The Romanian Institute
of Orthodox Theology and Spirituality, New York


Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, New York

George Alexe


 



Theodor Damian


La plecarea lui George Alexe

 

„Îmbracă-te în doliu frumoasă Bucovină

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină

Se stinse-o dalbă stea.”

                                                                   (M. Eminescu, La mormântul lui Aron Pumnul)



Teologul competent, scriitorul, eseistul, filosoful şi ziaristul de talent şi de profundă capacitate de analiză şi sinteză, mai specific vorbind, poetul de mare vibraţie şi sensibilitate patriotică în cel mai înalt şi nobil sens al cuvântului, muzicianul pasionat (compoziţii şi interpretare, fondator şi director al coralei „România” în Detroit, Michigan, între anii 1971-1994, dar şi psaltichistul irevocabil îndrăgostit de muzica bizantină bisericească), editorul de reviste academice şi de cultură care şi-a pus sufletul şi amprenta intelectuală şi de credinţă pe fiecare pagină publicată, românul de necompromisă conştiinţă românească, credinciosul adânc înrădăcinat în tradiţia şi spiritualitatea creştină a neamului nostru, prietenul de nădejde şi Omul de omenie îndumnezeită, George Alexe, a plecat dintre noi pe calea Împărăţiei.

 

El a fost, aşa cum spunea Eminescu despre admiratul său profesor Aron Pumnul, un adevărat luceafăr pe cerul spiritual al diasporei româno-americane, dar şi pe cel al culturii române în general, o lumină, o dalbă stea. Teologic vorbind însă, paradoxal, „a fost”, nu înseamnă că nu mai este, căci aşa cum tot Eminescu spune, în celebrul poem La steaua „Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre// Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie/ Era pe când nu s-a zărit/ Azi o vedem şi nu e,” George Alexe a fost o lumină şi continuă să lumineze, să-şi împărtăşească strălucirea şi căldura peste noi cei rămaşi în urmă.

 

Aşa cum îl prezintă reputatul critic şi istoric literar Aurel Sasu în Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada (vezi şi mai jos), George Alexe s-a născut la 26 noiembrie 1925, comuna Smârdan, judeţul Buzău. A făcut şcoala primară la Smârdan (1933 - 1937) şi a urmat Seminarul teologic “Kesarie Episcopul” din Buzău (1937 - 1945). Studiile începute la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (1945 - 1948) le-a continuat la Institutul Teologic de grad universitar din capitală (1948 - 1949). Titlul tezei de licenţă, pregătită sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloae a fost Cultul inimii lui Iisus la romano-catolici şi combaterea lui. Între 1951 şi 1955 a frecventat cursurile de doctorat în teologie, secţia sistematică, specializarea principală teologia fundamentală şi istoria religiilor, secundar teologie dogmatică. A urmat studii speciale de muzicologie şi muzică bizantină cu profesorul şi compozitorul Nicolae Lungu. A fost redactor la Editura Institutului Biblic de Misiune Ortodoxă (1957 - 1959); bibliotecar şi cercetător la Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (1960 - 1965), inspector general patriarhal şi cercetător în Departamentul Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Române (1966 - 1969). În 1969 s-a stabilit în Canada, apoi, din 1971 în Statele Unite. A studiat la College of Applied Arts and Technology din Waterloo, Ontario, Canada (1970), iar între 1986 şi 1991 a urmat cursurile prin corespondenţă la The Ambassador Bible College din Passadena, California. Din 1969 a lucrat la Departamentul publicaţiilor Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Statele Unite şi Canada (Detroit, Michigan, din 1976 fiind secretarul Departamentului). A fost reprezentant al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române la Conferinţa permanentă a episcopilor ortodocşi canonici din America, în “Educational Commission” (1975 - 1977; 1981 - 1982) şi “Ecumenical and Theological Commission” (1978 - 1980; 1983 - 1998). 

 

După stabilirea în Statele Unite şi-a continuat prin Arhiepiscopia Ortodoxă Română, activitatea teologică, artistică şi editorială începută în 1948, în sectorul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, fiind permanent ajutat de soţia sa Ruxandra Didi Alexe (n. Ursu), licenţiată a Institutului de Arte Plastice din Bucureşti, Facultatea de Artă Decorativă, secţia Imprimeuri Textile (1957) şi a Scolii de pictură bizantină bisericească de pe lângă Patriarhia Română (1958). Împreună au înfiinţat şi condus Societatea Corală şi Culturală “România” din Detroit, Michigan (1971 -1994), iniţiind o vastă acţiune de valorificare a tradiţiei naţionale în cadrul numeroaselor concerte de colinde şi muzică bisericească bizantină, conferinţe pe teme de istorie şi spiritualitate ortodoxă, expoziţii de artă şi comemorări. Între 1974 şi 1988 George Alexe a susţinut rubricile de religie ortodoxă şi cultură la postul de radio şi televiziune româno-american din Detroit, Michigan. A conferenţiat la simpozioane, congrese şi conferinţe internaţionale organizate în Statele Unite, Canada şi Austria: Romanian Ritual of Colinda (Wayne State University, 1974), The Romanian Orthodox Church and the War of Independence (Kent State University, 1977), Christian Essence of the Romanian Humanism (San Francisco, California, 1979), Viena în folclorul românesc (Viena, 1983), Théologie et Spiritualité orthodoxe dans le folklore roumain (Toronto & Hamilton, Ontario, Canada, 1984), Ethnicity and Autocephaly of the Romanian Christianity (Viena, 1985). După 1990 a prezentat mai multe comunicări (Thraco-Roman Distinctiveness of Byzantine and Romanian Christianity, 1990; The Thracian Origin of Byzantine and Romanian Sacral Music, 1991; Thraco-Roman Realities of the Byzantine Empire and Eastern Romanity, 1992; St. Basil the Great of Cappadocia in Romanian Folklore, 1993; Eastern Romanity and Western Romanity on the Eve of the Byzantine Empire Collapse, 1994) la Congresul Internaţional de Studii Medievale de pe lângă Western Michigan University, Kalamazoo, Michigan. A conferenţiat în universităţi americane despre mari scriitori români: Tudor Arghezi în literaturile romanice (The University of Michigan, Ann Arbor, Michigan, 1980), Sadovenian Humanism (The University of Michigan, Ann Arbor, Michigan, 1980), American celebration of a Great Romanian Poet: Vasile Voiculescu (The University of Michigan, Ann Arbor, Michigan, 1984), Toward a Theological Interpretation of Mihai Eminescu (International Institute of Metropolitan Detroit, 1985). A colaborat la reviste din ţară (Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Ortodoxia, Glasul Bisericii, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Banatului, Telegraful Român, Revista Teologică, Tribuna, Argeş, Ateneu) şi din Statele Unite (Credinţa, Detroit, Michigan; Calendarul Credinţa, România pretutindeni, New York; Lumină Lină/ Gracious Light, New York; America, Cleveland, Ohio; Calendarul America; Acţiunea românească, New York; Adevărul, Detroit, Michigan; Universul liber, Hollywood, California; Lumea liberă românească, New York; Micromagazin, New York; Lupta, Providence, Rhode Island; New York Spectator, New York); Germania (Observator, München; Almanahul Capelei Române “Mihail Sturza”, Baden Baden); Canada (Adevărul, Hamilton, Ontario; Tricolorul, Toronto, Ontario; Luceafărul, Montreal, Quebec); Franţa (Le Courriere roumaine, Paris); Austria (Unirea, Viena; Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena) şi Anglia (The Altar, Londra). Între 1970 - 1976 a fost editor asociat şi business manager al revistei Credinţa (Detroit, Michigan), purtătoarea de cuvânt a Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe din America, apărută din 1952 (editor din 1966, arhideacon Bartolomeu Valeriu Anania).

