Theodor Damian - referinţe critice

Distinsul profesor Theodor Damian, teolog, poet, critic literar, publicist, editor al prestigioasei reviste Lumină Lină/Gracious Light, preşedinte fondator al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi al Cenaclului literar „M. Eminescu” din aceeaşi metropolă, preot paroh al Bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York, adună într-un admirabil volum o parte din studiile sale despre dimensiunea teologică a operei eminesciene, presărate de mai bine de 20 de ani prin diferite reviste din țară și din lume.

... În fond, acesta este sensul general al studiilor în eminescologie: tema teologică nu se confiscă pentru ea însăși, ci este poartă de intrare în mirificul univers poetic eminescian. În turbionul ideologic de care avem parte, și în care Eminescu este aruncat uneori cu frenezie, este nevoie de această revenire la datele echilibrului: Theodor Damian dovedește că cercetarea curată, dezinteresată, fără scopuri extrinseci, este și cea adevărată. Pentru că dânsul nu face mai mult decât să identifice tema creștină în poezia eminescienă – dar o face cu metodă, cum la noi s-a făcut doar rareori și, desigur, fragmentar. Fragmentară este și cercetarea autorului de față, dar ea este sistematică și lasă loc continuărilor. 

… Iată de ce sunt atât de necesare studii precum acestea ale lui Theodor Damian: ele pun în dialog teologia cu filologia, câtă vreme un filolog singur nu poate rezolva asemenea complexe textuale – sau, mai bine zis, nu le poate înțelege deplin. Deplinătatea o dă gândul cuprinzător, străbătut de idei – nu fulgurația către o parte sau alta a lumii.

N. Georgescu, în prefaţa la Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Editura Eikon, Bucureşti, 2016

Arşiţa pustiei şi În casa fulgerului, iată fascicolele de început şi de sfîrşit ale volumului publicat de Theodor Damian în 2012 la Editura Tracus Arte, volum care are chiar titlul secvenţei mediane, Apofaze. Şi dacă titlurile cu care se deschide şi se încheie volumul situează experienţa, poetică şi deopotrivă existenţială, sub semnul ardenţei, al unei ardenţe care, dând senzaţia distrugerii, împlineşte, e de presupus că apofaza, adică dorinţa de a ajunge la Dumnezeu, stă sub aceleaşi coordonate. Cert este că volumul, unitar în totul, deşi fiecare dintre cicluri are propria-i individualitate, face o pledoarie implicită pentru paradox, pentru o cunoaştere (şi o participare prin cunoaştere) care se sustrage raţionalului, explorînd un teritoriu accesibil doar tainei. În jurul acestui motiv implicit, al tainei, se construieşte poezia lui Theodor Damian.

... Înscrisă în cotidian, taina (şi paradoxul) ies din teritoriul metafizic pentru a se înscrie în concret. Ba mai mult, pentru a da formă concretului. Or, tocmai aici trebuie căutat sensul poeziei lui Theodor Damian, care fundamentează o etică. O etică a revelaţiei asumate.

Mircea A. Diaconu, în „Theodor Damian: Etica Revelaţiei asumate,” în Lumină Lină. Gracious Light, An XX, Nr. 3, Iulie-Septembrie 2015, New York

O personalitate complexă a culturii şi literaturii române actuale este Theodor Damian, descins, prin naştere şi sub aceeaşi zodie, din Botoşanii lui Eminescu, la 28 decembrie 1951, la un veac şi un an de la venirea pe lume a Poetului. Teolog, poet, publicist, critic literar, misionar al ortodoxiei româneşti peste ocean, profesor universitar (la Metropolitan College of New York), editor al prestigioasei reviste Lumină Lină. Gracious Light, preşedinte fondator al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi al Cenaclului literar „M. Eminescu” din aceeaşi metropolă, preot paroh al Bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York etc., Theodor Damian este o prezenţă nelipsită din numeroase reviste literare din România şi nu numai. Opera lui poetică este deja a unei personalităţi consacrate prin evaluarea profesionistă a criticilor şi scriitorilor din Ţară şi din emigraţie, fiindcă Theodor Damian este, în primul rând, un scriitor român, spiritualitate de care nu s-a dezis nici o clipă, încercând s-o încadreze organic în cultura universală, în condiţiile fenomenului globalizării.

… Mai mult de atât, ca poet şi teolog Theodor Damian este un vierean, nicicum un cărtărescian, nefiind ancorat în voluptăţile textualiste ale parodiei, pândite oricând de ceea ce Maiorescu a numit „beţie de cuvinte”: „Şi boala care ne paşte pe toţi e vorbăria”, spune el în interviul acordat Carminei Popescu, în 2004  (Theodor Damian, Trăirea în cuvânt. Interviuri, prefaţă, de Aurel Sasu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 54). Ca şi Vieru, Theodor Damian este un poet al arhetipurilor, cu faţa spre izvoare, faţă către faţă cu Dumnezeu, cu începuturile primordiale, cu acel ca prima oară abandonat definitiv de către postmoderni.

… Cum se poate desprinde din acest citat, Theodor Damian nu confundă nici o clipă poezia cu teologia. Mai mult de atât, el nu se comportă ca un poet religios, propriu-zis. Critica a sesizat acest aspect. Prezenţa cuvântului biblic în poeme are o funcţie similară cu aceea a prezenţei conceptelor matematice în lirica lui Ion Barbu. Rostul lor este să indice arhetipuri comune/izomorfe diverselor niveluri de Realitate. Pentru el, cuvântul este locus teologicus, care trimite la hölderliniana locuire poetică invocată de Heidegger. Altfel spus, părintele Damian consideră poetul ca păzitor al cuvântului în care sălăşluieşte Fiinţa. Iar cuvântul e viu în măsura heracliteană a arderii: „Cine citeşte cu mintea botezată-n apele inimii cuvântul poetic simte în el fierbinţeala arderii şi dansul flăcărilor” (Ibidem, p. 44). Acesta este „dorul de Dumnezeu”, nostalgia Paradisului, care eliberează de dorinţele narcisiace.

… Poezia lui Theodor Damian este, cu preponderenţă, una de cunoaştere, chiar în plină experienţă existenţială, dramatică, din Semnul Isar, cu avantajul de a nu se rătăci niciodată în gnoză. Ne aflăm în faţa unui gânditor profund şi a unui poet care, sperăm, încă de pe acum, se prefigurează ca o singularitate canonică în câmpul divers şi bogat al liricii româneşti.

Theodor Codreanu, în „Călătoria liturgică a lui Theodor Damian”, în Limba Română, an XXV, Nr. 1-2, 2015, Chişinău

... una din cele mai complexe personalităţi ale diasporei româneşti de peste Ocean.

Aurel Sasu, în „Sărbătoarea de cenuşă”, România literară, Nr 27, 6 iulie 2012

Într-o firească descendenţă a ceea ce s-a dovedit a fi natura Poeticului, la Theodor Damian actul creaţiei se  vădeşte ca unul dintre acele tipuri de existenţă spirituală ce reuşesc să dea consistenţă vibraţiei ce concretizează esenţa rarisimă a umanului: iubirea. Eroul său  liric îşi poartă neliniştile şi rănile inerente trecerii prin lume cu conştiinţa că „s-a dat un sens/ asta-i esenţialul/”; drept pentru care, tot ceea ce i se pare mai important este să nu lase uitării „rana cea mare a lumii”. Este şi ceea ce trimite cu gândul la timpul sărac, cel evocat şi de Hölderlin (Eine Zeit der Dürftigkeit) pe care istoriile l-au aşezat peste lume: timpul pustiit de Dumnezeire. Şi iată-l pe poetul-preot sau preotul-poet (în esenţă departajarea e lipsită de sens), îndeplinindu-şi menirea (aşa cum o întrezărea Martin Heidegger de rostire a Sacrului: Der Dichter nennt Das Heilige!) scandând parcă în aproape antice ritmuri: „Logosul, Logosul/ ce taină este aceasta/slujba de seară ni s-a dat nouă/ Lumină lină a sfintei slave” (29). Şi conclusiv: „Noroc că mai e cerul deasupra noastră /…/ ca un şarpe de aramă în pustie/ singurul loc în care asculţi până la capăt…”

… Poetul Theodor Damian face parte din categoria cu totul aparte a acelor trăitori care simt – şi resimt cu o deosebită acuitate – această dramă lumii care – aşa cum s-a mai spus –  a fost pustiită de Dumnezeire.

Dan Anghelescu, în „Poeticul şi sacralitatea”, în Lumină Lină. Gracious Light, an XVI, Nr. 4, Octombrie-Decembrie 2011

Poetul Theodor Damian poartă în spate o solidă pregătire teologică şi o bogată activitate de misionarism. Prestaţia dsale lirică e aşadar doar una din corzile instrumentului spiritual de care dispune.

Fireşte e vorba de o producţie orientată religios, deşi nu neapărat sub chipul adoraţiei, al extaziei topite fără pauză în luminiscente verbe. O mică tactică a discursului îi îngăduie poetului a săvârşi bucle expresive, decente ocoluri înainte de a-şi proclama crezul.

Imnografia prezentă în filigran se complică oarecum eseistic, se asociază cu explicaţia intelectuală prielnică poeziei în măsura în care nu-i încalcă inefabila condiţie. …

Percepţiile autorului sunt adesea biblice …. Însă nu până într-atât încât să nu figureze şi fişe de ţinută seculară, conţinând scene colocviale, distracţiile modeste ale bolnavilor (16). Poezia nu are decât de câştigat din această oscilaţie între ideal şi real, între certitudinea compactă şi insidioasa îndoială, favorizată de confruntarea vieţii cu o credinţă. …. Să mai observăm o netă deosebire între poetica ilustrată de Theodor Damian şi cea cu care, istoriceşte, ar putea fi pusă în relaţie, aparţinând poeziei noastre mistic-religioase din interbelic. Pe când gândiriştii exploatau cu fervoare stratul tradiţiei, etalau cu mândrie specificul etnic, îşi ornau lexicul cu arhaisme şi regionalisme, bardul în discuţie are, dimpotrivă, beţia spaţiilor transfrontaliere. O insaţiabilitate geografică îl frisonează.

Gheorghe Grigurcu, în „Între credinţă şi symbolism”, în Romania Literară, Nr. 46, 2011

Cititorul român de poezie l-a putut cunoaşte târziu pe Theodor Damian; poet şi preot de mir, teolog, afiliat, prin vârstă şi opţiuni literare, generaţiei ‘80, Theodor Damian a debutat în anul 1989, în Statele Unite ale Americii, cu volumul Liturghia Cuvântului: era o vreme când, în România, muzele au trebuit să tacă.

Abia pe la mijlocul anilor ‘90 revine, cu poezia sa, la editurile din ţară şi în câmpul cultural care l-a „recuperat”; despre volumele sale – Liturghia Cuvântului (1989), Lumina Cuvântului (1995), Dimineaţa Învierii (1999), Rugăciuni în Infern (2000), Calea Impărăţiei (2000), Ispita rănii (2001), Poesias (2005), Nemitarnice (2005), Semnul Isar (2006), Stihiri cu stânjenei (2007), Exerciţii de înviere (2009) – au scris, printre alţii, M. N. Rusu, Nicolae Manolescu, Aurel Sasu, Gellu Dorian, A. I. Brumaru, Bedros Horasangian, Mircea A. Diaconu, Doina Uricariu, Alex. Ştefănescu, Vasile Andru, a pătruns în circuitul public al librăriilor şi bibliotecilor, dar şi în diverse antologii lirice, iar Adânc pe adânc. Sacerdoţiu liric (2006), cu o postfaţă de Cornel Ungureanu, rămâne cea mai importantă, chiar dacă, cu smerenie, se precizează acolo „din creaţia poetică a clerului ortodox de azi”: Valeriu Anania, Constantin Hrehor, Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Ioan Petraş, Ioan Pintea, Dumitru Ichim, Dorin Ploscaru, Mihalache Tudorică, Theodor Damian însuşi, nu doar mărturisesc la amvon, ci sunt chiar poeţi cu un loc distinct în lirica noastră contemporană.

