul cel mai lung El este cel care îl face, și nu noi. Noi doar așteptăm sau ieșim în întâmpinare. Efortul nostru este mult mai mic, dar trebuie făcut, și tocmai pentru că e mai mic nu are scuză sau motiv de a nu fi făcut.

            Mirele vine în miezul nopții. De ce în acest moment?

            În primul rând, prin aceasta inspiratul autor sugerează permanenta stare de veghe pe care trebuie să o aibă credinciosul, permanenta așteptare, pregătire, grija de a nu se stinge candela.

            În al doilea rând, acest miez al nopții este la noi și nu la Mire. Noi suntem în miezul nopții, iar El vine spre noaptea noastră să risipească întunericul și să instaureze lumina Sa cea pururea fiitoare, cea pururea existentă, dumnezeiască. Făcliile noastre sunt semnul că noi dorim această lumină, că noi vrem să fim fii ai luminii (Ioan 12, 36) și că purtând luminile noastre vrem să ne unim cu marea Lumină, cu Soarele Dreptății, să fim cu ea în stare de comuniune, de participare.

            În al treilea rând, întunericul este locul fricii, al îndoielii, al confuziei, al neștiinței. Rugăciunea sugerează că venirea  Luminii izgonește frica, risipește îndoiala, clarifică confuzia, luminează neștiința, iar acolo unde nu există frică și îndoială, există certitudine și curaj în credință.

            Celelalte momente ale rugăciunii sunt prezente în temele menționate deja. Toate acestea la un loc, formează un îndemn duhovnicesc de cea mai mare importantă în pregătirea creștinului pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

* * *

            Cealaltă rugăciune, a Sfântului Efrem Sirul, care și ea își termină ciclul rostirii în Sfânta și Marea Miercuri, cuprinde de asemenea unele din marile teme remarcate în troparul “Iată Mirele”. Însă dacă în acest tropar este vorba mai mult de legătura pe “verticală” între om și Dumnezeu, în rugăciunea Sf. Efrem se vorbește în special de dimensiunea “orizontală” a vieții omului, adică de raportul său cu semenii săi.

            “Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie; Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale;

            Așa, Doamne, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că bine ești cuvântat în vecii vecilor, Amin.”

            Trebuie specificat aici că, în viața creștinului, amândouă aceste dimensiuni este necesar să se îmbine armonios, fără ca una sau alta să fie dezvoltată în lipsa celeilalte (Apoc. 21, 16).

            De altfel, atunci când în prima rugăciune se vorbește despre raportul omului cu Dumnezeu, rugăciunea finală de cerere este făcută la plural, ceea ce arată că așteptarea, pregătirea pentru primirea Mirelui se face în mod comunitar. Personal, dar în comuniune cu ceilalți, căci Hristos este Mirele Bisericii, care este comunitatea de credincioși, iar în pilda evanghelică din care s-a inspirat rugăciunea, Mirele este așteptat nu de o singură persoană, ci de mai multe; și toate așteaptă împreună - desigur fiecare cu pregătirea lui -  și tocmai în ceea ce privește această pregătire troparul “Iată, Mirele!” face o insistență specială.

            Tot așa, în rugăciunea Sf. Efrem Sirul, cererea virtuților este făcută pentru ca ele să fie aplicate în această viață, între semeni, fapt confirmat de menționarea directă a raportului dintre frați, aflată la sfârșitul rugăciunii. De fapt, toate cererile sunt făcute în scopul instaurării unor legături ideale între frați, fapt în care ele își găsesc sensul plenar.

            Dar, legătura directă a credinciosului cu Dumnezeu nu lipsește din această rugăciune, deoarece ea este adresată Părintelui Ceresc, Stăpânului a toate.

            Aceste două rugăciuni se aseamănă din mai multe puncte de vedere: în primul rând, chiar dacă fiecare din ele evidențiază mai mult una din laturile vieții spirituale, verticala şi orizontala, totuși fiecare din ele face referire directă la dimensiunea dezvoltată special în cealaltă, în așa fel încât armonia, echilibrul le caracterizează pe amândouă.

            Mai mult, “verticala” și “orizontala”, fiind evocate în fiecare rugăciune, dau imaginea Crucii, a Crucii pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu, a Crucii purtate de fiecare credincios, a Crucii celei biruitoare și mântuitoare.

            O altă asemănare între cele două rugăciuni o constituie umilința ce se desprinde ca îndemn și însușire a vieții creștinului, care este “slugă” a Domnului. Totodată, în calitate de Mire sau de Stăpân, Dumnezeu este evocat în autoritatea, în puterea Sa.

            Rugăciunea de cerere și de laudă formează și ele un punct comun între cele două texte duhovnicești.

            Sfânta și Marea Miercuri, zi în care aceste rugăciuni își încheie ciclul rostirii lor în anul liturgic, devine, tocmai prin acest fapt, un moment de reflecție mai intensă și de meditație duhovnicească adâncă, deoarece, rostindu-se pentru ultima dată, ele au și un sens recapitulativ. Repetarea lor, în decursul unor perioade mai mici sau mai mari, semnifică importanța ce o au pentru spiritualitatea creștină din Sfântul și Marele Post, unde credinciosul intră în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, alăturând sacrificiu la sacrificiu, supunere la supunere, umilință la umilință, făcându-se astfel partener într-un dialog real și efectiv, nu numai de rugăciune, dar de fapte și de viață.

            “Așa Doamne, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor, Amin.”