Anunţuri - News

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 11 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Duminica 4 aprilie 2021: Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Astoria, New York – slujba de la ora 1:00 PM  

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 4 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 28 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a doua din Post, a Ortodoxiei, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre vindecarea paraliticului din Capernaum, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

Pr. Theodor Damian

Foloasele prieteniei

Meditaţie la Duminica a doua a sfântului şi marelui post (a Sf. Grigore Palama; vindecarea slăbănogului din Capernaum – Marcu 2, 1-12)

Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea:

 mânia, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră.

 Îngăduiţi-vă unul pe altul şi iertaţi unul altuia dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva.

 După cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.

(Coloseni 3, 8, 13)

Boala a început de mult! Şi moartea la fel, căci atunci când nu este îngrijită şi când nu i se găseşte leacul, boala aduce după sine moartea.

Aşa cum depărtarea de soare, adică de sursa de lumină şi căldură, nu este favorabilă dezvoltării şi întreţinerii vieţii pe pământ, la fel depărtarea de Dumnezeu, întru întuneric, îmbolnăveşte omenirea fizic şi spiritual, ducând-o spre moarte.

Depărtarea de Dumnezeu, de lumina şi căldura Lui dătătoare de viaţă constitutie un păcat şi în acelaşi timp atrage după sine un întreg cortegiu de alte păcate, deci un cortegiu funerar deoarece păcatul duce la moarte, după cum este scris: „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Ieşirea din păcat este echivalentă cu ieşirea la lumină, cu revenirea la viaţă.

În Vechiul Testament omenirea se zbătea între întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, între boală, păcat şi virtute.

În acest context când vremea s-a plinit (Gal. 4, 4) a venit Mântuitorul Hristos să aducă lumina şi căldura dătătoare de viaţă, să înveţe, să salveze, deoarece „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Paraliticul din Sf. Evanghelie de azi reprezintă într-un fel starea generală a lumii la venirea Mântuitorului, aşa cum toate minunile, mai ales vindecările făcute de Iisus Hristos se referă atât, în mod special, la persoana care beneficiază de intervenţia divină, cât şi, în general, la întreaga umanitate pe care acel caz particular o reprezintă.

Venind pe pământ, Hristos, Fiul lui Dumnezeu ,a găsit o lume paralizată de păcat, zăcând „întru întuneric şi în umbra morţii”, cum zice proorocul Isaia (9. 1).

Starea aceasta de paralizie spirituală se agrava mereu ca o boală a unui organ al trupului nostru care, netratată la vreme sau negăsindu-i-se leacul, îmbolnăveşte şi alte organe, sau ca germenele putreziciunii dintr-un măr care aflându-se lângă altele, le strică şi pe acelea. Iisus Hristos a venit să scoată răul din rădăcina şi să ofere vindecarea totală.

Pe paralitic l-a vindecat prin cuvânt, iar omenirii i-a adus vindecarea tot prin cuvânt - prin cuvântul învăţăturii, al Evangheliei Sale. Numai că omenirii i-a adus vindecarea altfel decât paraliticului.

Mântuitorul a vindecat omenirea de iremediabilitatea în care se afla; a scos-o din iremediabil, i-a oferit un remediu, o cale, o posibilitate de salvare.

La această remediere a lucrurilor, a omenirii, participăm cu toţii. Nu o face numai Dumnezeu singur. El are nevoie de colaboratori.

Sau mai bine zis, noi avem nevoie de colaborarea lui Dumnezeu, acţiunea principală trebuind să fie a noastră (deşi participarea divină este esenţială) deoarece nu este vorba de boala lui Dumnezeu, ci de boala şi situaţia noastră.

Nu El are nevoie de noi, noi de El şi totuşi El este cel ce a făcut primul pas.

Atunci, în cadrul acestei munci împreună cu Dumnezeu la propria noastră mântuire, cum să lucrăm?

Pilda Sf. Evanghelii de astăzi ne arată şi se constituie în îndemn iar Sf. Apostol Pavel ne-o spune, între altele, şi prin cuvântul cu care am început această meditaţie liturgică.

Pentru restabilirea sănătăţii lumii şi a noastre trebuie să începem cu reabilitarea relaţiilor dintre oameni. Paraliticul din Capernaum era purtat de prieteni şi ce mult i-a folosit acest lucru! Să ne facem şi noi prieteni din toţi cei din jurul nostru. Să reaşezăm pe temelii solide aceste relaţii, să le regândim. Pentru a scoate boala, durerea, păcatul, moartea din noi, din viaţa noastră, din lume, se impune deci să reaşezăm pe baze noi relaţiile noastre cu semenii.

Pe baze noi, adică întemeiaţi pe credinţă şi pe dragoste dar nu în afară de Hristos şi de Biserică. În felul acesta Îl vom aduce pe Dumnezeu între noi, pe pământ, vom aduce în lume împărăţia Sa, cum cerem în rugăciunea  Tatăl nostru: „Vie Împărăţia Ta”!

Contrariul acestui ideal ni-l oferă un alt exemplu evanghelic: slăbănogul de la scăldătoarea Bethesda care, răspunzând Mântuitorului la întrebarea pusă, ( de ce nu se aruncă în scăldătoare) l-a zis: „Om nu am” (Ioan 5, 7). Ce dramă sfâşietoare! Să nu ai om lângă tine în durerea care te macină, în boala care te omoară!

Dacă nu venea Mântuitorul acolo, slăbănogul ar mai fi stat în zădar mult şi bine. Pentru că era singur! Ceea ce înseamnă că singurătatea, izolarea, alienarea, ruptura, duc la moarte.

Reabilitarea relaţiei cu cei din jur pe temelia amintită înseamnă viaţă, mântuire. Dar ca să-ţi faci prieteni din toţi oamenii e un lucru pe cât de frumos, pe atât de greu.

Oamenii sunt diferiţi şi dificili, cer mult. Pentru a-i ţine aproape trebuie să depui o  muncă imensă, aceasta presupune abilitate, înţelepciune, înţelegere, chiar sacrificiu, uneori. Înseamnă să-ţi pui în lucru darurile pe care le ai, să dai cât mai mult, să slujeşti.

Aşa e omul nostru: cât îi dai, îl ai, când nu-i mai dai, îl pierzi. Te lasă. Trebuie să-i dai mereu, din lucrurile materiale, dar mai ales din cele spirituale pentru a-l avea în permanenţă. Trebuie să-ţi faci sufletul izvor nesecat, revărsător în afară, spre lume. Şi vei avea lumea câştigată. De aceea se spune că lumea o câştigi nu prin ceea ce iei din ea, ci prin ceea ce-i dai.

Acest lucru e semnificativ şi în pilda paraliticului din Capernaum.

Acesta vine la Mântuitorul înconjurat de o ceată de prieteni devotați care sparg casa, îşi asumă despăgubirile ce trebuiau date gazdei pentru stricăciunile făcute, rezistă protestului mulţimii.

Pe un om cu astfel de prieteni, Mântuitorul nu-l întreabă nimic. Nici ce face, de unde e, cum îşi permite să vină acolo în asemenea mod, ce doreşte, etc. ci îi zice pur şi simplu, din capul locului: „Păcatele îţi sunt iertate” (Marcu 2, 5). Va fi păcătuit căci de aceea îi venise boala, cum reiese chiar din discuţia Mântuitorului cu cei ce protestau împotriva acestei minuni, dar pe un om cu astfel de prieteni îl poţi cunoaşte mai uşor, cum e în inima lui, ce suflet are. Trebuie că este bun, tolerant, înţelegător, inteligent, smerit, că are unele sau altele din darurile spirituale ştiute pe care le pune în slujba celorlalţi, de aceea are atâţia prieteni devotaţi.

Un om rău, intolerant, irascibil, zgârcit, invidios, meschin nu se poate prezenta în lume cu astfel de prieteni devotaţi.

Ştiindu-i sufletul, Mântuitorul deci i-a iertat păcatele şi l-a vindecat.

Slăbănogul de la Bethesda, neavând pe nimeni cu el, prezintă un caz mai dificil. Nu putem judeca pentru că nu știm. Dar ne putem pune unele întrebări.

De ce nu are pe nimeni? De ce nu se apropie nimeni de el? Cum se poartă el cu ceilalţi? În tot cazul, în astfel de împrejurări, nu ceilalţi sunt de vină, ci, în primul rând, tu cel în cauză trebuie să te pui sub semnul întrebării. Eşti suficient de atent cu cei din jur? Suficient de înţelegător, de bun ş.a.m.d.?

Deci noi nu ştim în mod exact cum era unul sau celălalt dintre aceşti bolnavi vindecaţi de Mântuitorul. Putem înţelege sau subînțelege unele lucruri din felul în care se manifestă faţă de ei Iisus Hristos, care poate pe unii îi vindeca pentru reala lor pocăinţă de după păcatul săvârşit, pe alţii ca să se arate în ei puterea lui Dumnezeu, pe alţi pur şi simplu din milă sau din alte motive.

Pe slăbănogul de la Bethesda însă, spre deosebire de cel din Capernaum, l-a vindecat după întrebările pe care Mântuitorul i le-a pus şi nu imediat ce l-a văzut. Acesta, provocat de întrebări trebuia să-şi deschidă sufletul în faţa Domnului, ca cei ce erau cu El să înţeleagă, să înveţe. Celălalt, venind cu prieteni devotaţi, se ştia ce fel de suflet poate să aibă.

Aşadar, iată că prietenia, bunele legături cu cei din jur nu numai că sunt de un real folos în viaţa noastră de zi cu zi dar sunt absolut necesare pentru că ne schimbă şi pe noi, în adâncul sufletului nostru, ne obligă la un anumit mod de a fi, ne fac bineplăcuți lui Dumnezeu.

De aceea, revin la ceea ce spuneam mai înainte: pentru a scoate boala, durerea, păcatul, moartea din noi, din viaţa noastră, din lume, este necesar să reaşezăm pe baze noi relaţiile noastre cu cei din jur, să le întemeiem pe credinţă şi pe dragoste în Hristos şi în Biserică, ţinând cont şi de îndemnul Sf. Apostol Pavel care ne arată cum trebuie să ne purtăm cu semenii noştri, fiecare din atitudinile pe care ni le recomandă fiind o cheie prin care putem pătrunde în inima semenilor noştri, aşa cum le zice colosenilor: „Acum deci lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră. Îngăduiţi-vă unul pe altul şi iertaţi unul altuia dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva. După cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 21 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica întâia din Post, a Ortodoxiei, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre chemarea apostolilor Filip şi Natanael, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

Pr. Theodor Damian

Trăirea Spirituală

Meditaţie la Duminica întâia din Post (a Ortodoxiei; chemarea lui Filip şi a lui Natanael; Ioan 1, 43-51).

Suflete al meu pentru ce dormi? Deşteaptă-te

ca să se milostivească spre tine,

Hristos Dumnezeul nostru.

(Tropar din canonul primei săptămâni

a Sfântului şi Marelui Post)

Probabil toţi am avut momente când am fost nemulţumiţi de ceea ce am realizat în decursul unei zile. Sau poate am auzit pe alţii plângându-se că n-au făcut nimic în vreo zi oarecare, dar nu mă refer aici la serviciul fiecăruia dintre noi sau la activităţile domestice, gospodăreşti pe care le repetăm în fiecare zi. Nemulţumirea - când vine – poate fi datorată altor lucruri din care ne facem idealul zilnic, de exemplu din faptul că lucrurile care se repetă nu întotdeauna le facem la nivelul şi de calitatea pe care am dori-o, sau ne propunem mult şi facem puţin, sau ne dorim lucruri care se află la un nivel superior şi neajungând acolo, de asemenea suntem nemulţumiţi.

Nu e rău să dorim a face lucrurile ca şi cum am fi la un nivel superior celui căruia îi suntem de fapt. Asta înseamnă să trăim în real şi în ideal în acelaşi timp, idealul nefiind o abstracţiune, ci un lucru realizabil, concret, apropiat nouă, mai ales dacă el este ancorat într-o potrivită doză de realism.

De pildă eu îmi ştiu nivelul de existenţă, dar idealul meu în viaţa de zi cu zi, modelul, e cineva care îmi este superior. Atunci eu încerc să fac lucrurile zilnice, nu de la nivelul meu real, ci de la nivelul la care aş vrea să fiu, şi le fac aşa cum le-ar face acea persoană. Dar nereuşita în unele din aceste încercări aduce cu sine nemulţumirea sufletească.

Un filozof antic grec spre sfârşitul vieţii lui, făcându-şi un bilanţ al trecutului a spus: “Trei zile regret că am pierdut în viaţa mea: o zi în care am judecat pe cineva, altă zi când m-am mâniat într-o împrejurare, şi o altă zi când n-am făcut nimic”. Desigur că nimeni nu poate zice că n-a făcut absolut nimic într-o zi. Şi dacă stai doar să gândeşti, şi tot este un lucru folositor ţie şi altora, precum şi dacă-ţi faci serviciul sau munca zilnică acasă; dar aici este vorba de spirit. Câţi nu spun adesea: “Azi n-am făcut nimic. Parcă am dormit”! Cu alte cuvinte puteam să-mi fac rugăciunea pe care am uitat-o, ori să mă rog mai mult; puteam să stau la televizor sau pe telefonul mobil mai puţin; să fiu mai îngăduitor în conversaţii, deci să mă lenevesc mai puţin la nivel relaţional, spiritual.

Dacă somnul trupului este odihnitor şi regenerator, somnul sufletului este păgubitor. El duce la indiferenţă faţă de ceea ce se petrece în jur, la neatenţia faţă de semeni, la insensibilitate. Ştim vorba care zice că somnul raţiunii naşte monştri! Dacă somnul raţiunii naşte monştri şi raţiunea este numai o parte, o facultate a sufletului, atunci putem să ne închipuim ce catastrofă provoacă somnul sufletului în totalitatea lui. Somnul sufletului naşte moarte. Aşa cum zicea poetul francez Baudelaire, cei ce se află în stare de somn sufletesc, coboară în fiecare zi spre infern cu un pas, găzduiesc în sufletul lor un popor de monştri, respiră moartea prin plămânii lor.

Somnul sufletului dezumanizează, el înseamnă bătaie de joc de noi înşine, de Dumnezeu care a aşezat în sufletul omului atâtea daruri ce se cer puse în lumină, în valoare, în lucrare prin slujirea semenilor, şi nu înăbuşite, bătaie de joc şi de semenii pe care-i privezi de contribuţia ta directă la desfăşurarea vieţii lor, de ajutorul tău în problemele în care poţi să fii de folos.

Aşa cum am mai spus în altă împrejurare slujirea aproapelui este imperativă pentru mântuire. Tu trebuie să ajuţi, nu poţi lăsa asta în seama altora, nu poţi conta pe suplinitori. Mântuirea nu se realizează prin suplinitori.

Faţă de aceste posibile scăderi care, dacă suntem conştienţi şi nu dormim, ne provoacă nouă înşine nemulţumirea, se impune să ne trezim, să fim mai ales acum, în vremea postului, în stare de trezire, de veghe. In acest fel viaţa noastră poate fi trăită în mod plenar, intens, calitativ.

Cineva se întreba: “Ce este mai uşor şi mai bine, a adăuga ani vieţii sau a adăuga viaţă anilor?”

Noi, în calitatea noastră de creştini, avem răspunsul la această problemă.

A adăuga ani vieţii, nu putem. Aceasta numai Dumnezeu o face căci El este cel care ne iubeşte cu zile. El nu ne iubeşte doar teoretic, ci adăugându-ne zile, ani la viaţa pe care o trăim pe acest pământ.

Dar a adăuga viaţă anilor, putem, deşi şi aici nu fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Aici putem avea o mare parte de contribuţie. Căci a adăuga viaţă anilor înseamnă a trăi la un nivel de maximă intensitate, de angajare plenară în viaţă, înseamnă a fi tot timpul în situaţia de a-ţi aduce aportul la îmbunătăţirea lumii, în orice formă îţi este accesibil şi posibil lucrul acesta.

Pentru ca viaţa să-ţi fie cu adevărat mântuitoare este necesar ca veghea, trezirea de care vorbim să nu însemne în viaţa ta doar acte ocazionale, ci atitudini permanente. Starea de veghe sensibilizează sufletul, îl umanizează pe om. Iar postul în care am intrat, în afară de aspectul culinar, tocmai acest rol are ca prin mijloacele pe care le propune să-l umanizeze pe om, pentru a-l ajuta apoi să meargă mai departe pe calea îndumnezeirii.

Sensibilitatea însă te pune în legătură cu semenul tău care are nevoie de tine şi ajutorul pe care i-l dai este jertfa pe care o faci şi pe care o aduci lui Dumnezeu. Dar jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, zice psalmistul; cu alte cuvinte smerenia trebuie să fie temelia oricărei jertfe, milostenii, ajutor.