... Acest poem din Nemitarnice, ca, de altfel, majoritatea textelor din toate cărţile lui Theodor Damian, fixează tema-pivot a liricii sale: calea, drumul, călătoria reprezintă structura de profunzime, paradigma care personalizează poezia lui Theodor Damian în lirica noastră de azi. Calea poetului nu e drumul Damascului, pentru că teologul n-a fost vreodată Saul, nu e nici un pelerinaj în speranţa de a fi martor al epifaniei şi nici o călătorie de iniţiere într-o taină pe care a desluşit-o devreme; poetul din Semnul Isar, Liturghia Cuvântului, Rugăciuni in Infern, Ispita rănii, Nemitarnice ori Exerciţii de înviere caută drumul din noi, rătăcind într-o vreme fără profeţi, când nu mai e nimeni care să arate drumul inapoi, spre Edenul pierdut.

Ioan Holban, în Dacia literară, nr. 4, 2010

Exerciţii de înviere: Titlul îmi pare integrat organic în materia volumului pe care o reprezintă integral, fără vreun rest. Mi s-a revelat, în fine, şi sensul profund religios al perseverenţei în a străbate zona incertă şi vagă a revenirii la viaţă conştientă prin procesul de reanimare, în siajul unei intervenţii chirurgicale de anvergură. În subsidiar, mai trebuie să observ cât de adecvată mi se pare scriitura la un asemenea volum, vădit autobiografic. Discursul poetic este eliberat de orice presiune formală, el fiind de fapt, relatarea unor stări de epuizare şi dezorientare care însoţesc slăbiciunea trupească. Pentru o asemenea condiţie, nici ritmul şi nici rima, precum nici o lungime excesivă şi întortocheată sintactic a versului nu s-ar fi potrivit. Soluţia descoperită mi se pare a fi extrem de funcţională şi de eficientă: versul alb cu lungimi variabile în limitele unei respiraţii restrânse redă convingător exprimarea ezitantă a vocii regăsite în actul confesiv. Este un vehicol ideal pentru umilinţa celui care a trecut proba de foc a ieşirii cu succes din infern. Exerciţiul revenirii la viaţă s-a dovedit a fi fost esenţial. Dozajul bine intuit şi cu dedicaţie urmărit a asigurat o victorie la limită, dar nu mai puţin o victorie. Poetul, filosoful şi preotul şi-au dat fiecare obolul la reusită. Fară a fi un triumf de ordin marţial, încununarea acestor exerciţii de supravieţuire, de revenire la viaţă, de înviere întru vocaţia fundamentală a frumosului, adevărului şi binelui a fost resimţită ca o chemare în direcţia unei misiuni a cărei săvârşire este încă necesară atât în planul împlinirii semenilor cât şi în planul desăvârşirii în plenitudine a sinelui, minţii şi spiritului pastorului, ales, încercat şi iubit de Dumnezeu.

Ştefan Stoenescu, în Lumină Lină. Gracious Light, An XV, Nr. 2, Aprilie-Iunie 2010, New York

Regele Midas - spune legenda - transforma tot ce atingea în aur. Theodor Damian transformă tot ce atinge în poezie.

Secvenţe din viaţa străzii, peisaje, gesturi ale unor semeni, considerate în mod curent banale, îşi dezvăluie, sub privirea sa, frumuseţea. Alţi autori de azi fac poezie din poezie. Theodor Damian face poezie din realitatea de fiecare zi.

Blazatul om al secolului douăzeci şi unu are de învăţat din această carte. Lectura ei îl poate ajuta să redescopere bucuria de a trăi. Este un exerciţiu de înviere.

Alex Stefănescu, Coperta IV la Exerciţii de Înviere, Universalia, Bucureşti, 2009

Este o carte excepţională, o sinteză a viziunii lirice şi filozofice a poetului, o carte pe care am prevăzut-o de mult că va apare când îi va fi dictată de Tatăl ceresc şi îngerii săi. O carte aproape testamentară. S-a spus că Semnul Isar este cea mai bună carte a lui Theodor Damian, dar, eu adaug că e şi cea mai importantă apariţie editorială în climatul atât de arid şi repetitiv al poeziei noastre contemporane. Mă bucur mult că ea a fost scrisă deopotrivă în Germania şi în America, sub o aripă atât de îngerească, diafană şi transparentă, ca aceea a preotesei Claudia Damian şi a “surorilor” sale de pe malul Isarului.

M. N. Rusu, 2007

„Dr. Damian’s book on St. Theodore of Studion provides a strong academic resource for the early history of theological aesthetics. This is not directly a study of icons themselves, but of the theology behind them: the justification of their use, their meaning, their spiritual values. Theodore of Studion was himself an early practitioner of what we would today call theological aesthetics. Damian shows him as a subtle thinker, following in the footsteps of St. John of Damascus, drawing on Biblical and Patristic sources as well as evolved church doctrine to strengthen and deepen the theological rationale behind the church’s use of aesthetic means to mediate the presence of Christ.

Damian’s book is well researched in the original sources and principal studies. In his concise and well ordered presentation of the context of Theodore’s theology, he provides a rich and comprehensive background that enables the reader to understand a mode of thinking that is largely foreign to a contemporary audience. Especially valuable is the treatment of the subtle theological issues involved in the iconoclast controversy. The book exemplifies the riches contained in the history of theology as resource not only for a contemporary theology of aesthetics, but also, indirectly, for the history of art. At the same time, it is filled with a sense of the deeply spiritual purpose of the icons and of the theology that explained and justified them.”

(Despre The Icons: Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion, The Edwin Mellen Press, New York, 2002)

Prof. univ. Dr. Richard Viladesau (Fordham University, New York), în Lumină Lină/Gracious Light, Nr. 3, 2007, p. 81

Părintele Theodor Damian este un neastâmpărat al Duhului Sfânt. Te miri în care universitate nu a studiat, în care facultate nu are un curs, cărei biblioteci nu i-a răvăşit  rafturile şi pe care meridian nu i se aude vocea. Ţi se pare anormal că poate să treacă o lună fără să-i întâlneşti numele pe o nouă carte, pe un nou număr de revistă, pe un articol sau într-o constelaţie a universului Gutenberg.

Iată că ne pune în faţă o culegere de meditaţii pe marginea a două repere soteriologice: naşterea şi învierea Domnului, pagini în care se întâlnesc, fericit, teologul şi scriitorul. Tu vei zăbovi asupră-i, cititorule, în timp ce autorul ei şi-a adăugat încă un popas între două urcuşuri.

Bartolomeu al Clujului, în prefaţa la Răsăritul cel de sus, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2006

În alte volume ale sale, Theodor Damian ne-a împărtăşit cum se vede lumea dintr-un altar sau dintr-o agora americană sau de la catedra universitară sau din misionariatul său pe planetă – şi acestea toate erau ipostaze privilegiate. Acum, în momentul de faţă, rostirea este ridicată la puterea experienţei finale: cum se apropie fiinţa de marginea unui personal ‚mormânt al nestricăciunii’.

Moartea revizuieşte viaţa. Esenţializează, alege, reaşează urmele lăsate de faptele noastre, de iubirea noastră, de cunoaşterea noastră. Creează urgenţa unei revizuiri totale, odată cu aflarea adevăratelor priorităţi ale vieţii. Purifică ritual trăitul şi scrisul omului.

Toate converg spre o trăire de excepţie: a liniştii văzătoare, isihia. Poetul repetă acest cuvânt, ca şi cum i s-ar încredinţa pentru restul clipelor, anilor. Sub acest semn se încheie o scriere pe care o socotim cea mai împlinită a lui Theodor Damian.

Vasile Andru, în postfaţa la Semnul Isar, Ed. Paralela 45, Bucureşti - Piteşti, 2006

„Cartea Profesorului Theodor Damian, poet şi preot în New York …  asta spune. Încearcă să facă lumină în perioada tulbure a trecerii de la epica modernă, întunecată care se credea nesfârşită, la o epocă postmodernă, ce poate fi luminată de restaurarea respectului pentru infinit.

Autorul surpinde cu subtilitate separarea cerului de pământ, sugerată de era modernă. La fel ca Sallie McFague, Erich Fromm şi Robert N. Bellah, el spune că incapacitatea omlui modern pentru relaţie se vede din schimbarea interacţiunii în acţiune, a interdependenţei în independenţă, conform părerii că ar fi matur înseamnă a deveni individ solitar. Omul modern creează o cultură a separaţiei. Chiar dacă pretinde că e satisfăcut şi puternic, înăuntru este vulnerabil, sărac, nevoiaş. Suspicios, încearcă să se facă temut, tocmai pentru că el se teme de alţii, pe care îi priveşte ca pe o abstracţie goală, sau ca pe o mulţime sinistră, potenţial violentă, care înfricoşează...

Pentru cei ce vor să afle ce înseamnă logica Calcedonului, cartea scrisă de Theodor Damian poate fi de un imens ajutor.

(Despre Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Ed. Eikon, Cluj, 2003)

Virgil Negoiţă (Hunters College din New York), în Origini. Romanian Roots, Nrs. 1-3/2005, Norcross, GA, p. 93

Theodor Damian e un continuator al marilor lirici interbelici invocaţi ceva mai devreme. Teolog, dar unul trăitor în America, el îşi asumă propria experienţă într-un verb a cărui sinceritate hrăneşte avânturi calme, temperate de prezenţa subliminală a învăţăturilor, chiar atunci când sensul lor cuprinde şi fervoarea unor denunţări. În fond, printre contemporani, teologul trăieşte sub ameninţarea viziunilor nihiliste venite poate din cunoscuta teză nietzscheană, iar misiunea sa este să recupereze sensul credinţei. Din această misiune pliată pe un real căzut se ivesc în poezia lui Theodor Damian tonalităţile expresioniste.

Mircea A. Diaconu, în prefaţa la Nemitarnice, Ed. Dionis, Botoşani, 2005

... Prezenţa activă şi multilaterală în spaţiul spiritual newyorkez, poet şi teolog, animator cultural şi tenace editor, Theodor Damian se dovedeşte şi un avizat analist şi comentator.

Bedros Horasangian, Lumea Liberă, 19-25 martie 2004, Nr. 807, New York, p. 25.

... Ceea ce putem evidenţia în scris, fără reţinere, este prezenţa harică a părintelui Theodor Damian, care, în calitate de poet, prozator, critic literar, teolog şi duhovnic al sufletelor care ard şi nu se mistuie, întreţine făclia candelei credinţei ortodoxe române în U.S.A. cu untedelemnul vărsat pe trupul lui Iisus de femeia rătăcită...

Pr. Leon Dură, în Curierul de Vâlcea, An XV, Nr. 4034, 21 Mai 2004, p. 14

Cartea cuprinde comentarii ale lui Theodor Damian despre cărţile confraţilor (şi nu numai), limbajul critic dezvăluind un spirit plurivalent şi locvace, în care simţul profund al observaţiei pertinente se întrepătrunde fericit cu afectele abia ţinute-n frâu de logică riguroasă a demonstraţiei.

Theodor Damian este mai întotdeauna un comentator care percepe – şi pricepe – textele, de orice natură ar fi acestea, dinăuntru spre margini (limite), iar nu invers, cum fac unii critici aşa-zişi de meserie, de aceea, el nu riscă să rămână decât pur întâmplător la nivelul epidermic al lucrurilor. Tot ce face şi scrie acest anahoret al binelui întrupat în frumos şi adevăr, ne duce cu gândul la acea mirabilă şi atât de rară dimensiune a unor fiinţe alese: de a lecui cuvintele prin oameni, şi oamenii prin cuvinte.”

(Despre Pasiunea textului (critică literară), Ed. Universalia, Bucureşti – New York, 2003)

Viorel Vescan, pe www.informatiadevest.ro, 20 mai 2004   

În această largă perspectivă soteriologică de proporţii contemporane ecumenice, literatura românească de spiritualitate ortodoxă a fost îmbogăţită cu o carte de mare valoare morală, chemată să contribuie esenţial la restaurarea teandrică a chipului lui Dumnezeu şi a sfinţeniei asemănării noastre harice cu El, în şi prin icoana lumii creată de El.

Această nouă teofanie iconică ne este oferită de Implicaţiile Spirituale ale Teologiei Icoanei, adevărară surpriză editorială, apărută nu de multă vreme în Editura Eikon din Cluj-Napoca, sub semnătura bine cunoscutului preot poet şi învăţat teolog, Prof. Dr. Theodor Damian de la Metropolitan College of New York şi Preşedintele Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York.