 

Din 1971 până în 1975 a fost editor, împreună cu arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania la Calendarul ortodox Credinţa, Detroit, Michigan. A înfiinţat şi editat revistele Comuniunea românească (1973 - 1984) la Detroit, Michigan, şi Vestitorul românesc, Kitchener-Waterloo, Ontario, Canada (1969-1970).

 

În literatură George Alexe a debutat în revista Muguri din Buzău (1940/1941) cu povestirea Un vis.

 

Şi-a făcut debut editorial cu volumul de versuri Ţărmul dinspre cer (1991). E autorul volumului Diorame: eseuri teologice şi literare (1996) şi al volumului de poezie Ajungă vieţii (2007).

 

A fost membru în Asociaţia naţională a Scriitorilor Profesionişti din America (The National Writers’ Association, Aurora, Colorado), în The Society for Romanian Studies in America (Huntington, Indiana), în Uniunea Scriitorilor din România; a fost editor al revistei Credinţa şi al almanahului Credinţa ale Arhiepiscopiei din Detroit, membru în colegiul de redacţie al revistei Lumină Lină/ Gracious Light din New York şi chairman (director) al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York, şi co-editor (cu Theodor Damian) al revistelor Symposium şi Romanian Medievalia ale aceluiaşi Institut.  

 

George Alexe a fost o personalitate, după o expresie americană, “mai mare ca viaţa”. Dumnezeu l-a dăruit cu daruri cât pentru mai multe vieţi, iar el a fost un slujitor al Domnului cu jertfelnicie toată viaţa alături de soţia sa dăruită lui de Dumnezeu, artista Didi Alexe care înţelegându-i firea, personalitatea şi vocaţia, l-a ajutat, l-a stimulat, l-a îngrijit cu credincioşie şi jertfelnicie până în ultima clipă.

 

Ea, înţelegându-i destinul special, l-a ajutat să crească, să se dedice, să creeze, să devină şi să rămână.

 

George Alexe nu a predat cursuri la universitate, dar el a fost Profesorul. Oameni de rând din toate cărările vieţii, studenţi şi profesori, toţi au avut ceva, şi încă mult, de învăţat de la el. El a fost profesorul profesorilor. Un om de o super-vastă cultură teologică şi laică, informat la zi cu ceea ce se publică în domeniile ştiinţelor umaniste, cu o minte profund inchizitivă şi provocativă, George Alexe vorbea în orice împrejurare, de la discursuri oficiale, prezentări academice, prelegeri teologice demne de cea mai prestigioasă catedră, şi până la discuţiile neformale, prieteneşti având mereu noutăţi din diverse domenii de cercetare umanistică şi idei personale, descoperiri şi conecţii, care făceau orice conversaţie o plăcere şi un privilegiu, dar în acelaşi timp o lecţie admirabilă şi de neuitat. A fost un interdisciplinar de calibru şi redutabil enciclopedic, un reprezentant, acum rarisim, din generaţiile marilor profesori enciclopedici de altădată. Expert în teologie dogmatică şi fundamentală, în istoria ţării şi cea universală, dar şi bisericească română şi ecumenică, în drept canonic, liturgică şi morală, în muzică bisericească şi liniară, în filosofie, psihologie, sociologie şi antropologie, George Alexe strălucea inepuizabil în explorarea de noi orizonturi şi în “predarea” cunoştinţelor sale temeinice, “predare” făcută însă în totală modestie şi “ştergere de sine”, într-un fel, după modelul monastic din autentica tradiţie creştină de veacuri.

 

Dacă ar fi să-l caracterizez în două cuvinte, lucru extrem de dificil, după îndelungi ezitări şi căutări, aceste două cuvinte ar fi “patriot” şi “teolog”.

 

Patriot, în cel mai nobil sens al cuvântului. Un om conştient de valorile culturii şi spiritualităţii neamului său, valori pe care le-a promovat “cu timp şi fără timp”, o viaţă întreagă. Nu am cunoscut un om mai “arzător” şi mai luptător ca el pentru aceste valori.