Cu toţii am văzut oameni trufaşi care atunci când ofereau ceva cuiva, umileau pe acela căruia îi dăruiau. Am văzut oameni trufaşi care reproşau şi-l mustrau, îl judecau pe acela pe care-l ajutau. Or cum ştim, aceasta nu este milostenie, nu e smerenie, nu e adevărată jertfă. Jertfa adevărată e în milă căci zice proorocul: “Milă voiesc iar nu jertfă” (Osea 6, 6), şi în smerenie căci, încă o dată, “jertfa plăcută lui Dumnezeu e duhul umilit” (Ps. 50, 17). Mântuitorul Hristos ne învaţă cum să facem milostenie, cum să ne aducem jertfele: să nu ştie stânga ce face dreapta, să nu vadă oamenii, să nu pretindem răsplată, etc.

Lucrurile amintite aici şi anume grija faţă de suflet, starea de veghe, sensibilizarea spre slujirea aproapelui, milostenia, smerenia, toate încununate de mai multă, mai intensă rugăciune şi participare la sfintele slujbe în Biserică, reprezintă adevăratul post, o jertfă ca cea a lui Filip şi Natanael despre care vorbeşte textul Sf. Evanghelii de astăzi, dar şi a celorlalţi apostoli care au lăsat toate şi au mers după Iisus.

Aşadar, să ne lăsăm pătrunşi de emoţionantul cuvânt al sfântului părinte care a compus frumoasa rugăciune cu care am început meditaţia de astăzi, şi pe care s-o avem ca pe un permanent îndemn în viaţa noastră cotidiană: “Suflete al meu, pentru ce dormi? Deşteaptă-te ca să se milostivească spre tine, Hristos Dumnezeul nostru.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 14 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

După Sf. Slujbă va avea loc o întâlnire de Cenaclu. Se va lansa volumul Din viaţa lui Ioviţu

de Acad. Ioan-Iovitz Popescu (din Bucureşti). Vor vorbi Theodor Damian, Victoria Plaveti, M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Mariana Terra şi Nicole Smith.

Vă aşteptăm cu drag

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica izgonirii lui Adam din rai unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre iertare, post şi dărnicie, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Iertare, post, dărnicie

Meditaţie la Duminica Izgonirii lui Adam din rai (Matei 6, 14-21).

Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul

 Tânărul cântă: jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea

 Bătrânul tace: iubirea şi jocul meu e înţelepciunea.

Lucian Blaga

Dacă ne uităm la textul Sfintei Evanghelii din această zi (Matei 6, 14-21), în ultima duminică dinaintea Sfântului şi marelui Post, vedem că el conţine trei mari idei, care aparent nu sunt aşa de strict legate una de cealaltă şi anume, este vorba despre iertare, despre post şi despre dărnicie, sau dăruire, aceasta din urmă ca remediu împotriva zgârceniei, egoismului şi individualismului. Şi cum spun, la prima vedere poate că ar fi mai greu de văzut legătura directă dintre acestea (cea indirectă este uşor de observat), însă ele sunt, aşa cum vom vedea, grefate pe tematica duminicii de astăzi, care este izgonirea lui Adam din rai. Realitatea izgonirii lui Adam din rai constituie legătura interioară, intimă, dintre cele trei idei pe care le propun aici spre reflecţie.

În primul rând ni se înfăţişează în Sfânta Evanghelie problema iertării. Iertarea este un lucru care ne pune în dilemă, pentru că de multe ori, cu toate că ştim bine ce este ea, ce înseamnă să ierţi, ce implică, totuşi, uneori ne găsim tot felul de circumstanţe atenuante care să ne dea o justificare faţă de conştiinţă pentru a nu ierta, sau pentru a ierta, dar nu suficient, sau nu de tot, sau pentru a ierta, însă a nu uita. De acolo şi ziceala „te iert, dar nu te uit”, atitudine care nu este în conformitate cu învăţătura Bisericii creştine.

Este bine de menţionat că în însuşi momentul izgonirii lui Adam din rai, Dumnezeu îi oferă omului izgonit posibilitatea reabilitării. Dumnezeu nu-l izgoneşte pe Adam fără a-i lăsa speranţa pentru reintegrare. Deşi căderea a fost mare şi relaţia cu Dumnezeu s-a deteriorat, ea însă nu s-a suspendat, pentru că omul a continuat să se roage lui Dumnezeu, să-L caute, a continuat să aibă nevoie de Dumnezeu, ceea ce a adus la conştientizarea acestei legături în diferite feluri. Posibilitatea reintegrării nu este altceva decât iertarea de care vorbim şi pe care ne-o pune Sfânta Evanghelie astăzi înaintea ochilor minţii noastre.

În această situaţie, fiind departe de Dumnezeu, omului i s-a dat şansa să reflecteze la ce reprezintă Dumnezeu în viaţa lui. Uneori când eşti aproape de cineva, nu realizezi bunătatea acelei persoane, generozitatea şi alte daruri; le iei ca şi cum ar fi o situaţie normală care merge aşa de la sine. Abia atunci când eşti departe de persoana respectivă începi să-ţi aduci aminte ce mult a însemnat ea pentru tine, ce mult îţi lipseşte şi că, de fapt, fără ea nu poţi să îţi duci existenţa. Aşadar, fiind departe de Dumnezeu dar cu legătura cu El nedistrusă complet, omul a putut să se gândească la Dumnezeu în continuare. Aşa cum spune Blaga în cuvintele cu care am început această meditaţie liturgică: cu o inimă curată, căci copilul care îşi face din iubire şi din înţelepciune un joc, îşi caracterizează viaţa prin curăţia inimii, apoi cu dragostea necesară oricărei relaţii şi cu entuziasmul tinereţii, entuziasm însemnând prezenţa lui Dumnezeu în sufletul omului, şi apoi, în al treilea rând, cu înţelepciunea caracteristică vârstei mai înaintate şi fără de care o viaţă împlinită şi fericită nu se poate duce.

Realizând unde a fost şi unde este, omul are şansa să-şi ceară iertare de la Dumnezeu, şi Dumnezeu îl iartă, dar condiţionat aşa cum citim în textul Sfintei Evanghelii de astăzi: „de veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre. Şi dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Aceste cuvinte ale Mântuitorului ne duc cu mintea direct la rugăciunea domnească, Tatăl nostru, unde zicem:  „şi ne iartă nouă greşelile noastre”, nu altfel, ci „precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci iertarea pe care o acordăm celor din jurul nostru este condiţia de bază pe care noi înşine i-o sugerăm lui Dumnezeu ca să ne ierte pe noi. E ca şi cum am zice: Doamne, nu ne ierta pe noi altfel decât noi iertăm pe cei din jurul nostru. Iată ce angajament extraordinar ne luăm în faţa lui Dumnezeu, cum Îl rugăm pe Dumnezeu să ţină cont de propria noastră măsură pe care o aplicăm în relaţiile cu ceilalţi şi câtă responsabilitate este implicată pentru noi când zicem: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Pentru că toţi greşim, iertarea devine temelia oricărei relaţii. De aceea şi spune proverbul că este normal ca să greşeşti, este diabolic să perseverezi în greşeală, însă este divin ca să ierţi. Errare humanum est, perseverare diabolicum, absolvere divinum. Deci ca să ierţi este dumnezeieşte. În iertare, numai acolo te asemeni cu Dumnezeu; astfel îţi reabilitezi chipul, cum spun Sfinţii Părinţi, „cel stricat de patimi”.

Una dintre patimi este tendinţa noastră de a judeca în loc de a ierta. Judecarea aduce acuzarea şi tot aşa, o patimă atrage după sine altele ţinându-ne legaţi de pământ, întocmai aşa cum un alt poet semnificativ al culturii române, Petru Rezuş, spune în câteva din frumoasele lui versuri: „O, câte sunt pe margine de-osândă/ Când cugetu-i sărac şi glasul frânt/ Stau viperele lutului la pândă/ Şi vor să te târăşti lângă pământ”. Deci toate păcatele care ne îndepărtează de rânduiala, de porunca lui Dumnezeu, sunt, cum spune poetul, „viperele lutului” care stau la pândă şi aşteaptă să ne prindă şi să ne ţină lângă pământ, aşa cum de fapt spune şi Sfântul Ap. Petru: „Diavolul umblă ca un leu răcnind căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

A te smulge dintr-o patimă implică un sacrificiu, după cum şi iertarea presupune sacrificiul pentru că nu este uşor să ierţi. Înfrângerea orgoliului nostru prin iertare este o sacrificare de sine, iar ideea de sacrificiu duce la a doua mare idee a pericopei evanghelice de astăzi, care este legată de post, căci, într-adevăr postul este şi el un mod de a te sacrifica pe tine însuţi pentru a te apropia de Dumnezeu. Postul este semnul dorinţei noastre mai intense de a ne reabilita în faţa lui Dumnezeu, de a reface legătura cu El.

Postul este într-un fel expresia dorului de Dumnezeu, a dorinţei noastre de a ne apropia de El oferindu-i ceva. Evident, se pune întrebarea: Ce îi trebuie lui Dumnezeu din ceea ce avem noi? Sigur că nimic, dar renunţarea la îmbuibare, la anumite mâncăruri are menirea de a ne spiritualiza mai mult pentru că facilitează meditaţia, rugăciunea şi fapta bună, adică dăruirea, care la rândul ei este şi ea un sacrificiu. De aceea Fericitul Augustin spune aşa de frumos: „De nu vei fi spiritual până şi în trupul tău, vei fi trupesc chiar şi în spiritul tău.”

Dăruirea, a treia idee principală din textul Sfintei Evanghelii de astăzi este accentuată tocmai pentru că aşa de des în viaţa noastră avem tendinţa de a ne oferi circumstanţe atenuante pentru a nu ajuta pe alţii, fapt ce de multe ori indică zgârcenia, egoismul individualismul. Nu de puţine ori acestea duc la agresiune faţă de ceilalţi, de aceea se şi spune că „omul este lup pentru om”, Homo homini lupus. Dacă proverbul latin exprimă o stare de lucruri reală, în viaţa şi lumea noastră, atunci iată că Biserica, învăţătura creştină, vine cu un alt model, cu propunerea ca omul să fie dumnezeu pentru om, adică homo homini deus. Acesta este miezul Sf. Evanghelii de astăzi pentru că ne vorbeşte de iertare, care ne leagă de cel de lângă noi, de post care implică renunţarea la sine şi iarăşi ne leagă de cei de lângă noi şi de dărnicia care este la temelia relaţiilor cu cei din jur. Când noi vom fi dumnezei pentru cei din jurul nostru, Dumnezeu, va fi Dumnezeu pentru noi. Cu alte cuvinte: poartă-te cu aproapele tău aşa cum vrei ca Dumnezeu să se poarte cu tine, sau cum zice Mântuitorul: „Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor asemenea” (Luca 6, 31), ceea ce a devenit legea de aur a creştinismului. Dar iată că avem un nivel şi mai înalt al acestei legi: nu numai să te porţi cu aproapele tău aşa cum vrei ca el să se poarte cu tine, ci să te porţi cu aproapele tău ca un dumnezeu, aşa cum vrei tu ca Dumnezeu să se poarte cu tine.

Virtutea dărniciei ne leagă de Dumnezeu şi de oameni nu numai în sensul că dăruim lui Dumnezeu (inima) şi altora din ce e al nostru, dar şi în sensul că nimic din ceea ce avem nu avem fără să fi primit. Tot ce am primit, am primit de la Dumnezeu, apoi de la părinţi şi ca zestre genetică şi ca îngrijire şi dragoste. Deci dacă am primit totul suntem datori cu totul. De aceea dăruirea, generozitatea trebuie să fie o caracteristică majoră, permanentă în viaţa de zi cu zi a credinciosului; nu un act ocazional, ci o stare.

Iată de ce pericopa Sfintei Evanghelii de astăzi este atât de frumoasă şi bogată, de semnificativă pentru viaţa noastră morală şi spirituală mai ales acum la început de post, când Biserica ne pune înainte imaginea izgonirii lui Adam din rai. Nu cumva şi noi suntem într-un fel sau altul suferinzi de depărtarea de Dumnezeu? Dacă da, atunci pentru reapropiere avem trei lucruri puse la îndemână de textul evanghelic de astăzi: iertarea, postul, dărnicia, întărite, în practicarea lor de aceste calităţi majore menţionate de Blaga, şi anume, curătia inimii, dragostea şi înţelepciunea, după cum citim: „Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul/ Tânărul cântă: jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea/ Bătrânul tace: iubirea şi jocul meu e‑nţelepciunea”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 7 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica înfricoşatei judecăţi unde Sf. Evanghelie ne pune în faţă criteriile acesteia, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Puterea faptei bune

Meditaţie la Duminica înfricoşatei judecăţi (Matei 25, 31-46)

Cel care vrea să dea, să dea cu voie bună,

 fără părere de rău, nici de silă,

 pentru că pe dătătorul de bunăvoie, pe acela îl iubeşte Dumnezeu

(II Cor. 9, 7)

Textul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, este de o specială importanţă pentru viaţa noastră duhovnicească din mai multe motive. Unul dintre acestea este pentru claritatea lui deosebită. Ştim că în alte împrejurări, Mântuitorul vorbeşte în parabole, în pilde şi uneori nici ucenicii nu înţelegeau ce vrea să spună, încât Îl şi rugau: „Doamne, tălmăceşte-ne nouă şi spune-ne ce înseamnă pilda aceasta”. Bineînţeles că noi, cei care ascultăm de două mii de ani învăţătura Sfintei Scripturi, într-un fel sau altul, acum ni se pare că Sfânta Scriptură nu mai are secrete pentru noi şi că o înţelegem cu uşurinţă şi că o aplicăm cu şi mai multă uşurinţă în viaţa noastră. Poate că din multe puncte de vedere este aşa, este adevărat, însă, sunt şi momente, aspecte ale Sfintei Scripturi care sunt dificil de înţeles şi care se pretează la serioasă interpretare înainte de a proclama că am înţeles în mod adecvat miezul mesajului evanghelic.

Dar textul care s-a citit astăzi la Sf. Liturghie despre criteriile Judecăţii de Apoi, adică învățătura despre acest lucru, este spusă foarte simplu şi direct de către Mântuitorul Hristos. El se adresează mulţimilor şi le spune că la judecata viitoare se vor aduna toate neamurile la un loc, iar Iisus, Judecătorul, îi va despărţi pe unii de ceilalţi, nu pe criteriu etnic sau geografic ci după un alt criteriu, după modul în care şi-au trăit viaţa aici, mai precis şi mai simplu spus, potrivit felului în care fiecare a făcut o faptă bună faţă de aproapele său. Iată ce lucru mare este să dai un pahar cu apă la un însetat, un blid de mâncare la un flămând, o haină la unul care are nevoie de aşa ceva şi toate celelalte pe care le ştim şi le-am auzit în Sfânta Evanghelie.

Aceste fapte care sunt aşa de uşor de făcut, pe de o parte, aşa de mici cum ni se par uneori, pe de altă parte, iată ce importanţă capitală au pentru clasarea noastră fie de o parte, fie de cealaltă a dreptului Judecăcor. Cu toate că aparent suntem cu toţii la fel, suntem cu toţii chipul lui Dumnezeu, suntem cu toţii oameni, vedem ce va face distincţia finală a unora de ceilalţi: fapta bună!

Deci pe de o parte, şi lucrul acesta este deosebit de important de subliniat, fapta bună se transformă în criteriu de admitere a noastră în Împărăţia lui Dumnezeu şi în al doilea rând, fapta bună determină destinul sufletului pentru eternitate, pentru totdeauna. Este un lucru pe care nu-l putem înţelege, pentru că nu are sens din punct de vedere logic. Cum adică? O faptă bună, făcută într-un timp anume, o faptă care este ea însăşi un lucru aşa de mic, aşa de mărginit, făcută poate că şi ea sporadic, din când în când şi într-o perioadă de timp limitată de o viaţă de om, cum este posibil ca aceasta, un lucru limitat, să determine un lucru veşnic? Pentru că în mod normal, după logica umană, lucrurile de aceeaşi natură, de acelaşi gen, de acelaşi nivel, se împerechează; deci cele limitate le determină pe cele limitate şi cele nelimitate pe cele nelimitate, deci veşnice. De pildă sufletul, este compatibil cu Dumnezeu; când vorbim despre suflet care este etern şi despre Dumnezeu care este etern, atunci putem înţelege o asemănare, o legătură, ceva comun, o compatibilitate între ele. Dar când vorbim despre o faptă bună care este un lucru aşa de mic, care să fie criteriu pentru un lucru aşa de mare, aproape că este cu neputinţă de conceput, de aceea lucrul acesta este paradoxal, dincolo de puterea noastră de a judeca, dar, ne place pentru că este uşor de făcut o faptă bună şi ne convine, de fapt, să ne câştigăm eternitatea cu fapte bune făcute într-o perioadă mică de timp.