George Alexe, în Credinţa,vol. LV, Nrs. 10-12, Oct.-Dec. 2004, Chicago, IL., p. 4; în Romanian Herald, New York, Nr. 840, Dec. 2004, p. 19

Această carte de spiritualitate bine scrisă şi cu adresă are un mesaj care obligă la răspuns, reflecţie şi împlinire. De aceea apariţia unei cărţi ca cea de faţă este un eveniment atât pentru cel care o dă la iveală cât şi pentru cel căruia i se adresează. Lucrările de spiritualitate ortodoxă vizează comuniunea ecclesială a omului cu Dumnezeu, şi a oamenilor între ei în spaţiul de zidire duhovnicească ce ni-l pune la dispoziţie Biserica, în calitatea ei de aşezământ divino-uman al mântuirii omului în Hristos Domnul nostru.

Cultura modernă şi postmodernă a zilelor noastre a înstrăinat pe om de Dumnezeu şi de sinea proprie, dar şi de semenii săi. Aprofundând implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Părintele Prof. Dr. Theodor Damian, în mod documentat şi elaborat, pe temeiuri logice si teologice, arată omului zilelor noastre, uzând de argumente şi ilustraţii necesitatea relaţiei lui cu Dumnezeu pe care se bazează toate celelalte relaţii şi modul în care acestea pot fi îmbunătăţite ….

Icoana pleacă de la Hristos, fundamentul ei, şi conduce spre Hristos pe credincios, fiindcă ea prilejuieşte comuniunea omului cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întreaga creaţie. Aşa se explică atenţia pe care autorul a dat-o disputei iconoclaste şi apărării energice ortodoxe a icoanelor în sinoadele ecumencie şi particulare asupra cărora volumul ne dă interesante detalii.

Aşa cum Theodor Damian demonstrează pertinent, icoana este o prelungire harică a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa credinciosului şi un mod de reflecţie a credinciosului asupra sensului vieţii în Hristos.

Dispunând de o informaţie vastă şi bine sistematizată precum de o reală şi elevată trăire şi reflecţie, autorul ne-a putut oferi aici o carte de substanţă privind unul din aspectele fundamentale ale vieţii creştinului, aspectul iconic al relaţiei sale cu Dumnezeu.

Cartea Pr. Prof. Theodor Damian este un răspuns binevenit dat astăzi atât tendinţelor de globalizare cât şi întregii societăţi secularizate şi secularizante în care trăim, de aceea o recomandăm atât cititorului ortodox cât şi celui din alte tradiţii creştine.

Prof. univ. Dr. Dumitru Radu (Universitatea din Bucureşti), în prefaţă la Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, Ed. Eikon, Cluj, 2003

... Meritul cert al acestui poet şi preot constă nu în a-şi transforma poezia într-o tainică rugăciune mântuitoare, ci într-un vers interogativ protector, într-o materie capabilă a pretinde cuvântului a deveni scut mirific de care se sfărâmă nezgomotos meteoriţii aşteptaţi sau neaşteptaţi ai timpului. Trăirea tulburătoare îşi dă mâna cu certă meditaţie dincolo de esenţa hieratică, pentru a propune o necesară, vitală reîntoarcere, dintr-un unghi antic, la tărâmul Cuvântului cel fără de moarte; este un al doilea gest de refugiu, spre care ne îndeamnă autorul, o profundă şi tentantă întoarcere către verbul ca mit generator...”

Dumitru Ţiganiuc, în Literatura şi arta, Nr. 26 (3018), 26 iunie 2003

One of the more original and refreshing endeavors of the book relates to the manner with which Damian aims not only to place icons within their historical and theological contexts, but also to render icons essential and unique in their contribution to a spirituality of our time. Damian’s thesis is clear: the traditional and liturgical significance of icons is inseparable from their prophetic and spiritual meaning…. Damian reflects upon the modern thirst and quest for holiness, drawing connections between the early theology of the Eastern Church and current Western trends in philosophy, ethics, literature, and art.

(Despre The Icons: Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion, The Edwin Mellen Press, New York, 2002)

Prof. univ. Dr. John Chryssavgis (Boston College), în Journal of Interdisciplinary Studies, vol XV, Nr. 1/2, 2003, pp. 188-190

Despre felul în care îşi duce Theodor Damian misiunea de bun român creştin în străinătate, şi mai ales în New York, s-au pronunţat aproape toţi cei care l-au auzit propovăduind credinţa străbună, i-au audiat cursurile universitare şi au adăstat pe paginile scrise, de-a lungul unui deceniu şi ceva, din revistele fondate de el, Lumină Lină şi Romanian Medievalia (cu George Alexe), sau la care colaborează (în România, R. Moldova, SUA, Elveţia, Franţa, Spania, Germania, Italia, Grecia, Canada, Australia, Israel) şi citindu-i numeroasele cărţi de poezie, critică literară, eseisitcă, teologie.

Autorul a salutat publicul prezent şi a făcut în faţa acestuia dovada harului său oratoric, de natură a demonstra “pe viu” motivul unanimei aprecieri de care se bucură Th. Damian din partea celor care-l cunosc. De aceeaşi apreciere s-a bucurat şi la posturile de radio şi televiziune, la care a fost invitat în zilele periplului bucureştean.

Gellu Dorian, discurs la Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, august 2003

Cărţile sunt lumi distincte, reflectări ale lumii prin oglinzi de suflet Acest lucru îl surprinde Theodor Damian în Pasiunea textului. A scrie despre cărţile altora înseamnă să ai puterea să pătrunzi de fiecare dată într-o altă lume sub semnul identificării, sărbătorii celorlalţi prin destăinuire, prin banchet intelectual…

Sunt perspective variate şi complementare, conducând la înţelegerea/ apropierea de cărţi/ teme majore cotidiene, concepte istorice, tipologice ş.a.m.d., fără a recurge la “inflaţia conceptuală” pentru sublinierea/fundamentarea punctelor de vedere, fără didacticisme dar, destul de des, cu aplicarea unei grile teoretice peste materia pe care o oferă operele în sine.

Fără să pozeze într-un spirit rural citadinizat/americanizat ori într-un pastor autoritar/autorizat de suflete şi gusturi, Theodor Damian construieşte comentariile despre cărţile altora reconstruindu-se pe sine, scriind despre cuvânt, înţeles, iubire şi Dumnezeu fără ostentaţie, cu atenţie, chiar cu blândeţe de multe ori, înmuindu-şi atât cât consideră că trebuie accentele critice în favoarea aspectelor pozitive, lăsând, în subsidiar să se întrevadă eventualele multiplele posibilităţi ale textelor comentate. Toate acestea dau calitate demersului lui Theodor Damian.

Marius Chelariu, în Lumea Liberă, Nr. 818, 4-10 iunie, 2004, New York, p. 19

Theodor Damian scrie despre cărţile celorlalţi, fie acestea de poezie, proză, teologie, filosofie sau etică, sub semul unei rare pasiuni a textului şi a lecturii de identificare şi celebrare. Într-o lume a nerăbdării timpului, bântuită de orizonturi egolatre şi cărtitoare, dacă nu de indiferenţă şi de ignorarea aproapelui, rar se întâmplă ca un scriitor să dăruiască altor scriitori o citire a textului încărcată permanent de accente, mai mult, chiar de paradigma teologiei pauline a iubirii.

Parafrazând un celebru adagio, în care vedem chiar coloana susţinătoare a celor ce sunt, şi despre care scriem, am putea spune că biblioteca nu există acolo unde nu este dragoste pentru cartea celorlalţi şi că nimic nu e, nici în lumea textelor, fără de pasiunea şi iubirea ziditoare a omului şi a textului pentru cărţi. Scrie Theodor Damian poetul, teologul, preotul, profesorul şi creatorul atâtor punţi culturale americano-române: În dragoste facem chipul aproapelui nostru şi-i înveşnicim existenţa în Dumnezeu şi aşa trecem din moarte la viaţă.

… Aproape că nu există comentariu în acest volum, fie că se referă la cărţile unor scriitori români contemporani, aflaţi în pelerinaj sau stabiliţi în America, la volumele unor mari teologi români sau la autori editaţi de Orbis Books Publishing House, Maryknoll, New York, în seria Modern Spiritual Masters, aproape că nu există analiza vreunei cărţi în care catharsis-ul lecturii să nu se însoţească de reliefarea acestei ascensiuni interioare, fără de care nu există punţi între cer şi pământ, nici gradare a înţelegerii şi devenire a vieţilor spirituale.

... Biblioteca în care aşezăm şi cărţile noastre nu ar fi decât un raft de hârtii tatuate, fără această transcendenţă a vocaţiei umane, invocată permanent de scriitorul şi teologul Theodor Damian.

Doina Uricariu, în prefaţa la Pasiunea textului (critică literară), Ed. Universalia, Bucureşti - New York, 2003

Theodor Damian are în spate o întreagă istorie, fiecare moment aducând cu sine un fel anume de a se raporta la realitate. Într-un loc din lume susţine o teză de doctorat, în alt loc editează o revistă, aici tipăreşte un volum de versuri, dincolo intră în cine ştie ce societate sau asociaţie teologică …  el însuşi e proteiform ... totul converge către o statură intelectuală ale cărei coordonate trebuie văzute în coreneţa lor. … asupra aestui lucru aş vrea să insist, fie şi numai în câteva cuvinte, pornind de la datele pe care mi oferă ultima sa carte, Pasiunea textului, tipărită de curând la Editura Universalia.  ...

Aş remarca un fapt. Textele din această carte sunt grupate în câteva cicluri a căror denumire şi a căror ordine devine în sine prilejul unei profesiuni de credinţă. Cartea se deschide cu câteva Filocalii româno-americane pentru a continua cu grupaje numite generic: Textul ca dar, Textul ca drum, Textul ca slujire, Textul ca mărturisire şi, finalmente, Textul ca experienţă religioasă. Or, deducem din toate acestea nu numai valoarea definitorie a scrisului, devenit mod de a fi, ci şi ca într-un poem, glisarea dinspre existenţa în sine spre experienţa religioasă, care legitimează de fapt, fie şi subteran, orice altă formă de existenţă. Este al doilea mesaj pe care cartea lui Theodor Damaian îl comunică şi pe care am ţinut să-l reliefez.

O carte dinamică alertă, scrisă cu pasiune şi devotament, care e în aceaşi măsură un ghid de lectură şi o mărturisire de sine dintre cele mai surprinzătoare şi instructive. O oglindire a sinelui şi deopotrivă, un ghid existenţial.”

Mircea A. Diaconu, în „Portret în fărâme”, în Hyperion – Caiete Botoşănene, Nr. 3, 2003, Botoşani, p. 43

Cu ocazia decernării titlului de Cetăţean de Onoare, cu ocazia lansării volumului Ispita rănii aţi fost numit ambasadorul României în Statele Unite, unul dintre cei mai însemnaţi poeţi de factură creştin-ortodoxă ai României din ultimii 50 de ani.

Radu Căjvăneanu, în Gazeta Creştina, Oct. 2002

...  Cât priveşte poezia, eu aş zice că poetul, de astă dată, îmbină organic sfera inspiraţiei divine cu sfera lumescului, şi surprinde în poezia sa clipe trăite în plin cotidian cenuşiu, clipe de laudă, de rugă, de supunere, de frică, de sacrificiu. Deci clipe de atingere palpabilă, concretă, cu universul, care se transformă, toate, într-un ritual ce generează sfinţenie, “scoatere din banal”. Theodor Damian se porneşte frământat pământeşte, în mod arghezian, luminat mistic în chip blagian, şi topit în iubire pură într-un fel voiculescian. Iată că pe aceşti trei mari poeţi, de inspiraţie parţial religioasă, îi reîntâlnim în poezia lui foarte limpede, foarte adâncă. Şi cred că lumescul, profanul, apasă dramatic asupra spiritualului, sacrului, după cum curăţenia şi sfinţenia năvălesc peste tină şi peste tot ce-i păgân. Theodor Damian reinstalează în lumea noastră, de unde au dispărut zeii, sacrul, aşa cum a făcut şi Blaga, aşa cum au făcut toţi marii noştri poeţi.

N. Pretula, în Literatura şi arta, Nr. 36 (2976), 5 Septembrie 2002

The remarkable contribution of Fr. Theodor Damian consists in the fact that he has made explicit the essential coherence between the Orthodox synthesis of a dispute (between iconoclasts and iconodules in the VIIIth-IXth centuries) and the present day reflection on the restoration of man through the spirituality of holiness. He has shown, for the first time, the impact and the value of an Eastern theological discourse with its specific articulations - incarnational thinking, iconic presence - for Western philosophy, ethics, literature, and art.