 

Teolog, în ambele sensuri : atât ca om credincios, de rugăciune cu inima curată şi smerită, devotat învăţăturii de credinţă ortodoxă, neo-apologet al acestei învăţături în epoca ultra-secularizată în care trăim, dar şi ca un nou “Pavel”, propoveduitor doct, imbatabil, neobosit, al adevărului de credinţă al Bisericii ortodoxe în general şi române în special.

 

L-am cunoscut pe George Alexe din scris, înainte de a-l fi cunoscut personal la venirea mea în America în 1988. Ceea ce am spus aici despre personalitatea sa este o mărturie adevărată ucenicească şi prietenească. Colaborarea noastră pe tărâm cultural şi teologic, la nivel academic, a început în 1993, imediat după ce am înfiinţat Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, Biserica “Sf. Ap. Petru şi Pavel”, Cenaclul literar “M. Eminescu” şi, un pic mai târziu, revista de cultură şi spiritualitate românească Lumină Lină/Gracious Light.

 

Odată cu începerea organizării sesiunilor academice de medievalistică ale Institutului în cadrul Congresului Internaţional de Studii Medievale de la Western Michigan University din Kalamazoo, la iniţiativa sa, colaborarea noastră la revista Lumină Lină, dar şi la revista Symposium şi apoi la revista Romanian Medievalia, ambele editate şi publicate de Institut, a devenit tot mai strânsă, George Alexe devenind director de Studii în cadrul Institutului şi alături de mine redactor al acestor unice reviste în diaspora româno-americană. Împreună am formulat teme generale de sesiuni academice atât pentru Congresul anual de Studii Medievale cât şi pentru Simpozionul ecumenic şi interdisciplinar anual al Institutului, am selectat participanţi, lucrări şi sub-teme, am promovat cercetători şi profesori români din ţară şi din SUA şi Canada în mediile academice americane, am organizat şi condus sesiunile ştiinţifice de la aceste evenimente, am făcut şi publicat reportaje despre ele. În câţiva ani la rând, alături de distinsa sa soţie, Doamna Didi Alexe, a venit la New York pentru a organiza împreună Crăciunul, Simpozionul “Eminescu” şi Simpozionul dedicat Unirii Principatelor Române. George Alexe, cu căldura-i spirituală caracteristică, s-a integrat imediat în comunitatea română din New York, a organizat un cor, a participat la munca de mobilizare a românilor pentru ca aceste evenimente să fie celebrate după cuviinţă, la nivel academic, dar şi tradiţional autentic creştinesc şi românesc.

 

Întâlnirile noastre, o mie şi una, la Detroit, la New York, şi în special la Kalamazoo, ani la rând, nenumăratele ore de conversaţii telefonice, cel mai adesea săptămânale, au constitutit întotdeauna un fel de “praznic luminos” de idei, de credinţă, de românism.

 

George Alexe a fost un om frumos. “Prea frumos”, ca sa citez un vers din Shakespeare, cu profunde sensuri teologi ce, în special în ceea ce priveşte teologia chipului lui Dumnezeu. Zice poetul englez: “ Eşti prea frumos să vrei de tot să mori/ şi viermii doar să-i laşi moştenitori.”

 

George Alexe a plecat, dar nu de tot. Căci ceea ce este “prea frumos”, nu moare de tot. Cum spunea, teologic, Horaţiu: Non omnis moriar, nu se moare de tot. Iată inima învăţăturii de credinţă creştine. Prietenul nostru a plecat pe calea Împărăţiei luat de mână de îngeri şi condus de Păstorul Hristos, Cel pe care credinciosul Său ucenic L-a slujit cu jertfelnicie până la moarte.

 

George Alexe a luptat lupta cea bună, a păzit credinţa cu străşnicie, şi-a isprăvit alergarea ca un atlet al lui Hristos luând laurii devotamentului şi rodinciei muncii sale. El a murit în Hristos ca să învieze întru Domnul şi Dumnezeul său, fiind el, dar şi noi, încredinţat de promisiunea Mântuitorului care zice: “Cel ce crede-n Mine, de va şi muri, viu va fi” (Ioan 11, 25). Avem credinţa că el este viu întru Hristos Domnul său şi al nostru, dar şi în inimile noastre, şi că acum, la despărţirea temporară de noi, sufletul său aude chemarea cea sfântă şi îmbucurătoare a Mântuitorului nostru: “Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pusă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 23).

 

 



Aurel Sasu


George Alexe în fereastra gândului

 

În alte vremuri poetul putea fi apostol al dragostei străbătând în corăbii drumurile lumii pentru răspândirea învăţăturii evanghelice. Făcând numai “binele pe care-l voieşte” şi niciodată “răul pe care-l urăşte”, George Alexe este cu adevărat aproape de cer prin liniştea adâncului din suflet şi prin ceea ce superb numea în versuri, duhul de lumină al fiinţei. Pustiul depărtării de taina veşniciei nu-l tulbură, încântat de ispita vremelniciei nu este. Făptura lui de înger rătăcit îşi are rădăcinile în cucernicia de fiecare zi, aşa cum sfiala de anahoret e pusă piatră de hotar între veacul pătimirii şi bucuria contemplării sfinte. Ca trecut de sfiiciune, sufletul lui caută ţărmul de odihnă în târziul acestei lumi; ca prezent al visului, acelaşi suflet celebrează biruinţa urcuşului de taină. În văzul dinlăuntru al scriitorului, iubirea este substitutul divin al vieţii. Textul care urmează e doar un zvon de cunoaştere: adevărata întâlnire dintre oameni are loc întotdeauna dincolo de cuvinte.