Ce-ar fi dacă Mântuitorul Hristos ar condiţiona destinul final al sufletului în Împărăţia lui Dumnezeu, de o existenţă de, să zicem, o mie de ani, cum trăiau patriarhii în vremurile biblice, cu vârstele acelea matusalemice şi în care mie de ani, în fiecare singură zi, să ai de săvârşit un anumit număr de fapte bune? Chiar dacă şi atunci ar fi o perioadă limitată, totuşi este mult mai mare şi cerinţa ar fi ca în fiecare singură zi să ai un anumit număr de fapte bune şi o dată ce ai greşit făcând fapte rele, deci cu numărul, adică să ai mai multe rele decât bune, îţi pierzi şansa de mântuire. Dar şi atunci ne-am bucura de şansa care ni s-ar da pentru că punând în cântar, în balanţă, pe de o parte temporalitatea, pe de altă parte veşnicia, am realiza că nimic nu este prea mult, nimic nu este prea greu pentru a câştiga veşnicia. Dar când noi trăim aşa de puţin şi faptele bune le facem încă şi mai puţin, atunci iată ce privilegiu extraordinar ne-a dat Dumnezeu, ca prin acele lucruri mici, puţine, să ne putem câştiga veşnicia, fericirea sufletului nostru în comuniunea divină.

Cu alte cuvinte dacă vorbim de faptele rele prin care ne pierdem veșnicia, am zice: cum se poate ca pentru ceva temporar să pierdem eternitatea? Unde e logica? Pe de altă parte, dacă vorbim despre faptele bune, ne bucurăm de marele privilegiu ce ni s-a dat ca prin faptele limitate în timp să câstigăm eternitatea.

Dacă ne uităm la aceste două categorii de oameni, după cum ne spune Sfântul Evanghelist, cei care au făcut fapte bune şi pe care Judecătorul îi primeşte cu cuvântul acesta extraordinar: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii”, dar şi la ceilalţi, care nu au făcut fapte bune şi cărora li s-a spus: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este rânduit diavolilor şi îngerilor lui”, atunci, actualizând imaginea aceasta, cu cele două categorii, la viaţa de zi cu zi, vedem, că pe de o parte, putem să catalogăm pe cei din jurul nostru într-una dintre cele două categorii, dar pe de altă parte, când ne uităm la noi înşine şi încercăm să ne plasăm într-una dintre cele două categorii, vedem că de fapt, toată viaţa noastră, este o fugă dintr-o categorie în alta. Pentru că o dată facem o faptă bună, altădată nu o facem, altădată nu avem ocazia să o facem şi o facem, altădată ocazia este la îndemâna noastră şi trecem nepăsători pe lângă ea ignorând pe acela care are nevoie, deci noi înşine suntem într-o continuă întrebare cu privire la locul în care trebuie să ne situăm.

Aşadar, dacă avem două categorii de oameni, două feluri de viaţă morală, atunci să ne uităm puţin la primii pe care Mântuitorul Hristos îi fericeşte şi îi binecuvântează şi le promite Împărăţia. Înţelegem un lucru deosebit de important din tonul pe care îl bănuim în dialogul pe care Iisus îl are cu ei. După ce le spune: „Am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi Mi-aţi dat să beau, am fost gol, M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav, M-aţi îngrijit, am fost în închisoare, aţi venit la Mine”, aceştia zic miraţi: „Doamne, dar când Te-am văzut noi pe Tine flămând, când Te-am văzut gol, când Te-am văzut însetat, bolnav şi în temniţă, că nu ştim să Te fi văzut?”. Iată că aceştia care au făcut fapte bune pe tot parcursul vieţii lor, au făcut fapta bună într-un mod atât de dezinteresat, atât de necondiţionat, încât ei nu au mai băgat de seamă şi nici nu s-au străduit să observe cine este acela care beneficiază de fapta bună, că are o culoare sau o altă culoare pe faţă, sau că este mai mic sau mai înalt, mai bogat sau mai sărac. Tonul răspunsului denotă totală inocenţă, adevărată inimă curată. Atunci când faci fapte bune în mod normal, când aceasta este un fel de stare, nu o atitudine ocazională, când fapta bună îţi intră în reflex, atunci nu mai alegi, atunci ajuţi în mod necondiţionat pentru că aşa eşti tu.

Vedem oameni în jurul nostru pe care unii dintre noi îi consideră a fi prea creduli şi care tot timpul ajută chiar de sunt înşelaţi de unii, de alţii, sunt decepţionaţi de alţii şi totuşi ei continuă să ajute, să dea, să ofere şi să sară când este nevoie. Aceştia nu mai fac deosebire, ei nu mai ştiu când l-au văzut pe X, când l-au văzut pe Y. De aceea, fapta bună, am putea să spunem, trebuie făcută cu ochii închişi. Dai şi Dumnezeu va vedea cui dai, pe tine nu te interesează cui dai şi, când auzi că ţi se cere, dai atât cât poţi să dai, cât este posibil.

Pe de altă parte, ne gândim şi la ceilalţi cărora tot aşa, li s-a adresat Domnul: „Am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau ş.a.m.d.”. Iar aceştia au spus: „Doamne, dar nu Te-am văzut niciodată însetat, nu Te-am văzut niciodată flămând, noi Te cunoaştem foarte bine, cum nu Te ştim noi? Nu Te-am văzut, dacă ştiam că eşti Tu acolo, Îţi dădeam”. Acesta este răspunsul pe care l-au dat ceilalţi. Deci erau foarte atenţi la cine se prezintă în faţa lor şi judecau, gândeau: „trebuie să ajut, trebuie să nu ajut, la ăsta da, la asta nu ar trebui să dau!” Aici intervine criteriul subiectiv, care este corupt întotdeauna, de aici şi judecata subiectivă. „Când dai şi judeci, mai bine nu mai da”, spun Sfinţii Părinţi. Când dai şi judeci, una, că datul îşi pierde valoarea, doi, că rămâi cu judecata. Şi Mântuitorul spune: „Să nu judeci, pentru că numai Eu sunt Judecătorul şi numai Eu am dreptul să judec”; “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). Decât să dai şi să mai faci şi un păcat pentru că judeci, mai bine stai în casa ta şi când treci pe stradă închide ochii ca să nu vezi pe nimeni. Mai bine să fii într-o viaţă mai simplă şi mai ferită de păcate, decât să te încarci cu un păcat în plus.

Deci, din răspunsul lor înţelegem că ei făceau fapta bună selectiv, condiţionat, pentru că au zis: „dacă ştiam că eşti Tu îmi dădeam, poate şi viaţa pentru Tine”. Dar Mântuitorul nu vrea aceasta, deşi mulţi şi-au dat viaţa pentru El. Mântuitorul nu vrea ca tu să-ţi dai viaţa (deşi sunt cazuri de excepţie când lucrul acesta se întâmplă); El vrea să spui un cuvânt bun celui care este în necaz, să întinzi o mână celui care are nevoie de ajutor. Pe cât posibil să nu refuzi, sau dacă e cazul, să o faci într-un fel anume. Ştim ce frumos sfat ne dau Sfinţii Părinţi cu privire la refuz: „Când n-ai să dai cuiva ceea ce-ţi cere, dacă ştii să refuzi în mod prietenos, este ca şi cum ai da pe jumătate ceea ce ţi-a fost cerut şi nu ai avut să dai”. Dar dacă nu ştii cum să refuzi şi spui: cine te crezi tu, sau cine mă crezi tu pe mine, atunci, bineînţeles că nu numai că nu ai dat, ci dimpotrivă, ai luat ceva de la acela care deja nu are, fapt pentru care a venit la tine să îţi ceară. Pe lângă că nu are, îi mai iei şi ceea ce i se pare că are, l-ai umilit, l-ai jignit; deja el este supărat cu problema pe care o are, iar tu îi mai pui încă o greutate pe umeri.

Iată cât de multă înţelepciune există în Sfânta Scriptură, chiar în lucruri din acestea simple, cum este mesajul Sfintei Evanghelii de astăzi, cu privire la compasiune, la milă. Aşadar înţelegem, şi acesta este mesajul Mântuitorului Hristos, El vrea ca noi să devenim oameni de compasiune autentică, nu de compasiune circumstanţială. De fapt, când zici compasiune circumstanţială, aceea nu este compasiune; compasiunea ori este o stare permanentă, ori nu este de loc. Nu poţi să spui: azi sunt milostiv, am compasiune, am o inimă bună, dar mâine am o inimă de piatră, poimâine iar am o inimă bună. Aşa ceva nu se poate. Când cineva este milostiv, aşa este natura acelei persoane, iar natura nu poate să fluctueze de la o stare la alta, aşa cum de multe ori ni se întâmplă nouă cu faptele bune şi rele, sau cu faptele pe care le facem şi cu acelea pe care nu le facem sau am putea să le facem. Dacă mila noastră se uită la faţa omului ca atunci când ar spune: „dacă ştiam că erai Hristos şi vii să-mi ceri, păi ce, nu-ţi dădeam?” înseamnă că la mijloc este un interes, iar aceea nu mai este compasiune, este o afacere; iar compasiunea oferită din interes nu are nici un fel de valoare mântuitoare.

De aceea sfatul Sfântului Apostol Pavel, care vorbeşte despre modul în care fapta bună trebuie făcută, să ne fie spre întărire duhovnicească şi spre folos în viaţa de zi cu zi: „Dacă cineva vrea să dea, atunci să dea cu voie bună, nu cu părere de rău şi nici de silă, căci pe dătătorul de bunăvoie, pe acela îl iubeşte Dumnezeu”.

Pr. Theodor Damian

Pr. Theodor Damian

Învăţătura despre Post în Tradiţia Ortodoxă

Când postiţi, nu fiţi trişti ca fățarnicii!

(Matei 6, 16)

Învăţătura creştină despre post este bazată pe prescripţiile şi practicile Vechiului Testament cu privire la diversele restricţii, legate de timpurile şi felurile mâncărurilor, în contextul trăirii unei vieţi duhovniceşti, adică a menţinerii unor raporturi ideale între om şi Dumnezeu.

Fiind prescris de Dumnezeu pentru om, postul este deci de origine divină. Trei sunt motivele pentru care Dumnezeu a rânduit omului postul:

1. Dumnezeu este Domnul, şi arată că este Domn, stăpân, prin porunci, ordine, instituţii. El ordonă, are grijă, face evident acest lucru, astfel relaţia între El şi om este clară şi precisă. Se ştie cu exactitate cine sunt partenerii de relaţie, rolul fiecăruia în relaţia dată. In Vechiul Testament de multe ori Dumnezeu vorbeşte cu poporul ales arătându-şi calităţile, atributele, puterile Sale, tocmai pentru a menţine clar în mintea oamenilor acest lucru: ei nu sunt singuri ci în relaţie cu El, Dumnezeul lor. Şi odată ce omul îşi cunoaşte locul său înaintea lui Dumnezeu, poziţia sa coram Deo, tocmai prin aceste ordine şi prescripţii pe care le dă în calitate de domn, de stăpân, aceasta generează un întreg mod de a fi care are menirea de a duce la mântuire. 

2. Al doilea motiv este legat de condiţiile geo-climaterice în care trăia poporul ales; în regiuni cu climă foarte caldă era un risc să se încurajeze folosirea unor alimente uşor alterabile, ca de pildă carnea de porc. De aceea prescripţii cu privire la regimul alimentar apar ca o necesitate. Un mod de alimentaţie raţional, igienic avea în vedere dezvoltarea unui corp sănătos şi prin implicaţii şi a unui spirit sănătos, aşa cum avea s-o definească proverbul latin mens sana in corpore sano ori aşa cum avea să atenţioneze Sf. Apostol Pavel mai târziu, vorbind despre grija faţă de trup, când atrăgea atenţia Corintenilor zicându-le: „Au oare nu ştiaţi că trupurile voastre sunt temple ale Duhului Sfânt?” (I Cor. 3,16)) Această idee confirmă învăţătura despre faptul că în teologia biblică între trup şi suflet există o strânsă legătură; acestea două sunt compatibile una cu cealaltă, nu incompatibile, aşa cum relaţia a fost înţeleasă în filosofia greacă unde trupul trebuia dispreţuit, ca tot ce e material, căci el era considerat închisoarea sufletului.

In teologia biblică trupul e în strânsă legătură cu sufletul, ele se influenţează şi se cresc reciproc. De pildă într-un trup sănătos se poate dezvolta un spirit sănătos, după cum un spirit sănătos, o înţelegere sănătoasă a lucrurilor poate impune trupului un regim sănătos de viaţă; în felul aceasta, de fapt, sufletul lucrează la procesul de transfigurare a trupului.

In acelaşi timp idea de grijă faţă de trup duce la doctrina biblică şi creştină cu privire la îndatoririle fundamentale ale omului faţă de creaţie. Creaţia lui Dumnezeu este foarte bună (Geneză 1,31), iar omul cununa creaţiei, a fost pus în mijlocul ei ca s-o înţeleagă mai bine, ca s-o stăpânească nu distrugând-o, ci cu grijă şi iubire, ca şi Dumnezeu. Trupul fiind parte din creaţia văzută a lui Dumnezeu trebuie deci să aibă parte de acelaşi respect, grijă şi iubire din partea purtătorului său.

3. Bazat pe această legătură de sensibilitate reciprocă dintre trup şi suflet este de înţeles că atitudinea pe care omul o are faţă de trup are profunde implicaţii spirituale şi invers. Este o evidenţă a experienţei vieţii zilnice că atunci când mâncăm şi bem prea mult, când ne îmbuibăm cum se mai spune, avem un alt mod de a fi decât atunci când suntem flămânzi. Într-un fel gândim şi ne comportăm într-o situaţie, în alt fel gândim şi ne comportăm în cealaltă. Este uşor de făcut experienţa acestor două extreme pentru a vedea diferenţa între modul cuiva de a fi în acele circumstanţe.

Deci dacă e clar că mâncarea influenţează modul de a gândi şi a ne comporta, atunci este foarte important să ştim cât, ce, când şi cum mâncăm, este necesar a avea un balans, un echilibru din acest punct de vedere, o moderaţie, o raţiune.

Această moderaţie, echilibrare cu privire la mâncare se numeşte post.

Dacă prin îmbuibarea cu mâncare multă vedem că mintea noastră este mult mai înclinată spre cele lumeşti, chiar spre lenevie, decât atunci când mâncăm moderat sau deloc, e clar că postul duce la ataşarea, înclinarea minţii, a emoţiilor noastre spre cele spirituale.

Iar mintea este o facultate a spiritului nostru. Aşadar când mintea noastră e ataşată de cele materiale, ea de fapt e în exil, în captivitate, în împrăştiere. Când mintea, ca parte a spiritului, a sufletului nostru e ataşată de cele spirituale, zicem că mintea e acasă la ea, la locul ei.

Starea normală a unei vieţi omeneşti este ca mintea să fie centrată pe problemele spiritului. Când mintea şi emoţiile se leagă de lumea spiritului doar marginal, atunci omul trăieşte nenatural, ori, cu alte cuvinte, în stare de alienare, de înstrăinare de propriul ei domeniu.

Deci postul îl ajută pe om în primul rând să se menţină în stare de naturalitate, de conformitate a natura şi prin aceasta, şi totodată, să se aproprie de Dumnezeu cel de la care avem sufletul. De aceea postul are o funcţie spirituală atât de importantă. El facilitează recolecţia, concentrarea la sine, introspecţia, meditaţia, gândirea la Dumnezeu.

De aceea în general postul este asociat cu rugăciunea, pentru că gândirea la Dumnezeu duce direct la rugăciune. O dată ce descoperi pe Dumnezeu în tine şi în afara ta, singurul lucru pe care-l poţi face în prezenţa Celui descoperit e să te rogi.

Postul şi rugăciunea deci confirmă, întăresc evoluţia, mersul sufletului, al vieţii omului pe calea cea dreaptă. Cu alte cuvinte, omul realizează aceea stabilitate interioară, siguranţă de sine întemeiată pe credinţă, atât de necesare unei vieţi reuşite. Prin post spiritul se întăreşte şi un spirit tare înfrânge mult mai uşor ispitele, tulburările, piedicile, asperităţile drumului vieţii noastre. De aceea, când ucenicii Săi n-au putut scoate un demon dintr-un om şi au întrebat de ce, Mântuitorul le-a spus că acel neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post (Matei 17,21).

Iisus Hristos însuşi a postit pentru a valida practica postului, importanţa ei, rolul ei salutar în viaţa de zi cu zi, şi se vede clar eficienţa postului din însusi exemplul Mântuitorului, care prin post şi rugăciune a biruit marile ispite de la diavol. Deci dacă Mântuitorul însuşi a dat atât de mare importanţă postului, chiar dacă noi n-am înţelege total, ci doar parţial toate raţiunile postului şi încă avem toate motivele, ca să nu spunem obligaţia morală întemeiată pe legătura noastră cu Hristos, de a aplica această practică în viaţa noastră pământească.

Postul însă nu constă numai în reţinerea parţială sau totală de la mâncare şi/sau băuturi pe diferite durate, ci şi în reţinerea de la diferite atitudini şi manifestări negative din viaţa noastră de zi cu zi.