Prof. univ. Dr. Ion Bria (World Council of Churches, Geneva), în prefaţă la The Icons: Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion, The Edwin Mellen Press, New York, 2002

Un plus de vitalitate, o pregnantă substanţializare a obsesiei religioase dau poemelor lui Theodor Damian un farmec aparte.

Călin Cocora, în „Cuvântul locuieşte în cele ce sunt...”, în Hyperion, Nr 2/2001 (144), p. 30

... Gellu Dorian găseşte loc cărţii lui Theodor Damian “în seria iniţierilor în teologie, în şirul Dosoftei (cel care a versificat Biblia pentru a fi înţeleasă mai bine), Vasile Voiculescu, Radu Gyr, iar mai recent Daniel Turcea”.

Mihaela Albu, în „O nouă lansare de carte: Calea Împărăţiei de Theodor Damian”, în Romanian Journal, vol. IV, No. 208, 11 Aprilie 2001, p. 8

... Mărturisirile poetului vin de pe cărări spinoase, acele cărări îndurerate ale poetului care, mai apoi, prin ecouri, prin înfierbântata mereu memorie şi prin devotamentul total al celor suferite se vor transforma în gânduri, rânduri, strofe, psalmi rostiţi cu gura închisă dar cu condeiul inspirat în permanenţă....

... Poetul Theodor Damian, conştient de misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu se apropie de sufletul cititorului cu îngăduinţă şi mângâiere, insuflându-i, totuşi, nelipsitul strop de speranţă de care Omul are nevoie oricând precum de aerul îmbălsămat al cerului. În volumul Dimineaţa Învierii, astfel, am simţit mai puţină mistică, mai puţină disperare, mai puţină cedare în faţa vicisitudinilor vieţii care ne înconjoară. Poetul-preot este modern, este la nivelul desăvârşit al poeziei actuale...

... Subliniez că poeziile lui Theodor Damian sunt laconice, metaforele curgând firesc în expresia poetică din care nu lipseşte nicicând ceea ce este obligatoriu: talentul şi dăruirea ...

... Dimineaţa Învierii este cartea unui împătimit de Cuvânt, de darul spunerii altora despre iubire şi durere, despre suferinţă şi răbdare, despre datorie şi respect pentru viaţa care ne înconjoară şi care ne cere mereu apărarea. Dimineaţa Învierii apără viaţa din jurul nostru. Şi cum să nu închei aceste rânduri cu celebra frază a lui Arghezi: “Frumoasă carte - cinste cui te-a scris?”

Anatol Ciocanu, în „Theodor Damian - un slujitor al lui Dumnezeu cu sfântul dar al poeziei”, în Glasul Naţiunii, Nr. 10 (444), anul XI, 16 Mai 2001, p. 7

... Pentru ochiul avizat într-ale poeziei este o hermeneutică a rostirii, o hermeneutică din cea mai fină substanţă. Saltul de la filozofie la misterul esenţial se face peste un gol. E vorba de golul acela din noi, de golul înfiorător al lipsei unui răspuns, de golul unor căutări. Cine decât poezia ar fi putut face acest liant între un “eu” frământat de întrebări existenţiale şi un tărâm misterios? Poezia face parte din tentaţiile noastre neştiute uneori, nescoase la iveală alteori, pur şi simplu nedefinite adesea. Este impresia pe care versurile volumului în discuţie [Rugăciuni în Infern] o impune cu sfială profundă, cucernică, neagresivă şi totuşi acroşantă....

Veronica Balaj, în Reflex: Literatura şi Arta, An II (serie nouă) nr. 4-5-6 (7-9) Aprilie-Mai-Iunie 2001, Reşiţa, p. 8

Există o stare de amiabilitate în care se desfăşoară comentariul la poezia lui Theodor Damian, omul care întruneşte într-o singură persoană cele trei stări ale harului: preotul, poetul, omul de acţiune. Nu am spus încă “eroul”. Dar e o situaţie de eroism să-ţi părăseşti ţara, ca să o porţi apoi ca pe o cruce, crucea ta, oriunde ai poposi...

... Ne oprim încă o dată asupra poetului, pe paginile cărţii sale Rugăciuni în infern, un titlu simptomatic, dar exact în ce îl priveşte pe Theodor Damian, şi care poate deveni titlu de referinţă în poezia românească din răspântiile a două secole şi a două milenii consecutive...

... Profunda meditaţie din coaja unei simple metafore este, de altfel, strategia generală a poemelor lui Theodor Damian, asemănat prea des cu Blaga şi Arghezi, şi foarte rar cu el însuşi. Înstrăinarea dimineţii aurorale e una din “temele” acestei poezii de-o originalitate izbitoare căci e clădită pe fundamentele religioase, în confruntarea individului cu sine şi cu infernul din el şi din jur...

... Sunt frumuseţi în poezia lui Theodor Damian care asumă nostalgia marii poezii a ţării sale (Toamnă e un simplu exemplu) şi o “transplantează” în metropola americană.

Preot, poet şi erou al destinului său, Theodor Damian lucrează bine înmulţind talanţii dăruiţi de către Domnul spre cinstea sa, pentru cinstirea patriei ce l-a născut. Este poet, fireşte, peste puterea cuvintelor obişnuite şi convenţionale. Născut iar nu făcut. Adăugat la cifra unică a Unului. Un înger cădelniţând, în istorie, Adevărul.

Ion Murgeanu, în „Poetul – ‚un înger cădelniţând în istorii’ ”, în Meridianul Românesc, An XXVIII, vol. 5, nr. 217, 7 Iulie 2001, p. 11

Orice lectură este o provocare. Volumul Roua cărţilor (1998) al lui Theodor Damian e o provocare la „instalarea într-o lume în care ispitirile concretului nu te pot atinge”. Cititorul vizat trebuie să perceapă, dincolo de fluxul recenziei, densitatea unei traiectorii culturale, care cumulează viziuni poetice, eseistice şi, nu în ultimul rând, teologice....

Hermeneutica damiană urmează traseul semanticii cognitive. Fiecare articol subliniază impactul fenomenologiei religioase cu timpul. Faptul religios, şi nu numai, este comentat păstrându-i-se atributele primare (impuse de viziunea auctorială), dar, în acelaşi timp, este şi regândit (în viziunea critic-recenzorială).

Hermeneutica, adevărata hermeneutică este cea care schimbă omul. În Roua cărţilor ea e mai mult decât o instruire critică, e o tehnică spirituală, capabilă să modifice calitatea existenţei. Theodor Damian priveşte fiecare text ca interioritate ce conferă inepuizabilă lumină şi măsură culturală...

Theodor Damian provoacă cititorul la o lectură ce ţine de esenţe, de trezire (vezi simbolul picăturii de rouă). E vorba de dubla accepţiune a ideii de reîntoarcere prin conştientizarea ideii de trecere: „Fă-ne, Doamne iar copii!” E sintagma care apropie, în accepţiunea autorului, copilăria de divinitate. Dincolo de toate e mereu prezent actul închipuirii în dimensiunea realităţii....

Volumul Roua cărţilor e metafora drumului dinspre cuvântul omului înspre Logosul divin, iar hermeneutica este „zeul legător” între cele două tărâmuri.

Ioana Gosman, în „Hermeneutică teologică şi context literar”, în Lumină Lină. Gracious Light, An VI, Nr. 3, 2001, pp.165-166

Calea Împărăţiei este o lucrare de tip nou şi, în acelaşi timp, vârf, summum al celorlalte semnate de Theodor Damian. Un poem cu mai multe faţete ale celor două mari evenimente ale Creştinismului, Naşterea şi Învierea Domnului. Noutatea aci constă în trei elemente care se îngemănează armonios: incantaţia poetică, cea a tradiţiei (care, fiind la urmă, apare ca o concluzie a primei) şi imaginea picturală selecţionată din ceea ce e mai reprezentativ din pictura bizantină a secolelor. Toate trei se potenţează reciproc şi simultan, efectul fiind întreit. Nu cunosc aşa ceva în toată literatura română. Variaţia nuanţelor textelor este multiplă: ea reflectă ideea de izvor şi de briliant; fiecare faţetă exprimă acelaşi lucru şi totodată ceva aparte. Variatio delectat! Comparaţie se poate găsi numai în muzica simfonică. Celebre sunt concertele de pian şi orchestră şi concertul de vioară şi orchestră ale lui Beethoven. Aceeaşi temă este reluată în variaţii nesfârşite cu diferenţe foarte subtile, uneori insesizabile şi tot aşa şi la punţile de legătură între ele. În Bolero de Ravel, aceeaşi temă se repetă 20 minute de fiecare instrument de suflat în parte şi nu plictiseşte, ci încântă pentru că fiecare variaţie exprimă ceva nou şi toate la un loc prin repetiţie accentuează tema. Am înşirat acestea pentru că şi Calea Împărăţiei uzează de aceleaşi mijloace şi se bucură de aceleaşi efecte. Consider Calea Împărăţiei un unicat în limba română.

Dumitru Constantinescu, în Lumină Lină. Gracious Light, An VI, Nr. 4, 2001, p. 70

Poezia lui Theodor Damian e pustia imaginară a trupului captiv nerodirii, păcatului şi morţii. Mesajul ei, izvorât din neputinţa lutului şi din frigul peşterii, atinge pragul de lumină duhovnicească din bucuria (nebunia) propovăduirii apostolice. Capătul de drum al suspinului lăuntric şi al dorului de taină este cuvântul ca nădejde, din cele ce nu se văd, a făgăduinţei. Congeneră ispitei vederii de dincolo şi visului de împăcare cu sine a fiinţei, poezia se îmbracă ea însăşi într-o haină a biruinţei, prin sugestia blagiană a agoniei mântuitoare. Religioasă prin grija pentru sufletul încătuşat, ea consolează prin elogiul, discret învăluit în teamă, al nevoii de abis.

Aurel Sasu, coperta IV, Ispita rănii, Cluj, 2001

Preotul Theodor Damian (din SUA) scrie poezie religioasă (Rugăciuni în infern, Axa, 2000) şi nu doar lustruieşte concepte ale credinţei. Poetul dă acestui fel de poezie un înţeles mai larg, mai neconstrâns de experienţa spirituală a temei. Infernul este al oamenilor, iar poezia vine din tulburarea stării pământene care capătă, astfel, relief. Poezia este ritmată de stări omeneşti fulgerate de câte un fior al absolutului. Rolul purificator al acestuia este văzut însă în concret, de unde nevoia de “chirurgie existenţială”, dar şi de o “mare sfială”. Aspiraţia spre înalt pune mai bine în evidenţă patosul contradictoriu al existenţei. Poetul se investighează pe sine ca simbol al omului trăitor pe pământ. Dar lumescul asigură poziei şi o anumită dezinvoltură, pigmentată cu sprinţare salturi ludice...

Titu Popescu, în Dorul (Danemarca), Ianuarie 2001, p. 59

Există totuşi un punct comun de convergenţă în aprecierile făcute asupra poeziei Pr. Theodor Damian, şi anume exemplaritatea ei spirituală şi intelectuală de excepţie, ceea ce îi dă o notă personală de distincţie şi de graţie. Evident, înţelegem dificultăţile de abordare ale unei opere poetice de mare profunzime teologică sau filosofică, ale cărei sensuri sunt încifrate în metafore simbolice creatoare de noi înţelegeri fiinţiale. Mai ales actualitatea  ideilor puse în dezbatere poetică şi regândirea lor incitantă lăsată pe seama cititorilor, intimidează pe neofiţi. Pentru că meritul deosebit al poeziei Pr. Theodor Damian este acela de a nu-i face pe cititorii săi interpreţi ai operei sale (luând pâinea criticilor), ci părtaşi la marea sa comuniune cu realităţile transcendantale, divine, pe care le descoperă în versurile sale de o simplitate uimitoare, ceea ce este cu totul altceva. Astfel, poezia şi rugăciunea în unitatea lor primordială reactualizată de creaţia poetică theodordamianescă, sunt forme superioare de comuniune spirituală cu realităţile transcendentale şi de participare teandrică la miracolul cosmic al creaţiei divine.