 

ALEXE GEORGE, n. 26 noiembrie 1925, comuna Smârdan, judeţul Buzău. Eseist, poet şi teolog. Fiul lui Constantin Alexe şi al Viţei (n. Serban), agricultori. Scoala primară la Smârdan (1933 - 1937); urmează Seminarul teologic “Kesarie Episcopul” din Buzău (1937 - 1945). Studiile începute la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (1945 - 1948) le continuă la Institutul Teologic de grad universitar din capitală (1948 - 1949). Titlul tezei de licenţă, pregătită sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie: Cultul inimii lui Iisus la romano-catolici şi combaterea lui. Între 1951 şi 1955 frecventează cursurile de doctorat în teologie, seia sistemati, specializarea principală teologia fundamentală şi istoria religiilor, secundar teologie dogmatică. Urmează studii speciale de muzicologie şi muzică bizantină cu profesorul şi compozitorul Nicolae Lungu. Redactor la Editura Institutului Biblic de Misiune Ortodoxă (1957 - 1959); bibliotecar şi cercetător la Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (1960 - 1965), inspector general patriarhal şi cercetător în Departamentul Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Române (1966 - 1969). În 1969 se stabileşte în Canada, apoi, din 1971 în Statele Unite. Studiază la College of Applied Arts and Technology din Waterloo, Ontario, Canada (1970). Urmează între 1986 şi 1991 cursurile prin corespondenţă la The Ambassador Bible College din Passadena, California. Din 1969 lucrează la Departamentul publiciilor Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Statele Unite şi Canada (Detroit, Michigan; din 1976 este secretarul Departamentului). Reprezentant al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române la Conferinţa permanentă a episcopilor ortodoi canonici din America, în “Educational Commission” (1975 - 1977; 1981 - 1982) şi “Ecumenical and Theological Commission” (1978 - 1980; 1983 - 1998).


După stabilirea în Statele Unite, îşi continuă, prin Arhiepiscopia Ortodoxă Română, activitatea teologică, artistică şi editorială începută în 1948, în sectorul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor. E permanent ajutat de soţia sa Ruxandra Didi Alexe (n. Ursu), licenţiată a Institutului de Arte Plastice din Bucureşti, Facultatea de Artă Decorativă, secţia Imprimeuri Textile (1957) şi a Scolii de pictură bizantină bisericească de pe lângă Patriarhia Română (1958). Împreună au înfiinţat şi condus Societatea Corală şi Culturală “România” din Detroit, Michigan (1971 -1994), iniţiind o vastă acţiune de valorificare a tradiţiei naţionale în cadrul numeroaselor concerte de colinde şi muzică bisericească bizantină, conferinţe pe teme de istorie şi spiritualitate ortodoxă, expoziţii de artă şi comemorări. Între 1974 şi 1988, George Alexe susţine rubricile de religie ortodoxă şi cultură la postul de radio şi televiziune româno-american din Detroit, Michigan. A conferenţiat la simpozioane, congrese şi conferinţe internaţionale organizate în Statele Unite, Canada şi Austria: Romanian Ritual of Colinda (Wayne State University, 1974), The Romanian Orthodox Church and the War of Independence (Kent State University, 1977), Christian Essence of the Romanian Humanism (San Francisco, California, 1979), Viena în folclorul românesc (Viena, 1983), Théologie et Spiritualité orthodoxe dans le folklore roumain (Toronto & Hamilton, Ontario, Canada, 1984), Ethnicity and Autocephaly of the Romanian Christianity (Viena, 1985). După 1990, prezintă mai multe comunicări (Thraco-Roman Distinctiveness of Byzantine and Romanian Christianity, 1990; The Thracian Origin of Byzantine and Romanian Sacral Music, 1991; Thraco-Roman Realities of the Byzantine Empire and Eastern Romanity, 1992; St. Basil the Great of Cappadocia in Romanian Folklore, 1993; Eastern Romanity and Western Romanity on the Eve of the Byzantine Empire Collapse, 1994) la Congresul Internaţional de Studii Medievale de pe lângă Western Michigan University, Kalamazoo, Michigan. A conferenţiat în universităţi americane despre mari scriitori români: Tudor Arghezi în literaturile romanice (The University of Michigan, Ann Arbor, Michigan, 1980), Sadovenian Humanism (The University of Michigan, Ann Arbor, Michigan, 1980), American celebration of a Great Romanian Poet: Vasile Voiculescu (The University of Michigan, Ann Arbor, Michigan, 1984), Toward a Theological Interpretation of Mihai Eminescu (International Institute of Metropolitan Detroit, 1985). A colaborat la reviste din ţară (Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Ortodoxia, Glasul Bisericii, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Banatului, Telegraful Român, Revista Teologică, Tribuna, Argeş, Ateneu) şi din Statele Unite (Credinţa, Detroit, Michigan; Calendarul Credia, România pretutindeni, New York; Lumină Lină/ Gracious Light, New York; America, Cleveland, Ohio; Calendarul America; Acţiunea românească, New York; Adevărul, Detroit, Michigan; Universul liber, Hollywood, California; Lumea liberă românească, New York; Micromagazin, New York; Lupta, Providence, Rhode Island; New York Spectator, New York); Germania (Observator, München; Almanahul Capelei Române “Mihail Sturza”, Baden Baden); Canada (Adevărul, Hamilton, Ontario; Tricolorul, Toronto, Ontario; Luceafărul, Montreal, Quebec); Franţa (Le Courriere roumaine, Paris); Austria (Unirea, Viena; Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena) şi Anglia (The Altar, Londra). Între 1970 - 1976 este editor asociat şi business manager al revistei Credinţa (Detroit, Michigan), purtătoarea de cuvânt a Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe din America, apărută din 1952 (editor din 1966, arhideacon Bartolomeu Valeriu Anania). Publicaţia încurajează dialogul între creştini, chemând la înţelegere, frăţietate şi împreună-lucrare pentru refacerea unităţii de credinţă, în duhul dragostei şi al solidarităţii de neam. Se publică eseuri de cultură şi teologie dogmatică, traduceri, proză (Victor Papilian) şi poezie (V. Voiculescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nicu Caranica, Valeriu Anania, Virgil Carianopol etc). George Alexe semnează cronica literară la volume de Vintilă Horia, George Uscătescu, Pamfil Seicaru, Stefan Baciu, Vasile Vasilachi, Ana Blandiana etc.