Dacă aceste două nu sunt corelate, atunci postul nu mai este cu adevărat post, el nu-şi împlineşte rolul său mântuitor, el devine o expresie a unui ritualism sau legalism abstract, sec, lipsit de puterea sa transformatoare, transfiguratoare. De aceea atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament Dumnezeu şi Mântuitorul se ridică împotriva celor care împlineau postul şi alte rânduieli cultice fără însă a le corela, înrădăcina în solul unei atitudini noi, îmbunătăţite faţă de semeni şi de Dumnezeu.

Prima din atitudinile noastre „postitoare” faţă de semeni este smerenia care duce la îngăduinţă, toleranţă, acceptare şi iubire necondiţionată.

Pentru că smerenia, atitudinea opusă aroganţei, mândriei, este atât de semnificativă şi importantă pentru viaţa spirituală a omului, de aceea Mântuitorul o accentuează când vorbeşte despre post şi o leagă în acelaşi timp de post: „Iar tu când posteşti, zice Domnul, unge capul tău şi faţa ta o spală ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Matei 6, 17-18).

Aşa cum ştim în Tradiţia noastră ortodoxă, zilele de post sunt miercurea şi vinerea în timpul săptămânii, zilele de praznic ale Inălţării Sf. Crucii (14 Septembrie), ale înainte prăznuirii (ajunul) Crăciunului şi Bobotezei, ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 August) precum şi zilele din durata celor patru posturi de peste an: Postul Sf. Paşti, Postul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului, Postul Crăciunului.

Aceste patru posturi sunt rânduite înaintea sărbătorilor al căror nume le poartă pentru a facilita credincioşilor pregătirea sufletească, realizarea cadrului spiritual propice pentru întâmpinarea la modul ideal şi trăirea cât mai eficientă, autentică şi profundă a acestor mari sărbători din anul nostru calendaristic, liturgic. Când o sărbătoare este precedată de post, asta deja vorbeşte despre importanţa ei pentru viaţa noastră iar postul ajută şi pe om să fie vrednic de sărbătoare, şi sărbătoarea să fie mai uşor impropriată, trăită de credincios.

Cât priveşte cantităţile şi felurile de mâncare, adică forma sa văzută, materială, postul este de mai multe feluri, deci are o flexibilitate, o capacitate de adaptare la persoane şi situaţii tocmai pentru ca nici unul să nu fie lipsit de binefacerile pe care acesta le aduce în viaţa spirituală  a cuiva. Astfel există post negru, când nu se mănâncă nimic, mai lung sau mai scurt, adică de jumătate de zi, o zi sau mai multe zile, există post ce constă în renunţarea la carne, lapte, ouă, peşte, vin, untdelemn sau numai cu renunţarea la unele din acestea, cu excepţia dezlegărilor generale date de Biserică sau dezlegărilor speciale şi particulare date de episcop sau de preot. Există deci un mod de a posti pentru oricine; ceea ce e important este ca omul să accepte idea de a posti, să înţeleagă rolul şi importanţa lui în viaţa sa spirituală şi apoi, cinstit cu sine însuşi şi cu Dumnezeu, să-l aplice la propria sa viaţă, cu dezlegările de cuviinţă ale preotului şi episcopului unde situaţia o cere.

Într-adevăr, omul este ceea ce mănâncă, cum zice proverbul. Deci postul cu toate implicaţiile sale în viaţa noastră totală spune mult despre noi înşine, ne defineşte, ne conturează profilul spiritual moral.

Carne, mănânci şi numai carne, deci eşti al cărnii şi numai al cărnii, al pământului.

Dacă mănânci carne dar mai ştii şi să renunţi la ea, e ca şi cum ai deschide uşa spiritului să intre în trupul tău, să-l spiritualizeze, să-l rafineze, să-l îmbunătăţească, întărească, înalţe. Trupul lui Hristos mănânci, împărtăşindu-te cât mai des cu Sf. Euharistie, devii purtător de Hristos, hristofor, îl laşi pe Hristos să locuiască în tine, să se manifeste în tine, cum zicea deosebit de frumos şi impresionant Sf. Apostol Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).

Ca exemple în cele ale postului avem pe lângă Mântuitorul Hristos însuşi şi Sf. Apostoli, pe toţi Sfinţii care din veacuri şi-au dedicat în diverse feluri viaţa lui Hristos: cuvioşi, pustnici, martiri, eroi ai spiritului, oameni de credinţă ştiuţi şi neştiuţi, cu credinioşii şi sfinţii de printre noi cunoscuţi ori necunoscuţi, cu monahii şi monahiile din zilele noastre, exemple apropiate de noi, cunoscute fiecăruia dintre noi, oameni care în entuziasmul, dragostea şi dorul lor arzător după Dumnezeu demonstrează lumii că postul este posibil.

Toate cele spuse până aici nu trebuie să înfricoşeze pe nimeni. Postul nu înseamnă că cineva nu mai poate trăi viaţa sa normal, plenar, că nu se mai poate bucura de lume şi viaţă. Postul doar cheamă la echilibru fizic şi spiritual şi prin aceasta lasă şi mai mult loc bucuriilor şi tuturor manifestărilor sănătoase ale unei vieţi mature, autentice.

Căci dacă nu ne însănătoşim viaţa, ne-o îmbolnăvim. Ori una ori alta; cum atât de frumos observă şi cu deplină seriozitate recomandă Fericitul Augustin: „Dacă nu vei deveni spiritual până şi în carnea ta, atunci vei deveni carnal până şi în sufletul tău.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 28 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 33-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne pune în faţă pilda fiului risipitor, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Fiul şi fratele

Meditaţie la Duminica XXXIV-a după Rusalii (a întoarcerii fiului risipitor; Luca 15, 11-32)

Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu

şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost

gătită vouă de la întemeierea lumii.

(Matei 25, 34)

Ce surpriză neplăcută şi dureroasă poate să aibă o familie atunci când, la un moment dat, apare unul din copii şi spune părinţilor: dragii mei, trebuie să-mi daţi ce mi se cuvine, că eu vreau să plec, nu mai pot trăi în casa în care m-am născut. Lucrul acesta se poate întâmpla realmente şi-l vedem uneori în concret  în realitatea de zi cu zi. În asemenea situaţii ne punem tot felul de întrebări: sunt de vină părinţii care au determinat pe copil să ia această hotărâre poate fără să-şi dea seama, ori este copilul care datorită unor influenţe nocive, or setei de aventură, ori din alte motive, a decis să plece? Ne vine să credem că ceva nu este în regulă în acea casă, ceva s-a întâmplat, există o problemă.

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi ne pune înainte o astfel de întâmplare, tragică pentru familia respectivă, căci aceasta s-a dezmembrat atunci când se aştepta mai puţin. Fiul a venit la tată şi i-a zis: „Tată, dă-mi ce mi se cuvine din avere că trebuie să plec”. Este foarte interesant de remarcat că, la această cerere neaşteptată, tatăl nu i-a făcut fiului nici un fel de mustrare sau de morală. Nu i-a zis: Nu trebuie să pleci. Ce s-a întâmplat? Ce o să se aleagă de tine? Unde te duci? ş.a.m.d. Tatăl, pur şi simplu, într-o atitudine mai greu de înţeles, îi dă partea de avere şi-l lasă să plece. Cred că primul lucru care ar veni în mintea unui părinte care ar fi pus într-o astfel de situaţie ar fi întâi să încerce să-l oprească şi apoi să-l întrebe: Dar ce ţi se cuvine din avere? Ce înseamnă „mi se cuvine” ? Mai ales că vrei să şi pleci fără acordul meu. Totuşi, părintele acesta din pilda Sfintei Evanghelii nu pune nici o întrebare de acest fel fiului, ci pur şi simplu îl lasă să plece.

Această pildă, a fiului risipitor, ne pune în faţa unei mari probleme, aceea a risipirii. Ce este risipirea, ce înseamnă lucrul acesta, să risipeşti? Ce risipeşti? Risipeşti ceea ce este al tău sau ceea ce nu este al tău? A avut fiul acesta dreptul la avere? Iată una din întrebările cu care întâmpinăm această pericopă evanghelică. Dacă vorbim de risipire, trebuie să ne ducem cu gândul la faptul că atunci când risipeşti, debalansezi un sistem de echilibru, un sistem armonios. Când risipeşti deja produci un lucru împotriva ordinii naturale şi sociale, pentru că orice lucru, potrivit celor mai multe înţelegeri filosofice, potrivit credinţei noastre, are un scop, are un rost, are un rol. Dacă risipeşti, înseamnă că strici rostul, că debalansezi sistemul. A pleca din casa părintească şi a risipi averea înseamnă a ieşi de sub protecţia, de sub dragostea care te-a înconjurat până atunci şi care a dat sens vieţii tale. Răul, cum se vede, nu întârzie să apară. Fiul a ajuns să fie foarte slab, a ajuns foarte rău, într-o situaţie disperată, tocmai pentru faptul că el se dezmoştenise pe sine însuşi plecând din casa părintească, dintr‑un loc unde toate erau după rânduiala lui Dumnezeu. Plecând de acolo, a plecat din locul care îi dădea putere şi iată, a ajuns întru slăbiciune. Totuşi aici catastrofa fiului apare ca un rău necesar întrucât aceasta l-a trezit la realitate şi l-a determinat să revină.

Cu toate că avem tendinţa să-l privim pe fiul risipitor ca pe un exemplu negativ în viaţă, totuşi există la el şi o parte pozitivă. După ce a ajuns în pragul catastrofei şi al disperării, în inima lui a încolţit un gând, un gând dureros. A început să plângă, să-şi recunoască greşeala şi s-a decis să se ducă la tatăl lui şi să-i ceară iertare. Se gândea la câţi argaţi ai tatălui său se satură de pâine iar el, în ţara aceea depărtată, unde venise foametea, nu putea să se sature nici măcar cu roşcovele pe care le mâncau porcii pe care el ajunsese să-i pască. Aşa a ajuns să se gândească din nou la casa părintească, însă lucrul acesta arată totuşi un caracter practic; fiul era un om pragmatic, se gândea la ce trebuie făcut pentru a repara situaţia. Acest lucru este deosebit de pozitiv şi constructiv în viaţa lui, cum vedem din cele ce s-au întâmplat mai târziu. Deci, el s-a gândit la casa părintească, s-a comparat pe sine cu sclavii, cu fratele mai mare pe care l-a lăsat acasă. Pocăinţa încolţită în inima lui s-a dovedit a-i fi salutară.

Fiul a aplicat  un principiu aflat într-o rugăciune a Sf. Maslu: „De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”. Iată-l deci căzut şi decăzut, şi încă ce căzut şi ce decăzut! Totuşi a avut puterea sufletească, tăria de caracter să zică: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, voi înfrunta ruşinea, poate îmi voi lua pedeapsa, dar cel puţin îmi ofer şansa de a fi întrucâtva, dacă nu total, reintegrat în locul de care aparţin”.

Cam acesta este profilul fiului risipitor, în câteva cuvinte. Dar pilda evanghelică ne pune în faţa a încă două profiluri foarte interesante: fratele mai mare şi tatăl. Dacă fiul risipitor ne oferă un exemplu pozitiv de pocăinţă, de tărie de caracter, de umilinţă şi smerenie şi un exemplu negativ, acela al părăsirii unui loc călduros al siguranţei, al dragostei şi plecarea pentru a-şi risipi averea, iată că fiul mai mare, fratele lui mai mare, care de obicei poate să fie privit ca un exemplu pozitiv, pentru că el a rămas acasă să muncească pământul sub ascultarea tatălui şi să fie parte integrantă din familie contribuind la unitatea acesteia, are şi el partea lui negativă, aşa cum observă şi Constantin Noica. Filosoful român compară pe cei doi fraţi pe care el îi numeşte „Fiul” şi „Fratele”. Noica îi aseamănă cu Cain şi Abel şi arată că unul din cei doi fraţi din istoria biblică era păstor, iar celălalt era plugar. Unul era păstor, deci pleca, se ducea din loc în loc, iar celălalt stătea locului, şi spune Noica: „Întotdeauna cel care stă, îl ucide pe cel care pleacă; după cum Cain l-a ucis pe Abel, aşa şi Fratele l-a ucis pe Fiul”. Şi cum l-a ucis? Prin atitudinea pe care fratele mai mare a avut-o la întoarcerea acasă a fratelui mai mic. Căci spune Sfânta Scriptură că, atunci când a auzit fratele mai mare, venind el de la câmp, unde muncise din greu, că acasă este petrecere mare, a întrebat pe slugi ce se întâmplă. Şi acestea i-au spus că s-a întors fratele său şi tatăl lor a tăiat un viţel, pe care l-a ţinut pentru o ocazie cu totul specială şi l-a primit cu toată cinstea. Atunci s-a întristat foarte mult fratele mai mare şi a cerut socoteală, întrebându-l pe părintele său dacă se poate una ca aceasta, dacă a făcut el vreodată vreun lucru cât de cât asemănător cu ceea ce a făcut fratele său mai mic. El nu făcuse niciodată aşa ceva şi i-a reproşat tatălui că lui nu i-a dat niciodată măcar un ied, sau un miel să-l taie şi să se veselească cu prietenii lui. La care ştim ce a răspuns tatăl, însă Noica interpretează foarte frumos această atitudine şi spune că într-adevăr, este foarte rău să nu asculţi, cum fiul mai mic nu a ascultat de tatăl său, dar este la fel de rău ca să asculţi şi apoi să nu uiţi, adică să asculţi şi apoi să scoţi ochii pentru că ai ascultat. Deci întotdeauna, cel care ascultă nu trebuie să fie invidios, sau cu inimă rea, asupra celui care din motive numai de el ştiute, sau neştiute, sau din rânduieli care ne depăşesc şi pe care nu le cunoaştem, trăieşte şi acţionează altfel.

Am văzut că fratele mai mare era invidios pe fratele mai mic, pentru că fratele mai mic deşi a venit cu mâinile goale acasă, venind într-o situaţie pe care nimeni nu-şi imagina că putea să o aibă, totuşi, părintele i-a dat mai mult decât îi dăduse vreodată fratelui ascultător. Noica, în continuare şi-l imaginează cu un pas mai încolo pe fratele mai mare, ca fiind un om din societatea noastră. Bineînţeles că există „fraţi mai mari” peste tot. Noica şi‑l imaginează ca pe un moralist, ca pe unul care cere socoteală în dreapta şi în stânga, care pretinde că lui i se cuvin şi unele şi altele şi care face caz, face uz de meritele sale, că a ascultat, că a fost disciplinat, că s-a integrat în normele sociale ş.a.m.d. Iată cât de interesant îl descrie Noica pe acest frate mai mare, gelos, invidios pe fratele său mai mic: „Văd atât de concret pe Fratele acesta moral, încât îl aud judecând asupra lumii de azi, luând atitudine, ţinând prelegeri, participând  şi mai ales refuzând, pentru că este un om curios, ca orice fiinţă stătătoare, nu ca fratele care pleacă, păstorul – risipitorul. Este o fiinţă curioasă care va veni să vadă ce facem la şcoală şi cineva dintre noi îi va spune în faţă: tu eşti fratele fiului risipitor. El însă nu aude bine, căci toţi orgolioşii sunt niţel surzi. Şi va spune: scuzaţi-mă, eu sunt profesorul. Şi va aştepta să-l întrebăm ce materie predă, dar nu-l va  întreba nimeni”.

În concluzie, cu toate că de obicei avem tendinţa să îl vedem pe fiul risipitor în negativ, iar pe fratele lui mai mare în pozitiv, totuşi şi unul şi altul au atât părţi pozitive cât şi negative şi atât de la unul cât şi de la celălalt putem să învăţăm ceva, pentru a aplica în viaţa noastră duhovnicească.

Al treilea caracter, pe care ni-l pune înainte Sfânta Evanghelie este tatăl. Iată-l pe tatăl acesta care, oarecum pare să fie în umbră , pare să fie al treilea personaj al istorisirii, mai mic, undeva mai departe, mai retras, căci întotdeauna părinţii, taţii sunt mai retraşi şi lasă loc copiilor să se dezvolte, să crească, să fie văzuţi, evidenţi. Şi tatăl acesta, cum am văzut, la început nu i-a spus nimic fiului, nu l-a oprit, nu i-a făcut morală, nu a insistat să stea, poate ştiindu-şi copilul, ştiindu-i caracterul, poate ştiind că va fi inutil, orişicum. Şi atunci ne întrebăm de ce nu l-a lăsat să plece fără însă să-i dea partea de avere? Căci, putea să spună: dacă vrei să pleci, du-te şi înapoi să nu mai vii; nici nu vreau să mai ştiu de tine; dacă pleci nu-mi mai eşti fiu şi deci nu poţi să ai nici o pretenţie la avere. Nicidecum nu a procedat însă tatăl în felul acesta. Poate, că va fi gândit tatăl, dacă nu îi dau nimic, tot pleacă. Dar cu ce să trăiască, dacă nu am să-i dau, până când o să-şi facă un rost? Şi atunci, iată că în durerea pe care cu toţii ne-o putem imagina, tatăl nu numai că nu-l opreşte, poate că ştia că tot va pleca, dar îi şi dă, îi satisface cererea, îi dă probabil multă avere ca parte.