George Alexe, în prefaţa la Ispita ranii, Limes, Cluj, 2001

... Poezia lui Theodor Damian e un dialog smerit cu Logosul şi mărturisirea, prin cuvinte, a Cuvântului neprimit în lume. Tensiunea ei stă în multiplicarea nostalgică a unei stări de adoraţie, însoţită orfic de fiorul comuniunii mistice şi de sugestia deschiderii extatice spre divinitatea uitată a fiinţei. Împrejmuită de două nopţi (tăceri), viziunea poetului nu putea fi alta decât cea argheziană a pustiului cosmic. Cu precizarea că aici strigătul (“Şi anii mor şi veacurile pier”) se risipeşte într-o şoaptă de cucernică resemnare şi sfâşierea face loc beatitudinii prin contemplare şi nuntă euharistică. Semnul depărtării e apropiere ascunsă (“adâncul întrupării”) şi închipuirea mută, lumina trecând biruitor peste seminţele somnului (rodirea “credinţei înzăpezite de vânt”). În volumul de debut (Liturghia cuvântului, 1989), relaţia cu transcendentul e literaturizată, construită livresc din paradigmele sacrului (citatul evanghelic, folosit pentru valorile lui existenţiale), însă ceea ce izbeşte în aceste versuri este atmosfera de reculeasă intimitate şi de temperată fervoare psalmică. Lumea ca o rană se hrăneşte şi se salvează nu prin îndoială, nici prin jefuirea cerului, ci prin umilinţa împărtăşirii din aceeaşi suferinţă. Fiindcă imaginea Cuvântului rătăcitor, ostenit, ocrotitor, răstignit şi înviat nu este, în cele din urmă, decât umbra însoţitoare a conştiinţei proprii. Aşa încât aventura mereu repetată spre un „dincolo veşnic” aminteşte într-un fel dilema, la fel de dramatică, a lui Nichita Stănescu: „Ce singurătate/ să nu înţelegi înţelesul/ atunci când există înţeles”...

... Realitatea poeziei lui Theodor Damian începe în noaptea captivităţii tulburată de ispita luminii. Spectacolul nestăvilitelor efuziuni sentimentale şi retorica grav-reflexivă a însingurării dau versurilor o notă de blagiană aspiraţie metafizică puţin cunoscută poeziei româneşti în ultimele decenii. Crucea dinlăuntru (nădejdea vieţii) şi  arşiţa (nevoia de lacrimi) sunt rădăcinile ultime ale exilului (căderii în lume) din care se revendică întreaga experienţă a iubirii, împărtăşirii şi sfinţeniei (“O voce mă scoate afară din mine”). Adevărul dogmei liric vorbind, e ţinutul necucerit al lui Borges: exaltarea se curmă la poarta mormântului deschis. Theodor Damian e poetul abisului celest şi, în aceeaşi măsură, al „universului de lut”...

... Glosele din Roua cărţilor (1998), subtile figuraţii metaforice, sunt, majoritatea, lungi colocvii cu secolul şi oamenii lui. Temele mari ale exegezei teologice „în context literar” vin să evidenţieze destine şi să elibereze perspective, toate circumscrise unei experienţe a abisului deschisă în aceeaşi măsură sentimentului şi conştiinţei. Purtătoare de mesaj al mântuirii, operele comentate (Mircea Eliade, Arta de a muri; Dumitru Stăniloae, Experienţa lui Dumnezeu; Mihail Crama, Împărăţia de seară, etc) ilustrează, prin poezia profunzimii lor, o literatură stând sub semnul dăruirii evanghelice (“spiritualitate cu rădăcinile în cer”) şi a identificării, prin visul tragic de izbăvire, cu esenţa ei divină. Critica lui Theodor Damian are o solemnitate liturgică şi o capacitate alegorică de a însufleţi ideile pe care n-o au mulţi colegi de generaţie. Pentru el, cartea reprezintă modelul şi mijlocul de îndreptare morală după litera şi arhetipul frumuseţii eterne. Scris cu eleganţă şi distincţie, volumul, organizat în trei secţiuni (Teme esenţiale; Ortodoxie şi cultură; Cuvântul care arde) e fructul structuralei empatii a autorului cu valorile credinţei şi cu principiul lipsit de ambiguitate al comuniunii spirituale.

Aurel Sasu, în „Doi poeţi la porţile lumii”, în Tribuna, serie nouă, Anul XIII, Nr. 1-4, Ianuarie 2001, p. 16

Reflecţie asupra resurselor mistice ale Cuvântului dar şi a ideii poetice văzută ca unica soteriologie posibilă “în pustia acestui secol”, în care spiritualul e dezavuat, minimalizat, ignorat, lirica lui Theodor Damian este rod al unor experienţe nu atât religioase, cât existenţiale în sensul în care Kafka vedea în scris o formă a rugăciunii.

În câteva comentarii critice se fac referiri la unele similitudini ale poeziei lui Th. Damian cu lirica religioasă a lui Arhgezi, dar şi cu cea “laică” a lui Blaga. În această din urmă plachetă am găsit şi noi urme blagiene de gând (Când am fost) dar şi uneori şi ecouri din poezia lui Marin Sorescu (Datornicii), şi din poezia lui Nichita Stănescu (Drumurile mele, Moştenire, Dar roua), ba chiar semne ale unui eminescianism întârziat, atunci când autorul face referire la presupusa noastră origine astrală, respectiv sentimentul că am fost cândva prin stele, înainte de a fi cei ce suntem.

Poetul nu scrie în sensul comun, ci se scrie pe sine crescând din experienţă şi având pretenţia de a celebra astfel o cină spirituală la care sunt invitaţi nu cei chemaţi, ci cei aleşi...

(Despre Dimineaţa Invierii, Axa, Botoşani, 1999)

Gabriel Stănescu, în „Învierea Cuvântului”, în Origini. Romanian Roots, Vol. IV, No. 33&34, Martie-Aprilie 2000, p. 25

... Expresie a experienţei de viaţă, ca şi a celor două - să le spunem specializări - aceea de preot şi de profesor de filosofie, lirica lui Theodor Damian poate fi încadrată în categoria specială a poeziei religioase. Interesant este că pe măsura publicării de noi volume - şi în special a celui din urmă - poemele sale nu rămân structurate în perimetrul religos-mistic, ci trec pragul spre aria mai cuprinzătoare laic-filosofică. Drumul dinspre religios către laic este la Theodor Damian o evoluţie în primul rând în plan estetic. Dar este vorba - în special în ultimul volum - de versuri de o expresie laică ce poartă în ea fiorul mistic....

... Poemele din acest ultim volum sunt acum reduse la esenţă, fără retorică de prisos...

Nu dorinţa, ci ceva mult mai puternic, un “dor” de a afla câte ceva din taina creştină, dar şi de a pătrunde misterul vieţii, iată ce dezvăluie - în varii ipostaze - prin poemele sale peotul Theodor Damian.

“Vreau să te caut, dar nu ştiu de unde să încept”. Între Credinţă şi Existenţă, poezia sa (şi cu deosebire volumul Rugăciuni în infern) dezvăluie un spirit neliniştit, permanent în căutarea răspunsurilor la marile întrebări ale lumii.

Mihaela Albu, în „Lirica lui Theodor Damian între credintă şi existenţă”, în Romanian Journal, 27 Decembrie 2000, p. 9.

O caracteristică semnificativă a noilor versuri scrise de Theodor Damian este îndoiala. Ar merita să fie citată poezia “Prin însuşi sufletul tău”.Nerecunoaşterea lui Mesia este un păcat grav pentru credincios, dar o sursă valabilă de temeri, umilinţă şi îndoieli pentru poet. “În pământul Împărăţiei”, “Iată apele” sau “Adâncul” intră în aceeaşi categorie de o admirabilă expresie a îndoielii.

La fel de productiv poetic ...  este spiritul ludic. Theodor Damian îşi dezvăluie în cartea lui înclinaţii, necultivate înainte, pentru lirica glumeaţă, adesea nichitastănesciană (din “În dulcele stil clasic”) (...) 

Theodor Damian e un poet în toată puterea cuvântului.

Nicolae Manolescu, în prefaţa la Rugăciuni în Infern, vezi Biblioteca Bucureştilor, Anul III, nr. 11, Noiembrie 2000, p. 17

Am primit de la New York o carte editată la Axa, Botoşani, intitulată Rugăciuni în Infern. Este o carte frumoasă de versuri, a cincea scrisă de preotul Theodor Damian, a treia de poezii a acestui autor, aflat în America să ţină sus flacăra credinţei ortodoxe. Lămurită prin două focuri puternice dinlăuntru - credinţa curată şi talentul viguros, poezia lui Theodor Damian este limpede şi adâncă, expresivă şi tainică în noutatea ei....

...Theodor Damian nu e atins deloc de modele poetice, nici de ismele acestui sfârşit de veac, ci e preocupat de filonul preţios al poeziei şi de frumuseţea expresiei în care aceasta se îmbracă.

Ioan Enache, în Credinţa ortodoxă, Anul IV, Nr. 12 (46) Dec. 2000, p. 7

Aflat la a 5-a sa carte (a treia de poezie) reputatul poet new york-ez s-a distins, cu precădere printr-o lirică a explorării Cuvântului în sens deopotrivă filosofic şi teologic. Teolog redutabil (autor, printre altele, al lucrării The Icons. Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodor of Studion) părintele Damian îl poate ispiti pe recenzentul cărţilor sale de poezie să plonjeze cu voluptate într-o hermeneutică literară în context teologic....

... În pofida frecvenţei semnelor biblice în text - la Theodor Damian, faptul are chiar o regularitate şi simetrire atent elaborate - valoarea şi noutatea poeziei sale constau în sinteza poetică a unei experienţe distincte, fuziune a experienţei de intelectual cu cea de emigrant (dezrădăcinat) şi de adult (om de-o anumită vârstă).

Aduse sub raza poeziei, acestea toate produc o lirică de-o culoare şi o tensiune aparte. Amplitudinea intelectuală a gândului (deseori, trimiteri livreşti) valorifică un sentiment acut al înstrăinării, al împrăştierii, grabei şi derutei (simbolul “drumurilor”) ca şi aprehensiunea gravă, matură a morţii...

Ilie Traian, în „Theodor Damian, New York, Dimineaţa Învierii”, în Curierul Românesc, Serie nouă, anul XI, Nr. 1, (156), Ianuarie 2000, p. 20

E o carte foarte bună de poezie...     

(Despre Dimineaţa Învierii, Axa, Botoşani, 1999)

Antonie Plămădeală, în „Semnalăm”, în Telegraful Român, Anul 148, Nr. 1-4, 1 şi 15 Ianuarie 2000, p. 8

... Theodor Damian. Numai că necunoscându-l ca poet mi se dezvăluie acum un talent autentic, un frământat ale cărui revelaţii adânci aduc cu ele dramatismul unei vieţi în care trăirile şi întrebările sunt părţi ale aceluiaşi zbucium. Theodor Damian nu tinde în poeziile sale către cerul Dumnezeirii ajutându-se de adevărul Biblic, aceasta fiind integrat în mod firesc în mentalitatea autorului. Poezia lui, în acest context, pleacă de pe poziţia întemeiată a certitudinii. Privirile autorului sunt mai ales îndreptate spre viaţa terestră şi spre căutarea puterii de integrare în realitate. Această putere de interpretare a vieţii prin supunerea destinului combină raţiunea cu sensibilitatea.

Silvia Cinca, în „Note de cititor”, în Meridianul Românesc, vol. 4, nr. 147, 19 Februarie 2000, p. 14

Dimineaţa Învierii (Editura Axa). Theodor Damian este un poet român care trăieşte în Statele Unite, un păstrător al limbii şi spiritului românesc în America. E un poet de prima linie...

Valeriu Bârgău, în „Cărţi primite la redacţie”, în Ardealul literar şi artistic Anul IV, Nr. 1, 2 (12, 13)/2000, p. 46

Dacă Nichita Stănescu a fost poetul necuvintelor, americanul de origine română Theodor Damian este poetul declarat al cuvântului oficiat, al cuvântului ca oficiere şi identificare a existenţei, al cuvântului identificat cu o fiinţă complexă, cuvântul - acest înveliş sacru al realităţii - devenind astfel o oglindă din care imaginile surprinse nu mai dispar, sunt depozitate acolo în praful de argint, petrecându-se în desişul nemărginit zvârcolirile lumii mari...

... Tot în ciclul “Botezul cu foc” întâlnim şi o Ars Poetica, un poem semnificativ pentru sensibilitatea poetului Theodor Damian, o prăbuşire în insondabil, în mineral şi în vegetal de unde poezia vine mai încărcată de semnificaţii, îmbogăţită, germinată, punând pe jar tendinţa materiei de a strânge la sânu-i enorm tainele materiei, naşterii, trecerii şi petrecerii de la un tărâm la celălalt...