Din 1971 până în 1975 este editor, împreună cu arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania la Calendarul ortodox Credinţa, Detroit, Michigan.


A înfiinţat şi editat revistele Comuniunea românească (1973 - 1984) la Detroit, Michigan, şi Vestitorul românesc, Kitchener-Waterloo, Ontario, Canada (1969-1970). Scopul celei dintâi e primenirea harică prin deschiderea către universal şi divinitate (“sinea cea mai adâncă a neamului” revelată prin acelei aspiraţii intime, istorice şi culturale); a doua răspundea unor nevoi de ordin spiritual, bisericesc şi ortodox a românilor din provincia canadiană Ontario. Comunitatea românească e o probă de solidaritate etnică pe pământ american; publică poezie (Lucian Blaga, Ion Vinea, V. Voiculescu, Tudor Arghezi, Dan Botta, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru, Dumitru Ichim, Cristina Tacoi etc.), proză (Romulus Rusan), teatru (Valeriu Anania), articole de teologie şi istorie (Dumitru Stăniloaie, Constantin C. Giurescu, Virgil Cândea), eseuri despre scriitori români. George Alexe susţine rubrica permanentă “Diorame critice”. Debutează în revista Muguri din Buzău (1940/1941) cu povestirea Un vis.


Debut editorial cu volumul de versuri Ţărmul dinspre cer (1991). E autorul volumului Diorame: eseuri teologice şi literare (1996).


Membru în Asociaţia naţională a Scriitorilor Profesionişti din America (The National Writers’ Association, Aurora, Colorado), în The Society for Romanian Studies in America (Huntington, Indiana), în Uniunea Scriitorilor din România; este editor al revistei Credinţa şi al almanahului Credinţa ale Arhiepiscopiei din Detroit, membru în colegiul de redacţie al revistei Lumină Lină/ Gracious Light din New York şi chairman (director) al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York.  


Pentru George Alexe poezia e un act euharistic, transcendental prin revelarea “chipului dintâi” şi mistic prin harul comuniunii în “adâncul de suflet” al omului căzut în lume. Înstrăinarea e aici una cosmică, în tiparele morţii şi ale învierii; divinitatea e căutată prin puterea de transfigurare a cuvântului. A unui cuvânt pentru care biograficul nu e decât o stare de priveghere, începutul şi sfârşitul de istorie fiind limba şi neamul. Metafora emblematică a acestor versuri, închizând în ele suspinul rugăciunii, e crucificarea văzută în semnificaţia ei soteriologică: suferinţa transformată în sărbătoare, mormântul fără flori, în biruinţă şi groapă fără nume, în bucurie a vieţii. La modul mai general, ontologic, crucificarea e chiar exilul, ca destin individual şi colectiv, faţă de care poezia e deopotrivă revelaţie şi taină (“văz lăuntric” şi “vedere necreată”). Starea obişnuită a poetului în Ţărmul dinspre cer (1991) e cea dintâi iluminare: în sine nimic nu se tulbură şi nimic nu se adaugă minunii dintâi. Fiinţa pare să coboare dincolo de pragul misterului, într-o eternitate a gândurilor inexprimabile şi solitare. Dialogul poetului nu e cu lumea, invocate nu sunt nici bezna, nici marele vis arghezian, ci memoria prototipului ascuns în noi înşine. El e dezmierdat, el e descântat, lui îi este adresată chemarea la viaţă. Fiorul dramatic al poeziei vine din această sugestie a cunoaşterii “faţă către faţă” a sublimului. Poezia e pragul dintre două ceruri: fragil echilibru între fâlfâitul de aripi şi greutatea firii pe pământ. Poetul se priveşte în noaptea veşniciei obsedat în strălucire, nu de întuneric; ispita e a desprinderii de sine, a zborului şi a contemplării. Nimic din căutarea mută şi din “încruntata suferinţă” a lui Arghezi. Lirica lui George Alexe (lumină însetată de lumină) e, simplu, alinare a unui dor metafizic şi deschidere spre divinitate. Credinţa e o certitudine, îndoielnică e doar întrezărirea uitatelor scări ale duhului. Căutarea lor poate fi, eventual, o sfâşiere a spiritului. Fiindcă poezia, ca martor, e scrisă pentru ora când “timpul va rămâne singur”. Dar nu poezia omului concret, ci a chipului său înstrăinat.


Comentariile critice din Diorame şi eseuri (1996) au apărut în revistele exilului: Credinţa, Comuniunea românească, Vestitorul român-canadian, Unirea, Almanahul Parohiei ortodoxe române din Viena, Calendarul Credinţa, The Altar, Tricolorul, Universul liber, Micromagazin, Lupta, Acţiunea românească, Lumea liberă românească, şi Lumină Lină/ Gracious Light şi la revistele din ţară: Glasul Bisericii, Tribuna şi Ateneu. Majoritatea eseurilor sunt dedicate scriitorilor români clasici şi contemporani: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, T. Arghezi, Vintilă Horia, Virgil Constantin Gheorghiu, George Uscătescu, Pamfil Seicaru, Nichifor Crainic, Stefan Baciu, Valeriu Anania, Ioan Alexandru, Ana Blandiana etc.