Tatăl, ni se spune de către Sfânta Evanghelie, când venea fiul risipitor spre casă, l-a văzut de departe, i-a ieşit în întâmpinare, l-a îmbrăţişat şi au început să plângă amândoi. Ce se întâmpla cu tatăl, că l-a văzut de departe? I-a trimis scrisoare fiul, că o să vină în cutare zi, la cutare oră, i-a dat telefon fiul din ţara îndepărtată unde îşi cheltuise averea, că în câteva zile urmează să ajungă? L-a anunţat în vreun fel oarecare fiul pe tatăl? Nicidecum. Cum se poate că tatăl l-a văzut de departe? Nu cumva, în inima lui nedesprinsă de fiul său, tatăl stătea zilnic, ore întregi scrutând depărtările să vadă dacă nu cumva vreo umbră apare la orizont, care să fie tot mai mare şi tot mai mare şi apoi să-şi recunoască fiul? Nu cumva tatăl se ruga poate, zi de zi la Dumnezeu să-i întoarcă fiul înapoi şi stătea cu ochii aţintiţi în zare până când, la un moment dat, l-a văzut? Când rugăciunea i-a fost ascultată pe când scruta depărtarea, deodată inima lui a bătut mai tare ca întotdeauna recunoscându-şi fiul de departe. Atunci a alegat în întâmpinarea lui, l-a cuprins şi l-a adus acasă şi i-a dat inel, cum spune Sfânta Scriptură, semn al puterii, i-a dat încălţăminte, i-a adus haină curată şi bună şi a tăiat viţelul cel gras pe care-l ţinea pentru ocazii cu totul şi cu totul speciale şi a făcut o mare petrecere. Pentru că „fiul acesta pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”, cum spune sfântul evanghelist. Încă o dată vedem ce sentimente poate să aibă un tată, un părinte, în general, pentru copilul său şi de cât sacrificiu este capabil pentru copilul acesta.

Pilda fiului risipitor reprezintă un extraordinar exemplu despre puterea pocăinţei, despre felul în care aceasta reface o relaţie, o familie, un sistem. Pocăinţa şi smerenia le învăţăm de la fiul risipitor; ascultarea şi disciplina, de la fratele lui; iertarea şi dragostea necondiţionată, chiar după grave jigniri, de la tatăl.

Dacă aceste trei exemple ar putea să devină parte integrantă a vieţii noastre, atunci, într-adevăr Dumnezeu, ca Părinte al tuturor, ne-ar reintegra şi pe noi în dragostea Sa, chemându-ne cu chemarea pe care vrem s-o auzim la a doua venire a Fiului Său: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 21 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 33-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne pune în faţă pilda vameşului şi a fariseului, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Virtutea vameşului şi virtutea fariseului

Meditaţie la Duminica 33-a după Rusalii (a vameşului şi a fariseului; Luca 18, 10-14)

Oricine se va înălţa pe sine se va smeri,

iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

(Luca 18, 14)

Chiar dacă afirmaţia va şoca, am să o fac totuşi şi am să spun, referindu-mă la pilda Sfintei Evanghelii de astăzi – dacă am putea şi noi să fim ca fariseul! În limbajul nostru obişnuit, imaginea fariseului este negativă şi aceasta, în special, ne duce cu gândul la dedublare, la ipocrizie, la faptul de a spune una şi a face alta, de a spune una şi a gândi altceva, la faptul de a te arăta binevoitor şi generos faţă de cei din jur şi în ascuns a-i judeca şi a-i condamna. Şi lucrul acesta nu este întru totul neadevărat, nu este întru totul desprins de textul Sfintei Evanghelii de astăzi, însă, dacă ne-am gândi numai la aceste aspecte legate de viaţa fariseului, atunci i-am face acestuia o nedreptate.

Aceasta este pe scurt naraţiunea Sfintei Evanghelii: a fost un fariseu şi a fost un vameş, după cum ne relatează Mântuitorul pentru a ne da un exemplu de comportament în faţa lui Dumnezeu; amândoi s-au dus să se roage la biserică, cum am zice noi în ziua de azi, la templu, cum era în vremea aceea. Fariseul a intrat în templu până înaintea Sfântului Altar şi a început să se uite în sus spre cer şi să dea socoteală de viaţa sa religioasă. Şi vom vedea că viaţa religioasă a fariseului era nu numai admirabilă, dar era şi demnă de invidiat, cum am zice noi azi, din mai multe puncte de vedere. Iată ce zice fariseul: „Doamne, îţi mulţumesc că sunt aşa cum sunt, sunt mulţumit de cine sunt. Îmi pare bine că m-ai lăsat să fiu în condiţia în care mă aflu. Eu postesc de două ori pe săptămână, vin la templu cu regularitate, dau zeciuială din tot cât câştig la templu, nu fur, nu spun minciuni, nu poftesc nimic din toate cele care nu sunt ale mele”.

Lucrul acesta este într-adevăr demn de admirat, ca să nu spunem chiar şi mai mult. Câţi dintre noi ar putea să se laude, chiar dacă ar vrea să se laude, în faţa lui Dumnezeu cu o astfel de viaţă religioasă! Să postească cu stricteţe de două ori pe săptămână, precum noi în cazul tradiţiei noastre, să dea zece la sută din cât câştigă, mult, puţin, însă zece la sută să ofere comunităţii religioase în care trăieşte pentru promovarea activităţilor duhovniceşti în comunitatea respectivă, să nu fure de la nimeni nimic, să nu spună minciuni, să nu poftească nimic din cele ce sunt ale aproapelui, să meargă cu regularitate la biserică. Iată un lucru deosebit de important pe care noi, de obicei îl neglijăm şi când ne gândim la fariseu, ne gândim întotdeauna la partea negativă a vieţii sale şi mai ales a trăirii sale interioare. Partea pozitivă este neglijată.

Iată ce se întâmplă cu vameşul. Vameşul a intrat şi el în templu şi l-a văzut pe fariseu, căci nu se putea să nu-l vadă. Deci a intrat, l-a văzut în faţă şi după cum arată iconografia bisericească, bazat pe naraţiunea scripturistică, vameşul s-a ascuns în  biserică după o colonadă şi „nu îndrăznea să-şi ridice ochii la cer, ci se bătea cu pumnii în piept şi spunea: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului”, relatează Sfântul Evanghelist. Deci, el nu dădea niciun fel de socoteală lui Dumnezeu. Probabil că unii vor spune că nici nu avea cu ce să se prezinte înaintea lui Dumnezeu ca să dea socoteală. Ştim că vameşii, deşi făceau parte din clasa socială de sus a poporului pentru că aveau bani, erau consideraţi ca fiind un fel de pleavă a societăţii pentru abuzurile pe care le făceau. Şi atunci, mulţi dintre noi, având imaginea clasică, tipică a vameşului, am putea spune că acesta nu avea cu ce să se prezinte înaintea lui Dumnezeu şi nici pe departe nu se aseamănă cu fariseul ca să dea vreo socoteală. Însă cea ce este bun la vameş este smerenia pe care Mântuitorul Hristos o laudă, drept pentru care îl fericeşte pe vameş şi ni-l dă drept pildă de viaţă duhovnicească şi nu pe fariseu.

Unul are smerenia, altul are aroganţa. Ştim că fariseul, cu toată viaţa lui religioasă, corectă şi de înalt nivel, totuşi, avea această aroganţă care îi diminua valoarea întregii sale vieţi corecte din punct de vedere religios. De unde ştim că era arogant? Nu din simplul fapt că dădea socoteală lui Dumnezeu de toate cele ce făcuse, care probabil că erau mai multe bune decât rele, însă puţinele rele, vedem că diminuează mult din valoarea celor bune, uneori le pierde chiar de-a dreptul. Vedem că fariseul, în timp ce se roagă, se compară cu ceilalţi, judecă şi condamnă căci zice: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt nici măcar ca acest vameş”; deci iată că fariseul îl văzuse pe vameş, deşi acesta s-a ascuns şi se ruga în taină undeva. Fariseul, probabil că în timp ce se ruga, se mai uita în dreapta, în stânga, cum şi noi când venim la biserică, în loc să ne concentrăm la sfântul altar, spre icoane, spre unde trebuie să ne concentrăm, ne mai întoarcem să vedem cine a mai venit în biserică, cum mai este îmbrăcat, de cine a venit însoţit ş.a.m.d. Acelaşi lucru îl făcuse şi fariseul. Era cu faţa spre sfântul altar, ridica ochii la cer, dar cum ştia el că a mai venit cineva în templu şi cum de ştia el că era un vameş şi nu era altcineva, mai ales că acesta era ascuns după o coloană şi nu se arăta aşa la vedere ca fariseul. Înseamnă că fariseul, rugându-se, se mai mişca, se mai întorcea, se mai uita şi iar începea să se roage şi lucrul acesta nu este tipic pentru modul în care trebuie să se desfăşoare o rugăciune. Deci l-a văzut pe vameşul din spate şi în conţinutul rugăciunii sale, el face această comparaţie total nelalocul ei, mulţumindu-i lui Dumnezeu, pe lângă toate celelalte pe care le primise pentru felul cum el era şi pentru felul că nu era nici măcar cum era acel vameş. În mintea lui probabil că spunea că acela este păcătos, că acela era aşa şi pe dincolo şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu că era mult deasupra lui.

În momentul în care s-a comparat cu vameşul, implicit l-a şi judecat. Dar când l-a judecat, l-a şi condamnat, căci în general judecata este însoţită de condamnare. În atitudinea spirituală a fariseului vedem aroganţă, vedem comparaţie, vedem judecare şi vedem condamnare. Acum, suntem puşi în situaţia să cântărim partea sa pozitivă şi partea sa negativă şi să vedem ce se alege din toate acestea. Pe de o parte el îşi dedica viaţa lui Dumnezeu, avea un comportament exemplar în comunitatea religioasă la templu şi în faţa lui Dumnezeu, căci atunci când postea, nu postea pentru comunitate, postea pentru el însuşi, pentru propria sa întărire duhovnicească, pentru aducerea asupra sa a harului lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt admirabile, însă iată că, pe de altă parte găsim tot atâta negativ în sufletul său, în mintea sa, în modul cum îşi desfăşura el viaţa interioară, încât nu ştim ce să credem. Oare era ceva bun legat de fariseul acesta, sau numai lucru rău; era partea negativă mai mică decât cea pozitivă sau partea pozitivă era mai mică decât cea negativă?

Această întrebare este lămurită de Mântuitorul Hristos care spune un lucru deosebit de interesant despre situaţia în cauză. Noi avem tendinţa la auzul acestei povestiri, mai ales după câte ştim noi şi ce ştim noi despre farisei, să-l condamnăm şi să spunem: da, este un exemplu negativ, deci toate faptele lui bune şi-au pierdut valoarea în faţa celor rele. Însă Mântuitorul Hristos ne spune altceva şi de aceea am început meditaţia liturgică de astăzi cu cuvântul acesta: „O, dacă am putea şi noi să fim ca fariseul”! Dacă el a pronunţat cuvântul „măcar” în legătură cu vameşul zicându-i lui Dumnezeu: „Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt nici măcar ca acest vameş”, atunci şi eu aş putea să spun: „O, de-am putea şi noi să fim măcar ca fariseul”! De ce? Pentru că Mântuitorul Hristos ne arată clar din răspunsul pe care îl dă prin Sfântul Evanghelist că deşi condamnă partea negativă a vieţii interioare a fariseului, nu anihilează complet partea pozitivă. Iată fraza din care înţelegem acestea: „Adevărat vă spun vouă, că mai îndreptat a plecat la casa lui vameşul, decât fariseul”. Cel care nu a dat nicio socoteală de nimic, ci numai a mers la templu şi s-a rugat: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului”, a plecat mai îndreptat decât fariseul. Dar şi fariseul a plecat îndreptat. Dacă nu era vameşul ca să avem noi comparaţia aceasta şi am fi auzit cuvântul Mântuitorului, atunci, Mântuitorul Hristos, nefiind vameşul, nu l-ar mai fi comparat în privinţa îndreptării pe fariseu cu vameşul. Şi care ar fi fost răspunsul? „A plecat fariseul îndreptat la casa lui”. Deci a făcut ce a făcut şi pentru aceasta el a plecat îndreptat. Numai că vine vameşul în biserică şi există comparaţia din care vedem caracterul fariseului şi modul lui de a înţelege viaţa. Aici vedem că, deşi fariseul rămâne îndreptat la nivelul lui, vameşul cel smerit se ridică deasupra. Însă ridicarea deasupra a vameşului nu scade nivelul normal, obişnuit la care se afla fariseul. Mai îndreptat a plecat acela, dar şi fariseul a plecat îndreptat la casa lui.

În acest context mă gândesc la cuvintele unui teolog din Evul Mediu care a spus că „Suntem în acelaşi timp şi drepţi şi păcătoşi” (simil justus et peccator). Deci toţi ne recunoaştem în imaginea celor doi. Dacă fariseul avea şi pozitiv şi negativ, lucruri bune şi lucruri rele şi vameşul avea lucruri bune şi lucruri rele. Faptul că el a venit în biserică şi s-a smerit, aceasta nu ascunde cine era vameşul, care era personalitatea lui adevărată, cum am spus la început, cum erau consideraţi vameşii în societate. Toată lumea avea o impresie foarte proastă despre ei prin lucruri reale, prin abuzurile pe care le făceau, mai precis pentru furtul şi minciunile pe care le spuneau. Deci nici vameşul, deşi el ne este prezentat aici pozitiv, nu era drept pozitiv, ci o anumită trăsătură de caracter ne este pusă înainte pentru a lua exemplu de la ea.

Probabil că, atâta vreme cât Sfânta Scriptură ne pune înainte aceste două personaje şi câtă vreme fiecare din ele are o parte pozitivă şi una negativă, ceea ce ni se cere este ca noi să luăm partea pozitivă de la fiecare. Adică, să postim şi noi de două ori pe săptămână, cum făcea fariseul, să ajutăm biserica cum ajuta el templul, dar într-un mod conştiincios, care vine din conştiinţă şi în acelaşi timp consecvent, să nu furăm, să nu spunem minciuni, să nu poftim cele ce sunt ale aproapelui. Adică să păzim şi noi cu stricteţe, să facem un efort să păzim cu stricteţe cele zece porunci, dar în acelaşi timp, în loc de a judeca, de a ne compara şi de a condamna, aşa cum făcea fariseul, în acest aspect să adăugăm sau să înlocuim partea aceasta din viaţa fariseului, cu partea bună din viaţa vameşului, adică să fim smeriţi, să venim cu toată smerenia în faţa lui Dumnezeu, înaintea semenilor noştri. Adică să venim şi noi, când ne rugăm şi să zicem ca şi fariseul, că nu se va supăra Dumnezeu: „Doamne, Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să postesc de două ori pe săptămână, că m-ai învrednicit să ajut biserica, Îţi mulţumesc că săptămâna asta m-ai ajutat ca să nu spun nici o minciună”. Aceasta implică faptul că îţi faci un rechizitoriu de conştiinţă la sfârşitul săptămânii pe care îl încununezi spunând: „Pentru toate Îţi mulţumesc, dar eu nu sunt vrednic. Mi le-ai dat pe toate, din generozitatea Ta, nu din vrednicia mea, Doamne, şi pentru aceasta mă rog Ţie în continuare, fii milostiv către mine, păcătosul”. Acesta ar fi, într-adevăr, un model de viaţă religioasă, un model de viaţă duhovnicească.

De foarte multe ori nu ceea ce faci contează, ci modul cum faci ceea ce faci. Dacă se întâmplă să faci o faptă bună şi o faci cu aroganţă şi-l umileşti pe acela pe care l-ai ajutat, atunci, modul în care ai făcut-o, aroganţa, faptul că l-ai umilit, că l-ai rănit sufleteşte, că l-ai diminuat în fiinţa şi în personalitatea sa pe acela pe care l-ai ajutat, se întâmplă că nu mai are valoare; ce ai făcut este desfiinţat de modul în care ai făcut. Se întâmplă ca uneori să ridici catedrale din faptele tale bune, dar dacă în acelaşi timp nu ai făcut cu gândul la Dumnezeu, cu dragoste autentică, adevărată faţă de aproapele, catedrala aceea se prăbuşeşte, întocmai ca cea a meşterului Manole, din legenda Mănăstirii Argeşului.

De aceea este deosebit de important să nu ne limităm numai la a face lucrurile care ne sunt cerute de legea Mântuitorului, de legea noastră strămoşească cum o numea Coşbuc, ci să dăm deosebită atenţie la modul cum le facem, iar smerenia nu este parte din ce faci, este parte din cum faci ceea ce faci.