... Axa pe care ne-o propune poetul Theodor Damian - Dumnezeu Creatorul - Poetul - Cuvântul - Materia este de fapt o peregrinare fără sfârşit, o goană fără sfârşit pe platoul populat de aceleaşi fiinţe care se nasc şi mor, pierd un nume pentru a căpăta altul, globulele ochilor lor ascunzând precum acelaşi praf de argint al oglinzilor, misterele fiecărei treceri-petreceri. Aici poţi fi privilegiat să priveşti precum în învelişul de fosfor al creierelor însemnate - cum bate inima Universului, cum sângele existenţei e pompat fără odihnă pentru ca fiecare clipă se fie o Dimineaţă a Invierii, aşa cum inspirat îşi numeşte poetul volumul aflat în atenţia noastră...

... Deşi misiunea de preot român într-o mare de religii şi culte, cum este America, ar trebui să-şi pună amprenta definitiv asupra poeziei lui Theodor Damian, nu putem să nu remarcăm că atât limbajul mistic cât şi misiunea de preot ortodox nu reuşesc să supună poezia acestui poet. Precum şi Vinea şi Voiculescu, misticul nu reuşeşte să supună poezia, limbajul poetic devenind prin cultură un limbaj şi o cunoştinţă filosofică, poezia lui fiind una liberă de canoane, una foarte apropiată, confundându-se chiar cu cea a şcolilor poetice din ţară. Aşezându-i poezia într-o antologie a poeţilor optzecişti, nu vei putea niciodată să spui: “Poetul acesta e rupt de cultura şi literatura română!”, Damian, putând fi aşezat fără teamă în rândul puţinilor reflexivi pe care îi numără generaţia ‘80: Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Moldovan şi alţii, nu prea mulţi....

...Versul lui Damian se naşte în, şi dintr-o durere mistică, o ciudată durere mistică dacă ţinem seamă că a fi întru Domnul înseamnă bucurie şi speranţă, o complexă desfăşurare a singurătăţii, o multiplicare a ei într-un peisaj hieratic, amestec de întuneric şi lumină, de pictură/poezie...

... Theodor Damian e un poet extrem de interesant, filonul său poetic oferindu-i posibilitatea de a defrişa calea dreaptă dintre poezie şi filosofie, dintre tradiţie şi postmodernism, o cale atinsă deopotrivă de mistic şi laic, o cale care poate să-i ofere şi mai ales, să-i păstreze originalitatea poeziei...

Valeriu Bârgău, în „Un poet al Generaţiei ‘80, la New York”, în Ardealul literar şi artistic Anul IV, Nr. 3/2000, p. 7

Rămânând la poezia botoşeneanului Theodor Damian, mi se pare grăitor faptul că, în pofida gloriei mundane de care preotul-doctor în teologie se poate bucura, versurile sale nu impun (nici nu propun!) răspunsuri definitive, nu sunt marcate de orgolii umane. Dimpotrivă. Dimineaţa Invierii resuscitează întrebări ancestrale, în propoziţii poetice cu tâlc de didahie re-rostită pe înţelesul veacului în care trăim. Adică succint, fără alambicări decorative inutile şi cronofage. Versurile nu compun sentinţe, ci o subtilă invitaţie la reflecţie, la meditaţie asupra posibilului întru depăşirea cotidianului-aparent-furnizor-de certitudini. (...) Theodor Damian surprinde şi “lipsa de timp”, inexorabilă finitudine a omului, dar nu o converteşte în circumstanţă atenuantă pentru indiferenţă, abandon sau plictiseală şi nici în limită menită să confere tragism existenţei umane, care este comun-dramatică şi numai excepţional-tragică. (...) Se petrece, în lirica lui Theodor Damian, o reconversie a biblicului “Eli, Eli lamma sabacthani...” în “Doamne, Doamne, de ce ne ierţi într-una?” Intr-un anume sens cred că aici transpare adevărata limită ce primejduieşte fiinţa: neînţelegerea faptului divin. Logica umană refuză să identifice Dumnezeul exigent al sacrificiului suprem cu Acela al iertării dezmărginite.

Mihaela Male Stroe, în Astra, Nr. 4(19) Aprilie 2000

Prefaţat „în toată puterea cuvântului” de Nicolae Manolescu, volumul de versuri semnat de Theodor Damian (poet, eseist, teolog român stabilit în New York) face of figură aparte în contextul “optzeciştilor” cultivaţi de Gellu Dorian, prin amplul şi inspiratul lui proiect de la editura botoşăneană Axa.

Pendulând între estetica argheziană şi cea blagiană, preotul-poet Damian vine cu un ton propriu, confesiv-sapienţial, uzând de un limbaj frust, aproape direct, având ca substrat pânze freatice liturgice. Mai mult decât la poeţii moldavi confini (Constantin Hrehor şi Dorin Ploscaru), Cuvântul e obsesie unică - matcă a Originii sublimată spiritual...

Adrian Alui Gheorghe, în Poezia, Iaşi, nr. 4 (14), 2000

“De când am intrat în captivitate/ Nu mai sufăr de singurătate”.

... Abia cu acest vers al poetului şi preotului newyorkez Th. Damian înţeleg marele mesaj al anticului Lao Tzu: cunoaşterea limitelor folosirii numelor ne apără de pericol. Aşa că din epava experienţei mele de până acum ridic un altar şi intru supus în limitele lui de captivitate.

“Cum de am îndrăznit să apărem când n-am fost?” este întrebarea întrebărilor. Toate celealte, chiar şi cutremurătoarea întrebare a nelimitelor infinitului nu se compară cu acest rage timid al unui poet cult şi bine educat. Infinitul, veşnicia - sunt. E adevărat - nu înţelegem fiinţarea asta aşa cum nu înţelegem şi inexistenţa lor. Dar cel care nu a fost cum a îndrăznit să apară? Cel care nu a ştiut de drum, cum a îndrăznit să se bucure de mersul pe drum? Cel care a îndrăznit să apară când nu a fost, cum, cum, cum, îndrăzneşte să dispară?...

Andrei Vartic, în „Dicţionar de Th. Damian”, în Meridianul Românesc, Vol. 4, nr. 163, 10 Iunie 2000, p. 11

... Theodor Damian îşi face din a iubi o credinţă de suflet, o certitudine, o şansă a salvării de pustiul sufletului...

... Poetul începe prin a-şi exprima dorinţa de mântuire prin iubire, credinţă şi smerenie apoi aceasta se înalţă dinlăuntrul fiinţei ca după aceea să devină certitudine...

... În concluzie, acest volum de poezii [Dimineaţa Învierii] se rezumă la o dublă relaţie: poet - Divinitate, poet - realitate şi a aştepta o dimineaţă a învierii este pentru poet sinonim cu a afla un capăt dorului lăuntric de târâmul originar.

Bogdan Archip, în „Theodor Damian - un poet de revelaţie mistică întru graţie divină”, în Monitorul de Suceava, Anul VI, Nr. 180 (1435), 2 August 2000, p. 8 A

De la biograficul frust la elemente cotidiene, banale sau neobişnuite, poezia lui Theodor Damian este o continuă aflare, fiinţare şi mirare...

... Elementele biblice (şarpele de aramă - simbolul crucii, peştera - simbolul cunoaşterii, urcarea în întuneric - epectazele Sf. Grigorie de Nyssa) sunt folosite cu maximă rigoare, dar cu deosebită putere de sugestie, atât în plan cognitiv, cât mai ales în plan estetic.

Dorin Ploscaru, în „Semnal. Theodor Damian, Rugăciuni în infern”, în Antiteze, 8-9-10 August-Septembrie-Octombrie 2000, p. 127

... Volumul Rugăciuni în Infern [este cartea] unde [Theodor Damian] face o ruptură cu sine şi începe să scrie poezie adevărată. Este o carte serioasă, plăcută, o carte variată, cu o diversitate stilistică evidentă.

Nicolae Manolescu în “Despre două lansări de carte şi retragerea din viaţa politică... 

Nicolae Manolescu, în: „Grigore L. Culian de vorbă cu Prof. Nicolae Manolescu”, în New York Magazin, Anul IV, Nr. 178, 22 Sept. 2000, p. 9

... Religoasă pe toate palierele ei, poezia lui Theodor Damian - chiar atunci când autorul simulează jovial, vioi, terestritatea - reflectă, precum aceea a marilor săi antecesori (Arghezi, Blaga, Crainic, Gyr, Voiculescu, ş.a.) locul de trecere de la religiosul interdictiv (decalogal) la religiosul cuprinzător de fericiri al Cuvântării de pe Munte: loc de trecere, punte, dar deopotrivă creuzet în care se va alege, prin topiri repetate, apoi interpătrunderi şi sinteza ultimă (teandrică), morala umanităţii alungate şi reprimite la Dumnezeu - etica creştină.

A. I. Brumaru, în „Religiozitate, morală, poezie”, în Monitorul de Braşov, 20 Octombrie 2000

... Cuvintele cu care operează Th. Damian şi reveria pe care acestea o produc creează o realitate nouă. Cu siguranţă că se ajunge astfel la poetic, în sensul cel mai deplin al termenului, cu atât mai mult cu cât exact în acest punct se naşte la Bachelard opoziţia şi în acelaşi timp complementaritatea dintre vis şi gândire. Jean Burgos spunea că totul începe cu cuvântul, iar aventura poetică este mai întâi o aventură a limbajului. La Th. Damian această aventură este un mod persuasiv de implicare participativă a cititorului în actul poetic, căci, nu-i aşa, câteodată lăsăm ca poezia din noi să fie scrisă de alţii.

Tudor Hăndăbuţ, în „Preotul care cădelniţează poeme”, în Transilvania, 31 Octombrie 2000, p. 13

Cronicarul-teolog surprinde în Roua cărţilor prin camertonul inimii sale şi al sufletului său sensibil esenţialul mesaj al autorilor pe care-i citeşte, pe care-i propune cu siguranţă cititorilor pentru a-i cunoaşte obligatoriu, dacă nu integral, măcar parţial.

... Am subliniat mai sus că Theodor Damian se apropie cu o deosebită delicateţe, dar şi profundă cunoaştere, cu har şi talent de fiecare carte tipărită, volume care sunt respiraţiile fierbinţi şi suferinţele de zile şi nopţi ale tuturor autorilor consemnaţi....

Anatol Ciocanu, în Economistul, suplimentul literar ecart, nr. 98, 3-4 nov. 2000, Bucureşti, p. 6.

... În versurile lui Th. Damian se exprimă antinomia între lumina profanului ca fiind întunericul (sau “viaţa întunecoasă şi noptatică” a embrionului în pântecele matern, pregătindu-se pentru naştere - cum inspirat spune Nicolae Cabasila (cf. Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1994, p. 82)) şi cea a sacrului, aceasta din urmă fiind una curăţitoare.

Constantin Miu, în ABC, supliment literar artistic al ziarului Azi, nr. 43, joi, 7 Decembrie 2000, p. 15

... [Theodor Damian] este un poet deosebit, un mare poet român care trăieşte dincolo de Atlantic.

Valeriu Bârgău, în Ardealul literar şi artistic, anul III, Nr. 4,5,6 (9,10,11),1999, p. 10

... [În Roua cărţilor] Sunt interpretate, în acest sens, diverse cărţi cărora preotul, dar şi poetul Theodor Damian le află sensuri subtile, perceptibile doar la o lectură interpretativă a unui specialist în... cuvânt...

... O deschidere spre metafizic este mereu prezentă în interpretarea dată de autor cărţilor aflate în atenţie şi datorită formaţiei sale teologice, şi cu atât mai mult sporeşte orginalitatea interpretării...

Veronica Balaj, în „Cuvântul care arde”, în Orient Latin, An VI, Nr. 1-2 (17-18), Iulie 1999, p. 30

Poeziile lui Theodor Damian sunt de o valoare artistică ieşită din sfera locului comun. El scrie o poezie modernă, curată şi bogată în plan ideatic.