Ceea ce le uneşte este “ideea de comuniune şi transcenderea spirituală”, altfel spus, literatura privită teologic din perspectiva marilor întrebări existenţiale şi nelinişti metafizice. Efortul e acela de a impune o spiritualitate ortodoxă românească în aspiraţia ei fundamentală “de purificare spirituală şi de primenire harică”. Concret, formula de abordare a textelor (explicată în Introducere) e cea gândiristă, a “esenţei teandrice, singura prin care se poate realiza sinteza naţională a culturii româneşti de pretutindeni”. În fine, lectura teologică a literaturii ar avea inclusiv şansa de a recrea opera literară “în lumina trinităţii eterne a adevărului, binelui şi frumosului”. Critica e pusă, cu alte cuvinte, în slujba reintegrării sufletului românesc, prin apelul la iubire, har şi omenie (idealul fiind desăvârşirea în plan uman prin comuniunea tuturor în plan divin). În ipostaza ei teandrică, deschiderea literaturii româneşti către universalitate se împlineşte, aşadar, cu ajutorul ortodoxiei şi etnicităţii neamului (ideea unităţii fiinţiale a românilor de pretutindeni e cel mai important topos al dioramelor). Dialogul cu opera stă sub semnul acestei participări contemplative la naşterea inefabilelor stări de plenitudine, perfecţiune şi sfinţenie. Ne făurim un chip lăuntric, de pildă, după asemănarea dragostei lui Eminescu de ţară şi ne cuminecăm cu harul lui ca ritual de taină al restaurării în orizontul mistic de identitate românească. Dioramele lui George Alexe, doctrinar, reprezintă o utopie a culturalului; critic, ele sunt fragmentele unei viziuni integratoare care transcende vitregia timpului şi tragedia istoriei.

 

Opera: Ţărmul dinspre cer, versuri, Washington, D.C., Moonfall Press, 1991 (ediţia a II-a 1993); Diorame: eseuri teologice şi literare; Washington, D.C., Moonfall Press, 1996.


Referinţe critice: Valeriu Anania, în Credinţa, Detroit, Michigan, nr. 1, 1970; Who’s Who in Religion, Chicago, Illinois, Marquis, Who’s Who, 1975; Mircea Tomuş, în Transilvania, nr. 8, 1983; ibidem, nr. 3, 1990; George Munteanu, în Opinia, nr. 588, 1992; Gheorghe I. Drăgulin, în Vestitorul, nr. 72, 1992; Gheorghe C. Ionescu, Lexicon al celor care de-a lungul veacurilor s-au ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în România, 1974; Gheorghe I. Drăgulin, Iubite-voi, Doamne! Pagini de publicistică religioasă, 1995; Theodor Damian, în Lumină lină (New York, nr. 5, 1996).

 

(Din Dicţionarul scriitorilor români în Statele Unite şi Canada, de Aurel Sasu)



 

 

 


Pr. Theodor Damian


Valorile comuniunii Româneşti

George Alexe, Diorame şi eseuri teologice şi literare, Moonfall Press, Washington, DC, 1996, 336 pp.


George Alexe este binecunoscut în comunitatea română americană după cum este şi în România; teolog şi scriitor, poet sensibil, jurnalist şi critic literar, gândirist din şcoala lui N. Crainic şi a iluştrilor săi urmaşi, profesori şi studenţi teologi din vremea Gândirii şi de după aceea, G. Alexe afirmă cu putere în scrisul său, în participările sale la întruniri teologice şi ecumenice de renume, oriunde reprezintă Biserica sa şi poporul său, valorile specifice ale spiritualităţii şi culturii române.


Lucrul acesta se vede cu prisosinţă şi în noul său impresionant volum de analiză şi critică literară proaspăt ieşit de sub tipar, menţionat mai sus, şi care conţine tablete de analiză şi critică literară, cele mai multe publicate mai înainte în revistele Credinţa şi Comuniunea românească al căror ctitor G. Alexe este în multe feluri, precum şi în alte reviste.


Interesant şi nou este faptul că în aceste eseuri autorul aruncă o privire teologică asupra culturii şi literaturii române din ultimii 25-30 ani detectând, semnalând şi interpretând pertinent şi original dimensiuni teologico-religioase în opere apărute într-un regim de strictă cenzură asupra creaţiei intelectuale, dictatura comunistă din România, dovedind prin aceasta, pe de o parte inutilitatea şi lipsa de eficacitate a cenzurii, absurdul ei, iar pe de altă parte, măiestria autorilor de a înşela cenzura dar şi curajul lor în a fi luat riscul de a face aşa ceva.


Insă valoarea acestor diorame reiese nu numai din cele spuse până acum, nu numai din lectura savantă a autorului lor, dublată de un atent spirit de observaţie şi de o specială capacitate de analiză - toate împletite cu, şi fundamentate pe o serioasă cultură teologică, ci şi din relaţia personală pe care G. Alexe a avut-o sau o are cu mulţi din autorii pe care-i prezintă şi interpretează. Dacă n-ar fi să amintim în acest sens decât puţine nume - Valeriu Anania, Antonie Plămădeală, Petru Rezuş, Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade, Ion Bria, Ana Blandiana, Silvia Cinca şi alţii - şi faptul este deplin semnificativ.


In acest nou volum al său, G. Alexe se arată a fi un exeget al spiritului românesc creator şi un promotor al conceptului de comuniune românească în sens etnico-teologic ori teandric, cum autorul însuşi se exprimă preluând un termen din vocabularul tehnic teologic. Imbinând armonios şi informat cele două domenii, teologia şi literatura, creează noi sensuri filosofice, mai ales introducând în cultură termeni teologici, ca cel menţionat mai sus (teandrism) şi alţii (perihoreză, transfigurare harică etc.), uneori denumind noi concepte ca "românia" (cu iniţială mică), referindu-se nu la spaţiul geografic, ci la valorile specifice acelui spaţiu dar interiorizate în cei ce se identifică cu el (p. 21).


Astfel, la G. Alexe, "românia" din noi este ridicată la rang de condiţie ontologică pătrunsă de harul divin şi deci având caracter mântuitor; la acest gen de înţelegere se ajunge mai ales prin legarea de către autor, prin îngemănarea organică, indestructibilă a sensurilor a patru noţiuni cheie într-un astfel de context valoric: românism ("românia"), omenie, dor şi comuniune; fiecare cuvânt din acestea patru cuprinde în cadrul sintezei româneşti şi sensurile majore ale celorlalte trei (şi G. Alexe explică aceasta prin interpretarea lucrărilor prezentate în volum) culminând însă cu ideea de comuniune, întrucât aceasta este condiţia permanentă a Sf. Treimi, întrepătrunderea, perihoreza relaţională Treimică fiind singurul model de adevărată comuniune inter-umană.