Aşadar, să-L rugăm pe milostivul Dumnezeu, să ne învrednicească prin harul Prea Sfântului Său Duh, care se revarsă peste noi prin participarea la sfintele slujbe, a ne întări duhovniceşte; să ne lumineze mintea în aşa fel încât să putem culege ca albina, de la cei doi care ne-au fost puşi înainte ca exemple, partea cea bună şi în felul acesta să ajungem cu toată smerenia, în fiecare duminică la biserică, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat nouă, întocmai aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (I Tes. 5, 18). Să avem în permanenţă în sufletele noastre cuvântul de îndemn dar şi de laudă al Mântuitorului Hristos cu privire la smerenie care trebuie să fie atitudinea fundamentală a vieţii noastre, atunci când ne atrage atenţia zicând: „Oricine se va înălţa pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 14 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 17-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre femeia canaaneancă, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Rugăciunea de mijlocire

Meditație la Duminica a XVII-a după Rusalii (a Canaanencii; Matei 15, 21-28)

Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă

vindecaţi, pentru că mult poate

rugăciunea stăruitoare a dreptului

(Iacov 5,16)

Nu există persoană în viaţa aceasta care să nu fi fost pusă în situaţia de a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de mijlocire pentru altcineva apropiat, pentru cineva din familie sau uneori chiar şi pentru oameni mai îndepărtaţi şi în unele cazuri pentru oameni pe care nu i-a cunoscut. Rugăciunea de mijlocire este parte integrantă din viaţa noastră spirituală, pentru că trăim împreună şi suntem afectaţi de ceea ce se întâmplă celui de lângă noi. Nu putem fi nepăsători. Aceasta este o atitudine absolut firească; cel pentru care ne rugăm şi mijlocim, nu ne este cu nimic dator. Mijlocirea este o caracteristică normală, naturală, firească a persoanei umane, pentru că trăim unii cu alţii şi suntem afectaţi de ceea ce se întâmplă altora şi uneori, vrem ca alţii să nu mai sufere, pentru ca nici noi eventual, să nu mai suferim. Sunt cazuri când ne rugăm şi din inimă, dar şi din interes; uneori avem interesul ca persoana care se află într-o catastrofă să se poată salva, pentru ca să nu mai stea ca o sarcină pe spatele nostru. Însă, atunci când înălţăm rugăciuni pentru alţii, chiar şi din interes, îmi place să cred că inima lucrează totuşi. Spun asta în ideea că, într-un fel vorbind, nu ne suntem datori cu nimic unii altora sau că poate exista cazul unde ne rugăm pentru cei cărora nu le datorăm nimic; totuşi, dintr-un alt punct de vedere vorbind, suntem datori poate chiar total unii altora, pentru că nimic din ceea ce avem nu avem fără contribuţia şi ajutorul celorlalţi; oricum, ca idee generală, în cazul rugăciunii de mijlocire, nu ne obligă nimeni să mergem şi să mijlocim pentru ceilalţi, fie că îi ştim, fie că nu îi ştim. De aceea, dacă o facem totuşi, înseamnă că un apel s-a făcut, într-un fel oarecare, inimii noastre.

Problema mijlocirii este ridicată de textul Sfintei Evanghelii care o prezintă pe femeia canaaneancă ce vine la Mântuitorul Hristos, nu cu o cerere care se referea direct la persoana sa, ci cu o mijlocire, întrucât cea pentru care femeia se ruga era tocmai fiica ei.

Textul Sfintei Evanghelii ne oferă ocazia să investigăm mai în amănunt ce implică, sau ce înseamnă rugăciunea de mijlocire pe care noi cu toţii o practicăm aşa de mult, întrucât fiecare vine la biserică şi se roagă pentru cei de acasă, pentru cei din ţară, pentru cei de la serviciu şi pentru unii cu care venim în contact într-un moment sau altul al vieţii noastre şi care, credem noi, sau ştim,  ar fi într-o nevoie oarecare. De aceea şi acatistele şi pomelnicele exprimă grija pentru aproapele nostru, implicarea noastră în viaţa sa şi deci implicarea şi în suferinţa lor.

Pentru ca rugăciunea de mijlocire să fie eficientă are nevoie de câteva condiţii.

1.                  În primul rând este nevoie să conștientizăm că ne rugăm pentru celălalt, că suntem în comuniune cu acea persoană şi că această comuniune este temeiul rugăciunii noastre. Suntem în unire spirituală cu cel pentru care ne rugăm.

Fiinţa umană este o fiinţă de compasiune. Când  ne rugăm pentru alţii, şi chiar dacă nu ne rugăm, dar vedem că se întâmplă ceva cuiva, ne apucă un sentiment  de milă, şi uneori, de neputinţă, pentru că nu putem face ceea ce poate că inima noastră ne îndeamnă să facem, lucru de care persoana respectivă ar avea nevoie imperioasă.

Cuvântul compasiune cum ştim, înseamnă să pătimeşti împreună cu cineva, să-i împărtăşeşti patima, suferinţa, să pătimeşti şi tu. Latinii au preluat cuvântul passio de la greci, de la cuvântul pathos, care are acelaşi sens general. Când spunem uneori apatie, ne referim la lipsa de investiţie sentimentală, la situaţia când inima nu mai vibrează. Dimpotrivă, atunci când compătimeşti pe cineva, înseamnă că inima vibrează pentru acea persoană aflată în suferinţă. Deci când pătimeşti împreună cu cineva, şi aici este frumuseţea termenului compasiune, înseamnă că te afli sau te pui în aceeaşi situaţie. Dacă nu eşti tu atins de acea problemă, cel puţin te faci vulnerabil acelei probleme, şi de aici riscul ce caracterizează compasiunea deoarece problema care a afectat viaţa acelei persoane, prin apropierea ta de ea, prin trăirea  împreună în acea situaţie, poate să te afecteze şi pe tine şi într-adevăr ne afectează, pentru că atunci când ne milostivim  faţă de  cineva, când  ne  implicăm  în  viaţa  cuiva atins de o problemă oarecare, atunci, într-adevăr nu mai trăim viaţa ca mai înainte, trăim altfel. Poate acea problemă ne obsedează, poate că trebuie să ajutăm şi financiar, poate că uneori trebuie să dăm şi din timpul nostru ca să vedem ce se întâmplă cu acea persoană. 

Pilda samarineanului milostiv este semnificativă în acest sens. Când iudeul bătut şi jefuit de tâlhari (acela era un drum cunoscut ca fiind periculos, tocmai în sensul că era bântuit de tâlhari) zăcea în drum abia viu, primii  care au trecut pe lângă el, preotul iudeu şi levitul, probabil de frică, s-au dus mai departe. Samarineanul însă oprindu-se a riscat. El nu ştia dacă nu cumva era vorba de vreo boală contagioasă, dacă nu era o cursă care se întindea pentru a atrage pe alţii şi apoi a-i jefui, sau dacă era altceva necurat. El a riscat şi s-a oprit pentru a acorda ajutor. Dar, riscul a fost asumat din compasiune, pentru că l-a apucat mila când l-a văzut pe cel căzut. Iar viaţa celui milostiv se schimbă odată cu asumarea riscului şi oferirea ajutorului.  Samarineanul a scos bani din buzunar, şi-a întrerupt programul, s-a dus la un hangiu, a avut grijă de cele ce trebuiau pentru bolnavul respectiv, a promis că va achita la întoarcere orice cheltuială se va mai face suplimentar pentru îngrijire, ş.a.m.d. Dar riscul acesta poate deschide şi o poartă către lucruri minunate. Dacă ai riscat să te opreşti, după ce ai dat ajutor acelei persoane, se poate întâmpla ca acea persoană să îţi schimbe viaţa, poate devine un prieten cum nu ai mai avut niciodată, poate că de la acea persoană înveţi ceea ce nu ai auzit, nu ai văzut, nu ai învăţat nicăieri. Poate aceea persoană va deveni pentru tine nădejdea ta la caz de nevoie. Dacă ceva se întâmplă cu tine, ea va sări să te ajute cu orice risc. Cu toate că cineva ar putea spune că lucrurile nu se întâmplă întotdeauna aşa, asta nu înseamnă că şansa reciprocităţii nu există.

Când ai ajutat pe cineva viaţa ta decurge mult mai bogat, este îmbogăţită prin compasiunea arătată. Dacă ai suferit împreună cu acea persoană, ea a intrat în sufletul tău, căci suferinţa te marchează. Uneori, nu mai eşti unul, „eşti doi”. Recapitulând, atunci când accepţi să miluieşti pe cineva, când pătimeşti împreună cu cineva, iei suferinţa lui asupra ta şi înseamnă că te-ai unit cu acea persoană iar unitatea aceasta poate să devină de nezdruncinat. Poate să se şi zdruncine, dar poate să devină şi de nezdruncinat. Această unire sau comuniune este primul factor, prima condiţie absolut necesară pentru rugăciunea de mijlocire.

            2. Dar dacă te uneşti numai cu cel ce suferă şi nu te mai uneşti şi cu Dumnezeu, căruia I te rogi, atunci rugăciunea ta de mijlocire este ineficientă. Ce folos că te-ai unit cu persoana care suferă, tu care nu eşti vindecător, tu care nu eşti sursa vindecărilor, tu care eşti un muritor supus suferinţei şi vulnerabil la aceleaşi probleme care l-au afectat pe celălalt? Cu alte cuvinte, dacă ai realizat unirea cu omul, trebuie să o realizezi şi pe cea cu Dumnezeu.  Într-adevăr, mijlocitorul stă la mijloc. Dacă nu eşti unit cu un om, poţi să ceri omului aceluia ceva? Şi să fii sigur că te ajută? Poţi să îi ceri, dar nu poţi fi sigur că te ajută. Dar dacă eşti foarte apropiat de acea persoană, aşa ca în familie, soţ, soţie, copii, părinţi sau în prieteniile adevărate, atunci te duci fără probleme, cu inima deschisă, nici nu trebuie să mergi cu formulări deosebite, mergi fără emoţii, pentru că ştii că atât cât va putea persoana respectivă să te ajute, te va ajuta.

La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Dacă nu eşti unit cu Dumnezeu, cum te prezinţi înaintea Lui cu rugăciunea ta de mijlocire? Poate că te prezinţi, dar nu ştii dacă ai şanse de reuşită. De aceea, de foarte multe ori, chiar când ne rugăm  pentru noi înşine şi nu primim răspunsul de la Dumnezeu, sau nu-l primim imediat, sau deloc, poate fi pentru că nu ne-am unit cu Dumnezeu.

În consecinţă, şi unirea cu Dumnezeu este o condiţie esenţială pentru împlinirea rugăciunii de mijlocire. Acest exemplu banal este o ilustrare: Dacă, de pildă, ai un televizor acasă şi nu este pus în priză, nu vezi acolo nimic. Dar dacă uneşti sursa de curent, priza, cu televizorul prin cordon, atunci totul se schimbă. Când facem rugăciunea de mijlocire suntem asemenea cordonului care mijloceşte între priză şi aparat. Deci în cazul mijlocirii trebuie să fim uniţi şi cu sursa de curent, deci cu izvorul tămăduirilor, Dumnezeu, dar şi cu celălalt aflat în nevoie şi căruia-i întindem o mână de unire, o strângere de mână de comuniune şi solidaritate. Abia atunci rugăciunea este efectivă. Prin tine, care eşti ca un fel de cordon, trece puterea lui Dumnezeu şi îl ajută pe cel cu care suferi.

            3. O altă condiţie pentru eficienţa rugăciunii de mijlocire este aceasta: dacă vrem să Îl avem pe Dumnezeu cu noi trebuie să ne implicăm în viaţa aproapelui în mod natural şi obligatoriu. Trebuie. Implicarea în viaţa aproapelui este un imperativ necesar, pentru că Mântuitorul a spus: „Dacă vreţi să fiu cu voi, atunci să fiţi voi mai întâi, doi sau trei, împreună, şi atunci am să fiu şi Eu cu voi”. Cu alte cuvinte, aşa cum se exprimă Sfântul Evanghelist: „Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu împreună cu dânşii” (Matei 18, 20). Deci, vrei să-L ai pe Dumnezeu cu tine? Atunci trebuie să-l ai pe aproapele cu tine. Dintr-o dată, problema compasiunii, a pătimirii împreună, a suferinţei împreună, este semnificativă şi pentru propria noastră comuniune cu Dumnezeu. Îl vrei pe Dumnezeu de partea ta? Creează  comuniunea cu aproapele. Şi, evident, cu atât mai mult, cu cel ce suferă.

* * *

Biserica propovăduieşte şi întreţine, cultivă rugăciunea de mijlocire pentru toate aceste motive şi pentru că ele toate se reduc şi se împlinesc în principiul şi porunca dragostei creştine, centrul vieţuirii în Hristos, în Biserică. Ecuaţia este simplă: dragostea ta faţă de aproapele în suferinţă activează dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Aceasta nu se înţelege însă în sensul utilitar al cuvântului, ci în sensul principial.

În Biserică ne rugăm aşa de mult pentru noi înşine, dar şi pentru ceilalţi. Trebuie să fim atenţi când ne rugăm pentru ceilalţi în mod deosebit, să încercăm să ne implicăm sufleteşte, în sensul participării active, al rugii implicate, intense. În Biserică ne rugăm pentru bolnavi, pentru călători, pentru cei din închisori etc. Când ne rugăm este bine să încercăm să vizualizăm mental suferinţa pentru a face să ne vină mila în suflet, pentru a genera vibraţia compasiunii pentru celălalt.

De aceea, când facem rugăciunea de mijlocire este bine să conştientizăm ceea ce facem şi să-L rugăm pe Dumnezeu ca pentru milostivirea Sa cea mare, în primul rând, apoi pentru inima noastră bună pe care o avem şi care este temeiul rugăciunii  de mijlocire, şi în al treilea rând, poate pentru toate calităţile, pentru toate lucrurile bune ştiute şi neştiute pe care omul în suferinţă, pentru care ne rugăm, le are, deci pentru toate aceste trei motive, Dumnezeu într-adevăr să primească rugăciunile noastre pentru celălalt, iar noi să păstrăm în minte îndemnul Sfântului Apostol Iacob, care ne spune cuvânt de mare luare aminte: „Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului în lucrarea ei”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 7 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 16-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre pilda talanţilor, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Despre păruta discriminare

Meditaţie la Duminica a 16-a după Rusalii (pilda talanţilor; Matei 25, 14-30).

Cel ce are va mai avea, iar cel care nu are va pierde şi ceea ce i se pare că are

(Luca 8, 18)

Când auzim cuvântul acesta al Mântuitorului Hristos, parcă ni se pare că ceva nu este în regulă. Parcă lucrul acesta nu este dorit de oameni, parcă ar fi cumva anormal ca cel care are să aibă şi mai mult, iar cel care nu are să piardă şi puţinul pe care îl are, sau ceea ce i se pare lui că are. 

Totuşi, dacă ne uităm la viaţa de zi cu zi, la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu o dată vedem că lucrurile se întâmplă exact aşa cum spune Mântuitorul;  şi uneori protestăm, alteori ne indignăm, sau ne întrebăm cum se poate cel care are sute de mii de dolari sau milioane să mai câştige încă alte imense sume, chiar dacă prin însăşi munca pe care o desfăşoară, dar a avut spor şi a câştigat şi mai mult, iar cel care are aşa de puţin, deşi este muncitor, să aibă aşa de puţin spor în ceea ce face; ba mai mult, uneori se întâmplă şi catastrofe și pierde şi ceea ce are, se întâmplă că se mai şi îmbolnăveşte etc. Ni se pare deci, că lucrurile, deşi sunt aşa cum spune Mântuitorul, totuşi parcă nu trebuie să fie aşa. Parcă fac parte dintr-o altă categorie a logicii omeneşti. 

Iată însă că Domnul Hristos, în pericopa Sfintei Evanghelii de astăzi, care este legată de pilda talanţilor, răspunde la această problemă, abordează această problemă dintr-un punct de vedere cu totul deosebit şi pe care îl propun acum  spre reflecţie.

În primul rând este de remarcat faptul că pilda talanţilor este, pe de o parte, foarte cunoscută de credincioşi, iar pe de altă parte este, aparent, uşor de interpretat. Ştim ce zice Mântuitorul: un servitor a primit cinci talanţi de la stăpânul lui, altul a primit doi, altul a primit un talant. Un talant însemna pe vremea aceea o sumă enormă de bani. 

Deci stăpânul pleacă într-o ţară îndepărtată, pentru un timp oarecare şi încredinţează averea sa slujitorilor lui. Căci ce să facă cu averea ca să nu se ducă totul de râpă? Trebuia ca cineva să aibă grijă de ea şi atunci iată că a dat la unul cinci talanţi, la altul doi talanţi şi celuilalt un talant. Ştim că cel cu cinci a făcut zece, cel cu doi a făcut patru şi cel cu un talant, temându-se de stăpânul său şi ştiindu-l, cum frumos spune Sfântul Evanghelist, că „seceră acolo unde nu a semănat şi încearcă să adune acolo unde nu a vânturat”, temându-se deci de stăpân, merge într-un loc secret, îngroapă talantul în pământ cu gândul că acolo nu o să-l fure nimeni şi când vine stăpânul o să i-l poată da înapoi intact, aşa cum l-a primit. 