N. C. Petniceanu, în Vrerea, Octombrie 1999

Realitatea poeziei lui Theodor Damian începe în noapte. O noapte care „cheamă spre somn” şi care vindecă neputinţele. Spre deosebire de alte conştiinţe torturate (Arghezi, Blaga, Voiculescu) sfârşind în spectacolul sfâşietor al renunţării eul învierii se salvează prin invocarea ispitei, a demonului ca rătăcire imemorială şi a credinţei ca mântuire. Istoria şi viaţa sunt întoarcere în timp, la ceea ce există şi ni se revelează dincolo de timp. Metafora e deci un dramatic prezent al aşteptării, o boală a purificării prin asumarea suferinţei şi bucuriei de a vorbi cu Dumnezeu despre patimile trupului şi ale sufletului. Naşterea luminii din durere vesteşte ceremonial euharistia clipei: comuniunea de fiecare zi cu dimineaţa trezirii din coşmarul căderii în lume. Crucea dinlăuntru (nădejdea vieţii) şi arşiţa (nevoia de lacrimi) sunt cele două rădăcini ale exilului, văzut ca aventură a spiritului, desprindere de sine şi zidire în memoria (sfinţenia) paradisului („O voce mă scoate afară din mine”). Adevărul dogmei, liric vorbind, e ţinutul necucerit al lui Borges: exaltarea se consumă la poarta mormântului deschis. Theodor Damian e un poet al abisului celest şi al lutului transfigurat. Răzvrătirea lui ia forma nostalgic-deznădăjduită a omului înstrăinat („în afară de arcă”) şi a fiinţei, ontologic, dezrădăcinate („Umbra ce plânge de dor”). Risipirii i se opune însă întotdeauna rana înflorită şi moartea jefuită ca prezenţă biruitoare a Cuvântului. Apa vie din volumul Dimineaţa învierii (1999) este „ideea din idee” a celui ce contemplă cutremurat peisajul pustiu din valea oaselor uscate a profetului Iezechiil.

Aurel Sasu, în „Liturghia deşteptării” în Meridianul Românesc, vol. 3, nr. 137, 4 Decembrie 1999, p. 14

Cu Theodor Damian te apropii de atmosfera lui Blaga, uneori de Arghezi, alteori de Hölderlin, dar mai presus de toate şi mai presus de toţi te apropii de Dumnezeu. Mistică, poezia lui Theodor Damian este lispită de tente habotnic misionare. (...) Privite din perspectiva laică poemele sunt monumente cioplite în inefabil închinate graiului, iar privite dintr-un unghi mistico religios devin rugăciune către Domnul Dumnezeu întrupat în Cuvânt.

Călin Cocora, în „Misionarism liric”, în Hyperion, 4/99, p. 13

Temperamentul dinamic, experienţa mistică, solida cultură religioasă şi filosofică, iluminarea interioară pe care a trăit-o în impactul cu mesajul cuvintelor liturgice conturează un autor liric, familiarizat cu tonul psalmilor interbelici, şi nestrăin de cel al răzvrătirii şi descoperirilor dramatice, sugerate de poezia şaizeciştilor sau optzeciştilor; dar nici un poem, din această ultimă apariţie tipărită, nu confirmă, îndeosebi, dorinţa de a continua formele de expresie ale evlaviei şi tulburării...

... Theodor Damian găseşte în spaţiul tăcerii ca metaforă, ca analogon al sacrului, deplina şi universala comuniune. ... Între energiile cuvântului ascuns şi cele ale cuvântului rostit, prin şlefuire, se situează însăsi poezia lui Th. Damian, ca ipostază a unor căutări creatoare din diaspora şi din arealul liricii actuale.

... După cum se vede, autorului nu-i sunt necunoscute textele inspirate dintr-o realitate-instant, alogenizând într-o pastă quasi civilizată imaginile lumii de lângă noi; în conştiinţa sa, însă, cuvântul poeziei e dator să ducă lumina abstractă a departelui, gândul din gând neconfundându-se cu un joc verbal combinativ.

... Intrezărim în aceste texte lirice, grupate ternar, o întrepătrundere a lecţiei mistice, ingenios învăţate, cu planul unui biografism, plin de relief, cu rătăciri, sincope, accidente provocate de setea de viaţă şi spaima de moarte, iluminate, uneori de un orizont expresionist quasi blagian din Paşii profetului şi In marea trecere; aceleaşi tulburi interogaţii împinse spre un nemărginit cosmic.

... Alteori, interferenţa celor două planuri, religios şi laic, reîncarcă parcă aerul textului cu accente de angoasă bacoviană, simultaneitatea şi alternanţa misterului cu ţipătul constituindu-se în semnalele tipice trăirii poetului.

... Theodor Damian ne propune, discret, căutarea unui refugiu salvator nu doar al fiinţei, ci şi al cuvântului liric. Sensul intenţionat umbrit al volumului Dimineaţa Invierii sugerează o dublă refugiere: esteticeşte, spre experienţa psalmică a piscurilor interbelice, când valurile unui tradiţionalism necesar s-au prefăcut într-o inefabilă ipostază modernă a poeziei contemporane; nu e vorba însă de o adoraţie fără limite, ci îndeosebi, de găsirea unei formule de confesiune a esenţelor, în acord cu structura sa nelimpezită şi duală, ca un ecou blagian, cu accentul mutat de pe polul demonic pe cel paradisiac.

... Meritul cert al acestui poet şi preot, în acest provocator sfârşit de secol şi de mileniu, constă nu în a-şi transforma poezia doar într-o tainică rugăciune mântuitoare, ci într-un vers interogativ protector, într-o materie interogativă capabilă a pretinde cuvântului a deveni scut mirific de care se sfărâmă, nezgomotos meteoriţii, aşteptaţi ori neaşteptaţi, ai timpului. Trăirea tulburătoare îşi dă mâna cu o certă meditaţie, dincolo de esenţa hieratică, pentru a propune o necesară, vitală reîntoarcere, dintr-un unghi ontic, la tărâmul Cuvântului cel fără de moarte; este un al doilea gest de refugiu spre care ne-ndeamnă autorul, o profundă şi tentantă întoarcere către Verbul ca mit generator.

Dumitru Ţiganiuc, în „In trupul meu atâta de trăit”, în Hyperion , 4/99, pp. 10-12

In poezia lui Theodor Damian thanaticul îl cheamă pe anastasic în majoritatea poemelor. (...) Lirica lui Theodor Damian face parte din poezia mistică; această poezie a melozilor bizantini încărcată de ihul teologhisirii (Ioan Damaschin, Roman Melodul); în ea se regăseşte rafinamentul stilistic al lui Daniel Turcea sau mireasma filocalică a lui Cosma Melodul, Casia Cassiana, Ioan al Crucii sau Paulin de Nola. (...)Theodor Damian este un poet de sorginte blagiană, heideggerian în multe din poemele sale. (...)

Dorin Ploscaru, în „Theodor Damian - între ihul melozilor bizantini şi modernitatea înstrăinării”, în Hyperion, 4/99, pp. 12-13

... Theodor Damian intră în eseistica literară cu volumul Roua cărţilor...

... Aportul cărţii preotului Theodor Damian subintitulată O hermeneutică teologică în context literar, ne întăreşte speranţa că limbajul universal al Sfintelor Scripturi este şi trebuie să devină o componentă esenţială educativă şi persuasivă în diversificarea peisajului publicisticii româneşti.

M. N. Rusu, în „Theodor Damian, Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar”, în Lumină Lină. Gracious Light, An IV, Nr. 3, Iulie-Septembrie 1999, p. 128

Realitatea poeziei lui Theodor Damian începe în noapte. O noapte care „cheamă spre somn” şi care vindecă neputinţele. Spre deosebire de alte conştiinţe torturate (Arghezi, Blaga, Voiculescu) sfârşind în spectacolul sfâşietor al renunţării eul învierii se salvează prin invocarea ispitei, a demonului ca rătăcire imemorială şi a credinţei ca mântuire. Istoria şi viaţa sunt întoarcere în timp, la ceea ce există şi ni se revelează dincolo de timp. Metafora e deci un dramatic prezent al aşteptării, o boală a purificării prin asumarea suferinţei şi bucuriei de a vorbi cu Dumnezeu despre patimile trupului şi ale sufletului. Naşterea luminii din durere vesteşte ceremonial euharistia clipei: comuniunea de fiecare zi cu dimineaţa trezirii din coşmarul căderii în lume. Crucea dinlăuntru (nădejdea vieţii) şi arşiţa (nevoia de lacrimi) sunt cele două rădăcini ale exilului, văzut ca aventură a spiritului, desprindere de sine şi zidire în memoria (sfinţenia) paradisului („O voce mă scoate afară din mine”). Adevărul dogmei, liric vorbind, e ţinutul necucerit al lui Borges: exaltarea se consumă la poarta mormântului deschis. Theodor Damian e un poet al abisului celest şi al lutului transfigurat. Răzvrătirea lui ia forma nostalgic-deznădăjduită a omului înstrăinat („în afară de arcă”) şi a fiinţei, ontologic, dezrădăcinate („Umbra ce plânge de dor”). Risipirii i se opune însă întotdeauna rana înflorită şi moartea jefuită ca prezenţă biruitoare a Cuvântului. Apa vie din volumul Dimineaţa învierii (1999) este „ideea din idee” a celui ce contemplă cutremurat peisajul pustiu din valea oaselor uscate a profetului Iezechiil.

Aurel Sasu, în „Liturghia deşteptării” în Meridianul Românesc, vol. 3, nr. 137, 4 Decembrie 1999, p. 14

... Demersul poetic al lui Theodor Damian este unul misionar şi prin aceasta cu atât mai important şi mai relevant în plan estetic, acumulând limbajul poetic şi ce cel mistic într-un filon expresiv filosofic de real rafinament...

... Poezia lui Theodor Damian, poet autoexilat, nu este un scop întru defularea stărilor sufleteşti aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, ci este în înnobilare a acestora în forme artistice simple şi comunicative. Ideatic, poezia lui Theodor Damian atinge nivelul cerut de lectorul deschis atât spre tradiţie cât şi spre inovaţie. Poetul ştie cărui cititor i se adresează şi în acest scop, îşi orientează mesajul poetic...

Poezia lui Theodor Damian este rezultatul unei sincerităţi lirice de reală autenticitate, fără să îşi propună răsturnarea vreunor tipare sau mode, deşi poetul ar putea încerca şi obţine rezultate remarcabile în acest sens.

... Theodor Damian scrie o poezie simbiotică rezultat al unui misticism bine dozat în coabitare cu filosofiile lumii de rând ajungând astfel la o poezie de o originalitate frapantă ... care dezvăluie clar profilul unui poet rafinat în spiritul esenţelor estetice.

Gellu Dorian, în „Plus. Theodor Damian”, în Convorbiri literare, August 1999

Aşadar e altceva decât o carte de critică literară cum sunt de regulă, volumele în care se analizeză cărţi; e o carte  în care cititorul lor, mărturiseşte - consolidat şi de teolog - bucuria de-a recepta - recreind astfel, parcă mai înalt - cărţile pe care le citeşte, demers din care bucuria desfiinţării, deci distrugerii, atât de vie şi de motivantă în cazul multor critici literari, lipseşte cu desăvârşire. Theodor Damian nu scrie despre o carte care nu-i spune nimic: tace pur şi simplu. Iar atunci când scrie o face pentru a se bucura de spectacolul creaţiei, de-a putea participa cu voluptate la aceasta, valorizând astfel cartea în elementele ei cele mai solide, prin descoperire şi recunoaştere, prin ecou...

... Diapazonul temelor la care se conectează autorul este de asemeni deconcertant prin apertura sa: scriind despre lucrări teologice, el probează un teritoriu de spiritualitate imens la care ştie să raporteze orice idee nouă, aserţiune, în contextul ei cel mai adecvat, cunoscându-i antecedentele şi ramificaţiile conexe între care poate fi încadrată, relevându-i adică noutatea şi originalitatea în cunoştinţă de cauză, într-o zonă în care totul părea a fi spus de două milenii...

... Iar când spaţiul unui singur eseu -recenzie (aceasta ar fi, credem, natura textelor din acestă carte) se operează cu dexteritate şi rapiditate de virtuoz cu citate şi referiri din şi despre Cioran, Heidegger, Socrate, Berdiaev, Heschel, Avicenna, Heraclit, E. Fromm, Th. Paine, Nietzsche, Carlos Fuentes, Baudelaire, Blaga, Ioan Alexandru, Romulus Vulpescu etc., dovedindu-se cu evidenţă că autorul e la el acasă pe tot acest spaţiu cultural în care evoluează cu graţia unui patinator, din toate acestea rezultă o carte de-o originalitate înveterată de-o valoare culturală indubitabilă, şi last but not least, de-o eficienţă pragmatică certă, în măsura în care, operând în două culturi: română şi engleză-americană, autorul acestei cărţi face cu tenacitate paşi fermi întru impunerea primeia în spaţiul celeilalte.