De fapt, în tot ce scrie G. Alexe se vede deosebitul accent pus pe ideea de comuniune actualizată la multe niveluri: om - om; Dumnezeu - om; imanent - transcendent; teologie - cultură; etnicitate - mântuire, etc.


Comuniunea, participarea, interpătrunderea (perihoreza), teandria (divino-umanitatea) sunt termeni cheie în opera autorului, aşa cum am menţionat.


Adesea când ochiul de rând se opreşte la obişnuitele limite ale lucrurilor, ochiul pătrunzător al lui G. Alexe trece dincolo de ele, vede coincidentia oppositorum, leagă fire nevăzute aparent dezlegate, sau chiar inexistente; cu alte cuvinte, el face adevărată filosofie, dacă vrem să ţinem cont de afirmaţia lui M. Buber că esenţa filosofiei stă în capacitatea de a face conecţii între ceea ce aparent este inconectabil.


Iată, de exemplu, atunci când, într-un eseu la un volum de versuri de Ioan Alexandru (pp. 121-122) G. Alexe vorbeşte de cunoaşterea contemplativă considerată de mulţi limitată sau chiar invalidă pentru că iraţională (după limitate definiţii!), autorul Dioramelor, întocmai ca Blaga ce spunea că misterul există nu pentru a fi explicat ci aprofundat, aduce corectivul necesar acestei înţelegeri simpliste arătând că fenomenul contemplării nu reprezintă o cale de cunoaştere iraţională (cum cred unii) ci mai degrabă supra-raţională deoarece acest tip de cunoaştere nu exclude raţiunea, ci o depăşeşte şi o epuizează (p. 122).


Multe sunt de spus despre gândirea filosofică a lui G. Alexe. Interesant însă de remarcat este şi modul poetic în care el face comunicarea. Poezia sa este vizibilă şi în proză. G. Alexe produce poezie şi când vorbeşte în mod obişnuit, când narează sau chiar când "critică".


Iată de exemplu (deschid volumul la întâmplare pentru quod erat demonstrandum) un paragraf unde autorul prezintă poezia lui Gheorghe Anca: "Este o carte în care trecutul este aruncat peste prezent direct în viitor pe traiectoria halucinantă a unui basm românesc de demult, trăit aievea şi de autor, şi ale cărui dimensiuni spirituale şi cosmice sunt mereu proiectate înainte ca o fata morgana după care alergi odată cu poetul într-o amiază fierbinte de vară" (p. 142).


Din modul său de a crea poezie la orice nivel înţelegem crezul poetic al lui G. Alexe: poezia este menită să trateze lucrurile global şi nu parţial, global chiar când are în vedere partea. Cu alte cuvinte, în prezentarea părţii, a unei dimensiuni a unui lucru, celelalte părţi, aspecte, fundalul lor nu trebuie pierdut din vedere. Asta pentru că fundalul care nu se vede dă consistenţă şi autentică identitate lucrului respectiv ce se vede, aflat în obiectivul poetului.


Intr-un anume sens, la G. Alexe poezia reprezintă o reaşezare a unui lucru în "background"-ul său, şi din conecţia aceasta salutară între cele două aspecte iese metafora, sensul nou, frumosul.


De aceea se spune că poetul nu e un simplu mânuitor de cuvinte, ci un vizionar care, parafrazând ceea ce spunea Enescu despre geniu, arată celorlalţi legăturile interioare dintre lucruri, legături pe care numai el le vede.


Prin acest mod de a gândi putem spune că G. Alexe este un scriitor, un poet, un filosof al izvoarelor care mărturiseşte, fructifică şi trăieşte viaţa aşa cum atât de frumos se exprimă Romulus Vulpescu într-unul din poemele sale:

 

               "Vine vremea la izvoare să mă-ntorc deci iar

                Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar."

 

 

 

 

 

 

Mihaela Albu

“Pelerinajul” etern - prin lumina cuvântului - către Dumnezeu

 

George Alexe îşi situează manifest scrierile literare sub semnul “perspectivei teologice”, deoarece pentru scriitorul-teolog caracteristica literaturii naţionale este în primul rând aceea de a fi “harică, salvatoare, în existenţa spirituală şi etnică a neamului nostru” (“Introducere” la vol. Diorame: eseuri teologice şi literare, Moonfall Press, Washington, D.C., 1996, p. 13).


Cel interesat să-i urmărească traiectoria vieţii nu va putea să nu observe că sunt cel puţin trei “feţele” prin care George Alexe a ales să se exprime ca om şi ca scriitor.


Teologul a studiat la Facultatea de Teologie şi la Institutul Teologic din Bucureşti. Şi-a susţinut licenţa sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie, alegându-şi ca temă “Cultul inimii lui Iisus la romano-catolici şi combaterea lui”. Stabilindu-se în Canada şi apoi în Statele Unite, a continuat să studieze la College of Applied Arts and Tehnology din Waterlo, Ontario, după care a urmat, prin corespondenţă, cursuri la The Ambasador Bible College din Pasadena, California. Instruirea teologică a fructificat-o permanent, lucrând la Departamentul publicaţiilor Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din Statele Unite şi Canada, participând la diferite congrese internaţionale pe teme de istorie şi spiritualitate ortodoxă sau semnând rubricile de spiritualitate ortodoxă şi cultură la postul de radio şi televiziune din Detroit, Michigan.


Ca eseist, George Alexe şi-a îndreptat interesul deopotrivă către teme religioase (“The Christian Essence of Romanian Humanism”, “The Thracian Origin of Byzantine and Romanian Christianity” etc.) sau, într-un spirit modern de interdisciplinaritate, a abordat literatura română din perspectivă teologică (“Theologie et spiritualité ortodoxe dans le folklore roumain”, “Toward a Theological Interpretation of Mihai Eminescu”) ori a scris şi a conferenţiat despre scriitori români cu scopul manifest de propagare a literaturii noastre (“Tudor Arghezi în literaturile romanice”, “Sadovenian Humanism”, “American celebration of a Great Romanian Poet: Vasile Voiculescu”). Volumul Diorame şi eseuri, ca şi colaborarea la foarte multe ziare şi reviste din ţară şi din Statele Unite, Canada, Franţa, Anglia, Austria reliefea încă o dată activitatea prodigioasă de critic şi eseist a lui George Alexe.