Intenţia sa, la prima vedere, este lăudabilă. Deci cu multă grijă, cu multă frică a gândit el în inima sa „mă duc să-l ascund, ca nimeni să nu-l afle, ca nimeni să nu mi-l poată fura, ca nici măcar eu însumi, dacă l-aş ţine la mine, sau aş încerca să-l folosesc, să nu-l pierd, sau încercând să-l folosesc să nu cumva să-l folosesc în mod rău, nechibzuit, din diverse motive şi apoi când vine stăpânul în loc de un talant să-i dau mai puţin şi atunci să am de suferit consecinţele”. Deci el vrând să apară bun în ochii stăpânului, cu toată grija pe care a avut-o în suflet în momentele acelea, s-a dus şi l-a pus în pământ şi ştim ce se întâmplă când vine stăpânul. 

Cel cu cinci, care a adus acum zece talanţi, a fost lăudat şi i s-a promis că va fi avansat. I-a spus stăpânul că a au fost credincios peste puţine lucruri dar că îl va pune responsabil peste multe. Cel care a primit doi talanţi a primit aceeaşi promisiune şi a fost lăudat exact în acelaşi mod de Dumnezeu: „peste puţine mi-ai fost credincios, peste multe te voi pune”; deci o mare înaintare în grad şi pentru acesta. 

Al treilea venind, i-a spus stăpânului, cum am zis: „am ştiut, Doamne, că eşti om aspru”. Iată cât curaj are sluga aceasta, care este pe de o parte de lăudat, în sensul că omul a rostit ceea ce avea în suflet, zicem noi. Era mai bine să-l vorbească pe stăpân pe la spate, să-l bârfească faţă de alţii?  Nu este mai cinstit dacă ai ceva faţă de cineva să mergi şi să-i spui omului în faţă ceea ce simţi şi să nu-l discuţi prin spate? Deci aparent sluga aceasta a procedat bine şi din punct de vedere al păstrării şi ascunderii talantului, dar şi din punct de vedere al modului în care s-a apropiat de stăpân şi i-a spus direct ceea ce simţea. Însă, când această slugă i-a spus stăpânului: „am ştiut că eşti om aspru”, de fapt, sluga voia ca prin această destăinuire să facă o justificare a lipsei sale de productivitate, a faptului că nu a muncit talantul. Nu i-a spus că „am avut foarte mare grijă şi din foarte multă dragoste pentru tine, stăpâne, am ascuns talantul, ca nu cumva să se întâmple ceva şi să nu fiu în stare să-ţi dau înapoi măcar ceea ce mi-ai dat, nu mai spun de înmulţit, de mai mult decât mi-ai dat, dar măcar ceea ce mi-ai dat”, căci şi această explicaţie ar putea să fie considerată lăudabilă. Însă el îi spune că era om rău, aspru, îi face această destăinuire personală, cu scopul de a-şi justifica lenevia, pe de o parte, sau poate frica şi nesiguranţa pe care o avea faţă de el însuşi, pe de altă parte. 

Ce se întâmplă când un om primeşte o sumă de bani, de pildă iată cum suntem noi aici veniţi în America, fiecare când a dat Dumnezeu, fiecare venit aici fără bani, dacă ne-ar da cineva o sută de mii de dolari, cu împrumut, pe toată încrederea, să-i dăm înapoi în doi ani de zile? Am fi salvaţi. Pentru că fiecare se gândeşte că ar investi banii în ceva, că are prieteni, cunoştinţe care au o afacere, care lucrează în diferite locuri, sau ar cumpăra ceva şi ar face banii să aducă alţi bani. Deci iată că slujitorul i-a primit, căci un talant era o sumă foarte mare, dar primindu-i nu a făcut nimic cu ei. De ce? Dacă tu ai primi o sută  de mii de dolari de la cineva chiar cu condiţia de a-i înmulţi, te-ai bucura. Însă dacă în momentul în care primeşti banii îi ascunzi pentru că îţi este frică să nu cumva să-i pierzi, nu înseamnă că este o anumită nesiguranţă de sine în situaţia aceasta, că nu ştii dacă eşti în stare să valorifici suma aceea în mod corect, te temi de tine însuţi, că te ştii slab, că pe undeva, te ştii mai puţin capabil şi temându-te de o recompensă negativă, temându-te poate de o pedeapsă, deci preferi să ţii banii ascunşi şi peste doi ani de zile când vine stăpânul, să-i pui în faţă aşa cum ţi i-a dat? 

 Lucrul acesta vrea Mântuitorul Hristos să-l aducă înaintea noastră prin pilda talanţilor de astăzi. Ce se întâmplă în sufletul acelui slujitor care nu a avut încredere în el însuşi ca să purceadă la o acţiune care i-ar fi adus apoi avansarea şi dacă vorbim din punct de vedere religios, teologic, spiritual, salvarea. Spun salvarea, mântuirea, pentru că, de fapt, el a fost trimis în întunericul cel mai din afară unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, care este un fel de a vorbi biblic despre iad, deci trimis departe de la faţa lui Dumnezeu.

 Mulţi dintre noi, punându-ne în situaţia slugii celei de a treia, poate că am zice către stăpân următoarele: „Stăpâne, mie mi-ai dat un talant. Dar aş vrea să te întreb de ce mi-ai dat mie numai un talant şi slugii celeilalte de lângă mine, care este fratele meu,  i-ai dat doi şi celuilalt frate i-ai dat cinci talanţi? Nu suntem noi tot aceleaşi slugi, pe aceeaşi poziţie de slugi? 

Sau dacă vorbim despre copii și ne raportăm pe noi la Dumnezeu ca Părinte, atunci nu suntem noi toţi copii în faţa Lui, nu este Dumnezeu părinte în mod egal şi pentru X şi pentru Y şi pentru fiecare dintre noi? Este Dumnezeu părinte mai mult pentru unul şi mai puţin pentru altul, este unul copil vitreg şi altul copil direct, adevărat al Părintelui Ceresc? 

Aceasta este întrebarea pe care acel slujitor, poate chiar de la început, de la împărţirea talanţilor, ar fi putut să o pună zicând: „stai puţin, dar de ce îmi dai numai unul, de ce nu distribui în mod egal şi vedem noi după aceea cine şi cât înmulţeşte? Dacă ai da la fiecare câte cinci şi unul ar aduce zece, altul ar aduce cincizeci şi eu nimic, atunci sunt de acord să primesc pedeapsa cuvenită, sau mustrarea cuvenită. Dar dacă-mi dai numai unul, înseamnă că mă crezi incapabil, de aceea mi-ai şi dat numai unul, că altfel mi-ai fi dat cinci. Dar dacă mă crezi incapabil, atunci de ce mai îmi dai, ca să-mi mai creez griji şi frică în mod inutil”? 

Sau poate cineva să întrebe: “De ce Dumnezeu a creat pe oameni mai mult capabili şi mai puţin capabili?” Căci distribuţia inegală a talanţilor, presupune, dacă aplicăm această pildă la darurile sufleteşti, presupune că unii au mai multe daruri sufleteşti şi alţii  mai puţine. Înseamnă că Dumnezeu, când a pus darurile sufleteşti în oameni la Creaţie, prin naştere, deja a distribuit în mod inegal, pentru că darul lui Dumnezeu este o putere divină în om, o capacitate, o abilitate de a face ceva şi atunci de ce să mai cer de la cineva care a primit puţin, căci şi aşa este incapabil? Ca învăţători, gândim şi noi uneori despre copii la şcoală că dacă unul şi aşa este slăbuţ, săracul, nu-i mai cerem foarte mult, îi cerem mai puţin. Deci dacă ţi se aduce talantul înapoi, tu fără să spui măcar „mulţumesc”, pentru că ţi l-a adus înapoi şi că nu ţi l-a pierdut, îl mai și pedepseşti?! 

Bineînţeles că pe de o parte ni se pare logic ca cineva să pună o astfel de întrebare, dar pe de altă parte simţim că ceva nu este în regulă cu această întrebare şi că slujitorul care ar gândi în felul acesta, nu ar fi îndreptăţit să gândească aşa şi că ceva îi lipseşte, că un secret anume trebuie să justifice poziţia stăpânului care distribuie darurile în mod inegal şi care totuşi, cere de la fiecare să muncească din greu şi să facă tot posibilul pentru a înmulţi darul. Mult, puţin, asta este rânduiala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ştie cel mai bine ce şi cât îmi este mie de folos, deci cât pot eu duce şi ce pot face. Eu aş putea să spun că pot duce foarte mult. Dar Dumnezeu ştie foarte bine dacă eu, de exemplu, pun un sac în spinare, câţi kilometri îl pot duce şi dacă nu voi cădea strivit după primii zece, douăzeci de paşi. Când nu am sacul în spinare pot să spun că am impresia că pot să-l duc şi să întreb de ce nu mi-a dat şi mie un sac plin să-l car. Dar Dumnezeu ştie dacă eu aş putea să-l duc sau nu.

Însă pilda talanţilor, cu distribuţia lor inegală, cred că se referă de fapt la cu totul altceva. Distribuţia inegală a talanţilor este o metaforă, un simbol al inegalităţilor psihologice şi sociale din lumea în care noi trăim. Chiar dacă venim cu toţii în lume cu acelaşi număr de calităţi, cine ne spune nouă că unul are mai multe calităţi decât celălalt? A căutat cineva până în adâncul cel mai de jos al sufletului său să vadă că într-adevăr este fără de calităţi şi fără de daruri? Nu cumva lipsa de „daruri” este o consecinţă a lipsei de explorare a sufletului nostru de către noi înşine? Nu cumva când spunem că unul este mai deştept şi unul este mai puţin deştept, că unul este mai capabil, altul mai puţin, nu cumva ne complexăm pe noi înşine degeaba? Dacă am căuta cu insistenţă în adâncul sufletului nostru, vom vedea că poate avem alte daruri, pe care altul nu le are, dar că nimeni, cum explică Sfântul Apostol Pavel, nu este fără dar (I Cor. 12). Deci Dumnezeu dă fiecăruia daruri; dar unii le descoperă, alţii nu le descoperă, unii descoperă cinci, alţii descoperă zece. 

Deci se poate întâmpla că datorită împrejurărilor prin care trecem în viaţă nu descoperim toate darurile pe care le avem; alţii le descoperă tot datorită împrejurărilor prin care trec, sau datorită modului în care îşi trăiesc viaţa, care poate este mai organizat; aşadar constatăm că în viaţă suntem inegali, însă aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ne-a creat inegali. 

Iată un exemplu: o profesoară îşi cunoaşte elevii. Ea ştie cui să dea cât, şi de ce, când e vorba de sarcini. Împărţirea „discriminatorie” a talanţilor, a sarcinilor, ţine de realitatea performanţei fiecărui om. Toţi ne naştem capabili de performanţe pe treptele superioare ale oricărei măsurători; dar nu toţi performăm în egală măsură  pentru motive de caracter, de circumstanţe, de filosofie de viaţă, motive care nu intră aici în discuţie. In discuţie intră faptul că profesoara îşi cunoaşte elevii precum stăpânul slugile şi împarte sarcinile în consecinţă.

În acest context, cum ştim că pilda talanţilor, cu distribuţia lor inegală, nu se referă la crearea noastră de către Dumnezeu în mod inegal, ci la firea și la poziţiile noastre pe care le avem  în lume şi în societate, şi care sunt inegale? Ştim din două lucruri și aici este secretul dezlegător al pildei. 

Primul: ştim că atunci când se întoarce stăpânul, îl răsplăteşte pe cel cu cinci talanţi care a făcut încă cinci cu o înaintare în grad şi pe cel care a primit doi talanţi şi care aparent ar fi mai puţin capabil decât cel cu cinci, pentru că a primit doi, îl răsplăteşte în mod egal, fără nici un fel de discriminare, ca şi pe cel dintâi. Nu-i spune: „tu ai primit cinci talanţi şi ai făcut zece, am să te pun să fii la acel nivel, iar tu ai primit doi şi ai făcut patru, te avansez şi pe tine, dar trebuie să te pun la un nivel inferior celui cu cinci, care a făcut zece”. Nu. Dumnezeu îi avansează şi pe cel cu doi şi pe cel cu cinci în egală măsură, pentru că li se adresează amândurora cu exact aceeaşi formulă: „Bine, slugă bună şi credincioasă. Peste puţine ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău.” La nici unul nu se adresează diferit şi vedem că, chiar dacă au avut mai mulţi talanţi sau mai puţini, însă prin faptul că au muncit ca să-i înmulţească, Dumnezeu îi răsplătește; El nu se uită la cantitate, ci se uită la calitate, la efort: ai muncit sau n-ai muncit, ai făcut sau n-ai făcut, sau ai aşteptat să vezi ce se mai întâmplă. Cam așa cum zice parafraza unui cunoscut proverb: „Ce poţi face azi, lasă pe mâine, că poate poimâine nu trebuie să mai faci”, proverbul fiind „Ce poţi face astăzi nu lăsa pe mâine”. 

Vedem că uneori unii inversează raţiunea de a fi a proverbului ca să-l aducă în favoarea lor. Aşa se întâmplă cu cei leneşi, cu lenevia. Leneșul zice: „lasă că fac eu mâine” şi în ziua următoare spune iar „mâine” şi se trezeşte la un moment dat că deja termenul a trecut. De aceea zicea N. Iorga atât de semnificativ și de frumos: „Pentru odihna ta să laşi în fiecare zi, până la moarte, ziua de mâine”.  

Înseamnă că efortul, munca insistentă, susţinută, aceasta îi place lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuşi este un Dumnezeu muncitor, lucrător. Nu spune Mântuitorul Hristos: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17)? Şi mai ştim că Dumnezeu a creat lumea și apoi o menţine prin conducere sau guvernare și prin păstrare sau conservare. Ca să conservi ceva, o gospodărie, ca să conduci o gospodărie, să o menţii, asta implică muncă şi  efort, capacitate, mare grijă şi dragoste. 

Mai ştim că Dumnezeu nu ne-a creat în mod discriminatoriu şi din altă pildă a Sfintei Evanghelii, aceea cu lucrătorii viei (Matei , 20): unul a venit să lucreze via stăpânului din ceasul întâi, altul a venit să lucreze din ceasul al treilea, altul în ceasul al şaselea, altul în ceasul al nouălea şi la sfârşit, stăpânul a mai mers pe stradă şi a mai găsit câţiva care nu aveau de lucru şi au ajuns în ceasul al unsprezecelea şi le-a dat şi lor de lucru iar la sfârşit i-a chemat pe toţi la plată. Celui care a lucrat din ceasul întâi i-a dat aceeaşi plată ca și  aceluia care a lucrat în ceasul al unsprezecelea. Pe bună dreptate, aparent, muncitorul care a venit la început şi care a făcut acelaşi lucru cu cel care a venit la sfârşit a spus: „Doamne, dar n-am venit eu din ceasul întâi? Îi dai acestuia care a lucrat numai o oră, la fel ca şi mie care am lucrat de la bun început?” Şi atunci stăpânul i-a zis: „Cu cât ne-am tocmit? Cu zece dolari. Dacă ne-am tocmit cu zece dolari, poftim zece dolari, iar dacă eu vreau să-i dau şi celui din urmă tot zece dolari, eu cu banii mei şi cu averea mea fac ce vreau şi împart cum vreau şi cui vreau. Cu tine m-am tocmit cu zece, ia ce-i al tău şi ne mai vedem altădată”. Aşa l-a tratat stăpânul pe slujitorul protestatar, care iarăşi spun, aparent, a avut dreptate să gândească în felul acesta. 

Dar ce înţelegem noi prin această pildă? Înţelegem că, deşi oamenii sunt inegali din anumite puncte de vedere, aici , în pildă, unul vine în ceasul întâi, altul în ceasul al treilea ş.a.m.d., deci apariţia pe ceasuri arătând, din nou, inegalitatea din lume, Dumnezeu totuși îi tratează pe toţi la fel, pentru că El nu se uită la cantitate ci la calitate, la voința de a munci. 

În ce relaţie eşti tu cu Dumnezeu, aceea contează şi potrivit acestei relaţii, îţi dă Dumnezeu tratamentul cuvenit. De exemplu, dacă cel cu cinci talanţi ar fi îngropat talanţii în pământ, chiar dacă era mai capabil, dar dacă-i îngropa în pământ, va fi fost tratat cu aceeaşi pedeapsă ca şi cel care a primit un talant și l-a îngropat. Şi invers, cel cu un talant dacă l-ar fi înmulţit, să facă nu zece, nu douăzeci, numai doi, numai unul şi jumătate, atunci Dumnezeu i-ar fi spus ca şi celui cu cinci talanţi: „ bine slugă bună şi credincioasă, vei avea un rang mai mare în Împărăţia mea”. Deci vedem că pe Dumnezeu nu-L interesează cantitatea, ci munca, efortul.