Roua cărţilor este aşadar nu numai o carte de valoare şi graţie intrinsecă, ci una de un folos inestimabil pentru sintagma atât de asaltată, “imaginea României în lume”.

Lucia Olaru Nenati, în „Un evantai hermeneutic”, în Junimea Moldovei de Nord, Serie nouă, An I, Nr. 1, Iunie 1999, p. 7

Roua cărţilor, o hermeneutică teologică în context literar, cartea lui Theodor Damian, apărută în 1998 la editura Danubius, se vrea a fi o întâlnire în Logos între autor şi, pe rând: Mircea Eliade, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Arhim. Ioanichie Bălan, Mihail Crama, Mircea Ciobanu, Ion Bria, Pavel Chirilă şi alţii.

Pentru că temele esenţiale sunt teologice prin excelentă, moartea, suferinţa, darul sau graţia, duhovnicia şi transcendenţa, prezenţa lor în lumea literelor nu poate fi altceva decât o rouă a cărţilor, în lumina aurorală a Logosului, Dumnezeu - Cuvântul, întrupat, răstignit şi înviat din morţi.

Se vorbeşte despre o adevărată şi mistică voluptate hermeneutică în scrisul lui Theodor Damian, în care temele fundamentale propriei gândiri sunt regăsite statornic în cărţile altora. Acest lucru este posibil în măsura în care autorul se apleacă cu credinţă în universalitatea Cuvântului asupra textelor altora, cu credinţa că textul literar este “loc” al prezenţei lui Dumnezeu în lume, în cultură. Miza unei asemenea viziuni culturale este enormă. Cultura, literatura, poezia, viaţa se transformă din rătăcire şi manierism în cale, cărăruie a raiului, drum al omului spre Dumnezeu...

... Poetul Theodor Damian rezonează în metaforă, analogie  şi negaţie, cu un întreg arsenal teologic-apofatic care dă seama de toată poetica mistică a imnologiei bizantine, de la Roman Melodul la Ioan Alexandru...

... Se poate vorbi la Damian, înmulţind exemplele, de un fel de sinaxar hermeneutic al personalităţilor vieţii şi culturii româneşti contemporane situate la incidenţa între viaţă, litere şi teologie. Aici ia naştere roua răcoroasă a cărţilor, mană divină pentru cititor.

Sorin Apan, în „Theodor Damian, Roua cărţilor”, în Astra, Nr. 4 (7), Aprilie 1999, p. 88

... După ce am parcurs volumul de poezii Liturghia Cuvântului şi am citit şi alte cărţi sau poezii publicate izolat prin unele reviste, sub semnătura aceluiaşi autor, am descoperit în Theodor Damian, nu un imitator sau blagian de duzină, ci un demn urmaş la scară universală, al marelui nostru Blaga, poet mistic şi de adâncă penetraţie filosofică a metaforei...

... Un crez moral şi estetic, având rădăcini în eternele porunci biblice, susţine cu tărie de piatră şi creaţia poetică a lui Theodor Damian...

... Rostirile poetice din Lumina Cuvântului sunt de natură reflexivă. O reflexivitate adâncită permanent în cadrul dogmatic al ortodoxiei creştine, din care nu lipsesc nici “sfinţii nebuni după Hristos”, nici îngerul vestitor. Întrebările care se pun nu afectează cu nimic dogma, dimpotrivă, ele fac să i se întreţină arderile întru adevăr şi mântuire...

... Beneficiind de un transfer lingvistic perfect al imaginilor şi de păstrarea nealterată a mesajului, poemul lui Theodor Damian, rostit la persoana I singular, sugerează cu maximă concentrare metaforică avalanşa de idei din versurile lui T.S. Eliot. Astfel, retoricii şi tonului declarativ din poemul lui Eliot, privind datoria omului de a oferi ca dar lui Dumnezeu toată puterea lui de creaţie, le corespunde în poezia lui Damian imaginea trudei nesfârşite a omului suferind de consecinţele propriei sale creaţii...

... Venind dintr-o cultură clădită pe temelia ortodoxismului creştin, poetul Theodor Damian îmi apare ca un mistic interiorizat şi un încrezător în puterea absolută de vindecare a lumii prin Cuvânt, într-o vreme când El, Cuvântul, circulă prin această lume, când devastat de neîncredere, ignoranţă şi violenţă, când falsificat şi înjurat.

În contextul literaturii poetice a exilului românesc, oficierea de către poet a Liturghiei Cuvântului într-o limbă universală, îşi găseşte o deplină justificare. Este vorba de o creaţie unitară şi solid structurată, o chintesenţă de idei cu valoare general-umană, îmbrăcate într-o plăcută diversitate metaforică, revelând prin Cuvântul-Lumină structura şi sensul existenţei fiinţei umane, o frumoasă şi necesară creaţie, realizată cu o sensibilitate poetică reală, cu o reflexivitate filozofică de esenţă metafizică, şi cu o inimă deschisă, cu milostivire, către lumea noastră.

George Băjenaru, în „Exilul poetic şi nevoia de bilingvism - V”, în Meridianul Românesc, vol. 3, nr. 122, 21 August 1999, p. 12 şi în Cuvântul românesc, Iulie-August, Canada, 1999.

Teolog, poet şi eseist, Teodor Damian reînvie în cultura română imaginea tot mai rară a eruditului, hrănit din vaste lecturi şi o bogată experienţă de viaţă. El reprezintă cazul fericit în care emoţia se logodeşte arghezian cu meditaţia, cu sfâşierea calm-existenţală şi cu o generozitate structural exprimată prin metafora blagiană a fiinţei dăruite luminii...

... Critica (Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, Bucureşti, 1998) e nu mai puţin un exerciţiu de admiraţie comunicată liric: ideile sunt (platonian) dimineaţa netulburată a conştiinţei şi roua este un mister al nevăzutului definit deopotrivă ca celebrare în miracol şi ca deschidere ecstatică spre cunoaşterea transcendentului... ... Cartea comentată e, în general, pretext pentru lungi colocvii cu autorul (despre moarte, libertate şi speranţă), cu veacul (despre însingurarea omului, uciderea spiritului sau infirmitatea inimii) şi cu sine (despre harul bunătăţii şi al recunoştinţei). Astfel văzută, în perspectivă teologică, literatura e o evanghelie a dăruirii (o „spiritualitate cu rădăcinile în cer”) şi o identificare, redobândire a asemănării primare prin jertfă şi cuvânt. Mai exact, o reflectare în contingent şi tranzitoriu a credinţei şi a singurului adevăr etern, mereu acelaşi despre frumuseţea şi tragedia prezenţei omului în lume. O astfel de hermeneutică este, mai mult decât un scop în sine şi mai mult decât revelarea unor modele universale în abordarea momentelor conjuncturale de extaz şi disperare ale fiinţei umane: este un confort pentru cei bolnavi de îndoieli (după chipul lui Emil Cioran) şi pentru cei, tot asemenea lui, orbiţi de flacăra morţii. Mesajul exegetic al lui Theodor Damian e cel al mântuirii şi al vieţii (învăţăm să murim trăind), nu cel al obsesiei luminii stinse. Critica lui, subtil polemică, doctă şi persuasivă, reţine din opera literară doar biblica parabolă a semănătorului: singurătatea este speranţă, iluzia este identitate, nostalgia este izvor şi lacrima, purificare. Pentru el, critica e o predică de pe munte: învaţă, laudă şi preamăreşte în numele desăvârşirii...

...  Scris cu eleganţă şi o rară distincţie a ideilor, volumul Roua cărţilor (organizat în trei secţiuni: „Teme esenţiale”, „Ortodoxie şi cultură”, „Cuvântul care arde”, plus un grupaj de „english pages”) este una din acele puţine cărţi oferite cititorului din prisosul inimii.

Aurel Sasu, în „Teologia exegezei literare”, în Lumină Lină. Gracious Light, An IV, Nr. 4, Octombrie-Decembrie 1999, pp. 117-118

Lirica mistică a poetului Theodor Damian şi-a adâncit revelaţiile şi dramatismul odată cu plecarea semi-oficială a autorului pentru completarea studiilor teologice la New York, unde şi-a obţinut strălucit doctoratul şi unde vorbeşte enoriaşilor în dumnezeiasca limbă a lui Dosoftei şi Eminescu, dar în conformitate cu cele mai moderne expresii ale teologiei contemporane. Auto-exilul său întru Cuvântul Domnului şi al scrierilor biblice s-a accentuat nu numai prin ruperea de realităţile natale care i-au impus o serie de servituţi, ci şi prin stările de graţie divină, care au fost radicalizate de noul său habitat...

M. N. Rusu, în „Theodor Damian, Dimineaţa Învierii”, în Lumină Lină. Gracious Light, An IV, Nr. 3, Iulie-Septembrie 1999, p. 127

Cunoscător al problemelor teologice şi filozofice, Theodor Damian, om de aleasă calitate intelectuală, are o firească înclinaţie de a surprinde conotaţiile subtile din fiecare cuvânt. Fascinaţia cuvântului devine, în acesta caz, firească. Cuvântul este în poezia domniei sale o zonă existenţială cu multiple niveluri de sugestie. Si nimic nu poate surpa valenţele cuvântului privit ca simbol ontologic. (...) Stările poetice sunt secondate mereu de-o faţetă filozofică ceea ce sporeşte cu mult expresivitatea artistică. Cuvântul are forţa unui dat ontologic. E limită umană şi deschidere spre infinit, deopotrivă. E mister şi definire. (...) Volumul de faţă, dar şi celelalte scrieri ale Pr. Dr. Theodor Damian (eseuri, articole de critică literară, volume de versuri) dimensionează, într-o formulă particulară, relaţia interimară a lumii moderne, între transcendent şi social. Nu-i un paradox, ci mai degrabă o polivalenţă de care iei seamă dacă recunoşti puterile cuvântului în general, ale celui poetic în special.

Veronica Balaj, în Tribuna, 16 Aprilie-6 Mai 1998

Volumul ... este rodul logodnei fericite dintre mirarea, admiraţia şi mulţumirea cititorului binecuvântat care este Theodor Damain în faţa cărţilor altora. Rezultă de aici o voluptate hermeneutică fără asemănare: titlurilor fiecărei cărţi citite le răspund în viziunea cititorului-autor, altele, parcă cu un plus de incandescenţă: Moartea ca trecere, Vâlvătaia suferinţei, Teologia darului, Spaţiul nemuririi, Florile crucii, Speranţa singurătăţii, Între ardere şi dăruire, etc.

Ilie Traian, în prefaţă la Roua Cărţilor”, O hermeneutică teologică în context literar  (critică literară), Ed. Danubius, Bucureşti, 1998

Poeţii adevăraţi scriu cu gândul la realitate (în cazul de faţă, Realitatea supremă). Volumul Lumina cuvântului se plasează, după opinia noastră, prin reuşitele sale, într-o asemenea tendinţă.

Eugen Dorcescu, în Paralela 45, 10 Iunie 1997

Poet în adevărata putere a Cuvântului dintâi, preotul Theodor Damian scrie şi publică cu măsură, exigent cu sine (...) Lumina cuvântului ... se constituie în totalitatea sa ca o meditaţie asupra existenţei în raport cu rostirea care ezită între a spune adevărul şi a minţi. (...) Un Nichifor Crainic, un Radu Gyr, un Vasile Voiculescu, un Tudor Arghezi sau un Sandu Tudor au demonstrat că poezia autentică poate coabita cu ortodoxia, având chiar rezultate benefice în plan estetic. De ce nu am saluta prezenţa în acest spaţiu spiritual al preotului poet Theodor Damian în calitate de continuator firesc al valoroaselor tentative interbelice?

Gabriel Stănescu, în New York Magazin, 30 Octombrie 1997

„Spirit reflexiv, profund interiorizat, purtând pecetea moralei creştin-ortodoxe” - cum îl caracterizează Virginia Carianopol - Theodor Damian face din Logos patria sa de credinţă şi poezie. (...) Zidindu-se în Cuvânt - Meşter Manole şi Ană la un loc - Theodor Damian îşi ctitoreşte, încet, trudnic, dar sigur, altarul său inconfundabil.

Ion Andreiţă, în România liberă, 18 Sept. 1995