Aşadar, morala pildei este îndoită. Pe de o parte munca, efortul sunt apreciate de Dumnezeu. Indiferent cât de puţin ţi se pare că ai, răscoleşte, caută în sufletul tău,  şi vei găsi daruri pe care niciodată nu le-ai bănuit că le ai; pune-le în lucrare şi astfel vei fi vrednic de Dumnezeu căci  Dumnezeu Însuși este lucrător şi muncitor. În al doilea rând, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne cheamă pe toţi la o răsplată; indiferent cât munceşti, principalul este să munceşti şi te vei bucura de răsplata divină şi ştim că răsplata divină este o răsplată generoasă. 

În sfârşit, mai amintesc aici proverbul care zice că „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu îţi bagă”. Acum ştim că şi proverbul acesta, ca şi celălalt pe care l-am menţionat mai înainte, are parafraza lui, căci se zice: „Dumnezeu îţi dă şi-ţi bagă şi în traistă”, dar nu ai nici traistă uneori. Şi atunci trebuie să nu-ţi pierzi traista care este ea însăşi un dar sufletesc. În această traistă trebuie să ţinem ceea ce am primit de la Dumnezeu şi să punem ceea ce trebuie să Îi oferim în urma muncii noastre.

Aceasta este partea noastră de contribuție la marea operă a mântuirii. Dacă nu facem aşa şi ne lenevim neînmulţind darurile pe care le-a pus Dumnezeu în noi, ştim ce ne aşteaptă. De aceea e bine să trăim luând aminte la îndemnul lui Iorga: „Pentru odihna ta să laşi în fiecare zi, până la moarte, ziua de mâine”, dar și la atenționarea Mântuitorul Hristos: „Cel care are va mai avea iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce i se pare că are”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 31 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

P.S. După Sf. Liturghie va avea loc parastasul pentru Doamna Nuţi Ionescu (Lenuţa Ferary) trecută zilele acestea la cele veşnice precum şi adunarea generală a parohiei.

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 32-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre cazul lui Zaheu, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Căutarea lui Dumnezeu

Meditaţie la Duminica a 32-a după Rusalii (a vameşului Zaheu; Luca 19, 1-10)

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă. (Matei 6, 33)

            Întâmplarea pe care o relatează Sf. Evanghelist Luca în legătură cu vameşul Zaheu este în aparenţă simplă, şi aproape că dintr-odată înţelegem mesajul pe care vrea să ni-l transmită sfinţitul scriitor.

            Totuşi, dacă privim mai cu atenţie felul cum se desfăşoară faptele prezentate aici, vedem câteva aspecte care ar putea să ne intereseze în mod deosebit, care ar putea să aibă implicaţii directe în viaţa noastră, astfel confirmându-se încă o dată valoarea universală, pentru toate timpurile, a învăţăturii Mântuitorului nostru.

            Iată, de exemplu, trei lucruri, între altele, asupra cărora putem reflecta în acest context: unul referitor la căutare, al doilea, la ieşirea întru întâmpinare, şi al treilea la legătura dintre casa omului şi casa lui Dumnezeu.

            Pentru a fi mai aproape ce ceea ce se relatează în Sf. Scriptură, pentru a înţelege mai bine mesajul ei, este potrivit să ne situăm noi înşine pe poziţia celui despre care vorbim. Zaheu este fiecare dintre noi: Noi suntem un Zaheu, cu caracterul nostru, cu împrejurările vieţii în care trăim, cu specificul şi cu nivelul nostru de înţelegere a lucrurilor. Vorbind deci despre căutare ne putem imagina cum cea pe care o face Zaheu devine propria noastră căutare. De aceea este util a ne întreba: ce şi cum căuta el şi ce şi cum căutăm noi.

            Desigur că noi toţi, în viaţa noastră, căutăm binele, frumosul şi adevărul, lucruri despre care ne-a învăţat şi Mântuitorul Hristos şi gânditorii şi filosofii din vechime, de înainte şi de după Mântuitorul.

            Pentru a fi obiectivi, trebuie să recunoaştem că fiecare din noi căutăm în viaţă un anumit confort, căutăm să obţinem tot felul de lucruri necesare şi utile, care ne sunt plăcute, care ne pot înălţa sufleteşte, care ne pot ajuta la împlinirea idealurilor ce ne-am făurit. Deci, din anumite puncte de vedere ne asemănăm mult cu Zaheu, dar rămâne să vedem dacă şi din alt punct de vedere, subliniat de textul Sf. Evanghelii. Este vorba, pe lângă tot felul de alte căutări, şi de căutarea lui Dumnezeu pe care Zaheu a realizat-o.

            Aceasta poate fi, ca multe alte acţiuni ale noastre, conştientă, deliberată, voluntară, după cum şi instinctivă. Îl căutăm pe Dumnezeu conştient pentru că cineva ne vorbeşte despre Dumnezeu. Pentru că cineva ne propovăduieşte credinţa. Ştim de la Sf. Pavel ca această credinţă vine din auzite (Rom. 10, 17), deci cineva ni‑L descoperă pe Dumnezeu ca valoare supremă spre care trebuie să tindem, de care trebuie să ne lipim sufletul. Ne vorbeşte despre Dumnezeu, şi dacă ne-a convins, începem să împlinim pas cu pas, cu posibilităţile ce ne sunt proprii, această căutare. Pe de altă parte însă, pe Dumnezeu Îl mai căutăm şi în mod natural, instinctiv, pentru că sufletul nostru este, cum ştim, scânteie din dumnezeire, de aceea el tinde în mod firesc să se întoarcă la Dumnezeu, să se apropie de El, să redobândească cu El comuniunea totală, plenară.

            Pe Dumnezeu Îl găsim peste tot: şi în noi înşine şi în locaşul de cult şi în afara locaşului de cult, la casele noastre. Atunci când Îl căutăm la noi acasă însă, parcă nu simţim prezenţa Lui la fel de concret ca atunci când Îl căutăm în casa Lui, în locaşul cel sfânt, căci şi Mântuitorul numeşte biserica, templul, casă a Tatălui ceresc (Luca 2, 39).

            Şi totuşi: de câte ori nu venim la biserică şi plecăm fără sentimentul că L-am găsit pe Dumnezeu! Poate oricui s-a întâmplat vreodată să plece de la biserică aşa cum a venit, fără să se fi petrecut vreo transformare deosebită în sufletul său.

            Atunci acel om nu L-a găsit pe Dumnezeu, deoarece pentru a-L găsi trebuie să existe două lucruri: o credinţă permanentă şi o dorinţă statornică şi profundă, în acest sens. Aici se potrivesc foarte bine cuvintele Fericitului Augustin care zicea: “Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”!

            Nu-L poţi găsi pe Dumnezeu dacă dai dovadă de o credinţă de ocazie şi dacă dorinţa ta de a-L găsi este sporadică, nu permanentă.

            Deci aceste două elemente amintite, deschid uşa sufletului nostru ca să poată intra acolo Împăratul slavei.

            Acest Zaheu a ieşit în întâmpinarea lui Dumnezeu, L-a căutat şi L-a găsit. A găsit ceea ce a căutat, deşi, cum vom vedea, Zaheu este un personaj destul de curios.

            El este vameş, mai mare al vameşilor, şi pentru că era bogat, făcea parte din aşa zisa lume bună, dar în sufletul său, el trăia stări contradictorii pe care nu şi le putea explica. De ce? Pentru că făcea abuzuri transformând uzul legii vamale în abuz personal, pentru că fura din ceea ce nu era al său, percepând taxe cu mult mai mari decât cele prescrise de tarifele vamale, fapt care, firesc, îl îmbogăţise.

            Ştim că, în general, cei bogaţi se gândesc mai puţin la Dumnezeu pentru că au de toate, îşi fac ei înşişi toate lucrurile de care au nevoie, în timp ce omul mai necăjit are mai mult de cerut de la Dumnezeu, şi lucruri materiale, dar poate mai mult lucruri spirituale; el cere răbdare, înţelegere, milostivire de la Dumnezeu. Cam aşa ne-am învăţat noi să privim situaţiile acestea, ale bogatului şi săracului, deşi întotdeauna pot exista excepţii.

            Zaheu era bogat, ni se spune; e de presupus deci că nu era vameş de puţine zile, ci de multă vreme; şi ca vameş vechi, bogat fiind, era cunoscut de cei din jur, şi totuşi, vedem că el, în momentul în care aude vorbindu-se de Hristos Cel ce făcuse atâta vâlvă în Israel, lasă toate şi nu se sfieşte de concetăţenii săi, se îmbulzeşte cu ceilalţi pe calea pe care urma să apară Hristos, ba mai mult se urcă într-un copac.

            Nouă ne-ar părea oarecum ridicol lucrul acesta. Am mai văzut poate prin copaci oameni mai de rând, atunci când se întâmplă ceva, undeva, şi când, în general, mulţimile se îmbulzesc. Dar oamenii zişi din lumea bună, nu prea se suie în copaci, ci se sfiesc oarecum să facă acte de felul acesta, care - cred ei - le-ar ştirbi din demnitatea sau autoritatea lor; şi totuşi Zaheu, bogat, bine îmbrăcat, se îmbulzeşte cu toţi ceilalţi şi se urcă în copac să-L vadă pe Mântuitorul Hristos. Ce va fi fost în sufletul său, nu ştim; pe de o parte fură din avutul semenilor săi, pe de altă parte este râvnitor spre o întâlnire pe care nici el nu putea s-o înţeleagă prea bine; ce voce îl chema pe calea aceea, ce impuls îl făcea să se urce în copac? Dar s-a simţit chemat, îndemnat, împins din urmă spre Hristos, chiar dacă nu ştia care vor fi urmările acestui act al său.

            Şi Mântuitorul Hristos ajunge în dreptul lui, se uită la el, “îşi ridică ochii” cum zice Sf. Evanghelie, îl vede, şi înainte ca Zaheu să-i adreseze vreun cuvânt, El i s-a adresat întâi. Dar e interesant să observăm un lucru: Mântuitorul nu dialoghează cu Zaheu, nu face o convorbire cu el. Ar fi putut să-i spună ceva care să fi necesitat o completare sau un răspuns din partea lui Zaheu. Mântuitorul nu l-a întrebat: “Zaheu, vrei să vin la casa ta?”, întrebare care ar fi necesitat un răspuns oarecare, ci, ştiindu-i viaţa, frământările, păcatele, ştiind că aici este ceva de recuperat, îi zice simplu: “Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi se cade să fiu în casa ta” (Luca 19, 5).

            Trebuie remarcat aici că nimeni nu i-a spus Mântuitorului cum îl cheamă pe omul acela suit în copac şi totuşi, Zaheu, simţindu-se chemat pe nume, va fi fost cuprins de un fior, de emoţii, căci el nu se aştepta să fie strigat pe nume; poate el s-ar fi dorit nevăzut de cei din jur, ţinând cont de situaţia sa, dar Mântuitorul îi zice pe nume şi-l trimite acasă zicându-i că trebuie - vedeţi, nu-i zice “aş dori să vin” sau “voi veni la tine”, ci “trebuie să vin în casa ta” sau “mi se cade să fiu” - după alte traduceri ale Sf. Scripturi.

            Şi Zaheu, relatează Sf. Evanghelie, a mers acasă, s-a pregătit şi L-a primit pe Iisus cu bucurie. Deci iată deja, cuvântul scurt al Mântuitorului, a produs roadă în sufletul său: bucuria. Bucuria este dar al Duhului Sfânt şi Mântuitorul a semănat cuvântul dumnezeiesc în sufletul lui Zaheu printr-o simplă adresare, şi aceasta a şi dat rod. Deci este de la sine înţeles că prezenţa personală a Mântuitorului Hristos în casa lui şi o întreagă conversaţie pe care o va fi avut acolo, cu atât mai mult vor fi dat roadă, şi au dat, căci ştim că Zaheu a fost mântuit: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam” a zis Iisus (Luca 19, 9); deci nu numai el, ci întreaga sa familie a fost mântuită.

            Zaheu, mai putem înţelege că a ieşit în întâmpinarea Domnului, poate şi din curiozitate, căci aşa cum ştim, Mântuitorul vorbea ca unul care avea putere (Matei 7, 29) fapt atestat şi de cei care au fost trimişi să-L prindă pe Iisus şi care au mărturisit: “niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7, 46).

            Deci este normal ca prezenţa şi activitatea de excepţie a Mântuitorului să fi stârnit vâlvă în Israel. Şi iată, Zaheu, o fire curioasă, vrea să vadă pe Acesta despre care se vorbea atât de mult, iar curiozitatea sa se dovedeşte a fi, până la urmă, mântuitoare.

            Tocmai de aici înţelegem că pe lângă păcatele pe care le avea, Zaheu avea şi calităţi, avea un suflet sensibil. Curiozitatea este, în general, un semn de sensibilitate, de receptivitate la ceea ce se petrece în jur. De câte ori, când se petrece ceva, undeva, vedem cum unii oameni trec fără să fie interesaţi, în timp ce alţii se opresc din drumul lor, pierd un pic de timp şi se duc să vadă ce se întâmplă.

            Dacă deci curiozitatea dovedeşte sensibilitate, receptivitate sufletească, aceasta la rândul său de multe ori duce la implicarea şi participarea la ceea ce se petrece în jur. Se întâmplă uneori că te duci să vezi ce se întâmplă undeva şi constaţi că nu prea mai poţi să pleci de acolo, găseşti un om care-ţi cere ajutorul şi trebuie să stai, şi dintr-o dată te angajezi, te implici în viaţa cuiva, te legi de acesta, devii dependent întrucâtva de ceea ce se petrece în jur. Deci Zaheu, va fi avut o disponibilitate sufletească de a se angaja în lucrurile cu care intra în contact. Tocmai de aceea Mântuitorul voia să-l salveze, căci era păcat ca un om ce avea anumite lucruri bune să piară, deşi, ştim de la Sf. Apostol Pavel că “Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) şi că nimeni dintre oameni, oricât ar fi de păcătos, nu este irecuperabil, ci că fiecare are un dar primit de la Dumnezeu, care prin Duhul Sfânt poate fi înmulţit.

            De aceea, pentru că nimeni nu este fără de dar, nimeni nu are dreptul să nu spere în mântuire; în consecinţă, disperarea este un păcat atât de mare pentru că ea anulează darurile lui Dumnezeu, şi cel ce anulează darul lui Dumnezeu în sufletul său, acela stinge Duhul, şi tocmai de aceea Sf. Apostol Pavel îndeamnă cu atâta insistenţă: “Nu stingeţi Duhul” (I Tes. 5, 19).

            Mântuitorul îi spune lui Zaheu: “Astăzi se cade că fiu în casa ta” (Luca 19, 5).

            O singură dată a mai vorbit Mântuitorul această frază şi este interesant de remarcat lucrul acesta; când era mai mic, la 12 ani, aflându-se în templu, când părinţii Lui L-au găsit acolo, El le-a zis: “Nu ştiaţi că în casa Tatălui Meu Mi se cade să fiu?” (Luca 2, 49).

            M-a frapat această asemănare, între casa lui Zaheu în care se cade ca Mântuitorul să fie, şi casa Tatălui Ceresc în care, de asemenea, se cade ca El să fie. Este interesantă asemănarea, paralela între casa omului, între casa noastră - căci aşa cum am zis, Zaheu suntem fiecare dintre noi - în care se cade ca Iisus să fie, şi casa lui Dumnezeu, în care, în egală măsură se cade ca El să fie. Câtă înălţare, pe ce treaptă de demnitate ne urcă Mântuitorul Hristos!

            El trebuie să stea şi în casa Tatălui ceresc, dar să facă şi din casa noastră un templu, o casă a Tatălui ceresc, o împărăţie, căci unde este Mântuitorul este Împărăţia.

            Să nu uităm în acest context că şi trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, cum zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 6, 19), de aceea se impune o atenţie deosebită la această paralelă, căci acest se cade face parte din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

            Gândindu-ne acum la noi înşine: faţă de acest plan, noi unde nu situăm? Îl ajutăm sau Îl împiedicăm pe Dumnezeu în împlinirea lui?

            Dacă Îl ajutăm, cum o facem? Să facem ca Zaheu, căutându-L, apoi ieşindu-I în întâmpinare lui Hristos, deci aproapelui nostru, căci aşa cum spune şi Însuşi Mântuitorul, şi cum interpretează apoi şi Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos se află în fiecare semen al nostru. Slujindu-l pe acesta, Îl slujim pe Hristos. De vrei să-L ai pe Hristos în casa Ta, nu trece indiferent pe lângă semenul tău. Fii curios, vezi ce-i cu el, ce probleme are, cum îl poţi ajuta, ce nevoie ar avea, fii receptiv la prezenţa lui lângă tine. Şi prin această atitudine care generează un întreg mod de a fi Îl aduci pe Hristos în casa ta, faci legătura între pragul casei tale şi pragul casei lui Dumnezeu, te înscrii pe drumul Împărăţiei, fapt care merită toată osteneala şi efortul, cu atât mai mult cu cât ştim că având-o pe aceasta, nici celelalte nu ne vor lipsi, după cum Iisus ne îndeamnă şi ne promite: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).