Dar în rândurile de faţă ne vom opri cu precădere la cea de a treia latură a personalităţii sale, aceea de poet. George Alexe este autorul volumului de versuri Ţărmul dinspre cer, Moonfall Press, Washington, D.C., 1991.


Poetul, spre deosebire de eseist, este mult mai autocenzurat în plan cantitativ, dezvăluindu-şi cu parcimonie şi cu o oarecare umilinţă sufletul, zbaterile, întrebările şi încercările de răspuns la miracolul vieţii.


Sublimate în vers, cugetările, credinţele, viziunile sunt uşor recognoscibile şi dezvăluie un suflet sensibil şi lucid totodată.


Căutarea şi aspiraţia permanentă către Divinitate nu se fac însă de pe poziţii negatoare ca la Arghezi bunăoară, deşi chiar în cazul acestuia nu se poate afirma o respingere categorică, cât mai mult nevoia de certitudine. Teologul care scrie versuri vrea să acceadă către lumina Dumnezeirii prin puterea credinţei. “Pe siderale poteci merg contemplând/ Acest infinit pluriplanetar/ Al cărui centru existenţial/ Se mută odată cu mine/ În pelerinajul etern/ Către Dumnezeu” (Uneori). Aflat între polii metafizici ai morţii şi ai învierii, fiinţa muritoare nu se mai îndoieşte. Divinitatea este o certitudine, iar poezia încearcă să revele iluminarea spiritului. Drumul nu este nicidecum uşor pentru că sufletul, împins de gând, se zbate nu de puţine ori pe calea dintre “cerul de sus” şi “cerul de jos”, într-o firească pendulare între interogaţie şi acceptare: “Cocorii gândurilor mele,/ Zigzaguri albe de iluzii pierdute,/ Echilibru straniu întors pe dos,/ Peste ancestrale zvâcniri ontologice,/ Între cerul de sus şi cerul de jos” /Cocorii). Şi, “cum la început a fost cuvântul”, căutarea şi dorul se exprimă firesc prin intermediul acestuia. De la “căutare” la “regăsire”, prin cuvânt, “căutătorul” luminii divine ne trimite către eternitate.


Uneori “dorul” de Dumnezeu îmbracă haina dorului de infinit, de Marele Tot blagian: “Atunci sufletul meu e trist/ Că nu poate să plângă/ Lacrimile ce-i sting/ Dorul de infinit/ În neantul fiinţei” (Tristeţe).


Alteori, “ispita unor zboruri înalte”, prin conştientizarea separării dintre cuget şi simţire, trimite nemijlocit la “dorul” de cunoaştere. Lumea este fatalmente mărginită de cei doi “poli” - “sus adâncul cel de taină”, iar jos “stihiile” -, dar fiinţa umană încearcă salvarea prin “dorul ce nu mai moare”, prin aspiraţie perpetuă cu alte cuvinte, prin “pelerinajul etern” către Dumnezeu. Năzuinţa, “dorul fără nume” dau farmec lumii, iar visul nu este altceva decât legătura omului cu divinitatea.


De la “căutare” la “regăsire” drumul se face, deci, prin cuvânt, în cazul de faţă prin cuvântul românesc: “Dar raiul se deschide printr-un vers/ Sfinţit de româneasca limbă/ Când veşniciile se schimbă/ Străluminând întregul univers” (Destin). “Divinitatea e căutată prin puterea de transfigurare a cuvântului”, observa şi Aurel Sasu. “A unui cuvânt pentru care biograficul nu e decât o stare de priveghere, începutul şi sfârşitul de istorie fiind limba şi neamul” (rsta frii din vis). Înstrăinatul aflat pe alt “ţărm” - în spaţiu şi limbă -, priveşte firesc spre cerul care “se deschide” pentru cei ce bat cu credinţă şi speranţă la poarta sa. Când “umbra” cerului acoperă un “suflet trist”, speranţa se întrupează deopotrivă în “noaptea de lumină” şi în căutarea divinităţii: “Poate că umbra e a lui Dumnezeu/ E noapte de lumină-n jurul meu/ Şi sufletul, de dor, mi-i greu/ Poate că umbra e a lui Dumnezeu” (Umbra Cerului). Dar la nimic nu-i e dat omului să ajungă fără durere, fără autentic zbucium. Aspiraţia este salvarea sa: “Şi totuşi alerg şi cad şi sper,/ Văd limpede să caut în spre cer” (Trezvie). Dar viaţa, ne spune poetul, nu reprezintă altceva decât o perpetuă căutare de sine prin căutarea lumii “fără hotar”, a dumnezeirii: “Uneori îmi iau sufletul la plimbare,/ Ieşind din mine şi pornind departe…/ Atunci mă prinde ispita/ Unor zboruri înalte” (Uneori). O temă literară frecvent întâlnită în poeziile lui George Alexe, ca simbol al acestui permanent zbucium al fiinţei umane, este îngemănarea firească în vers a celor două motive - “întuneric” şi “lumină”:

 

                “Se lasă amurgul întristat pe ape,

                Iar liniştea începe să mă îngroape.

 

                Durerea mi s-a strâns sub pleoape.

 

                M-afund din ce în ce în moarte.

                Cereştile puteri le simt pe-aproape.

                În jurul meu, senin, se face noapte…”

                                                                        (Sfârşit).

 

Fiecare dintre cele două motive este repetat în diferite variante cu aceleaşi semnificaţii: “Amintirea luminii dintâi” nu demonstrează altceva decât un spirit însetat de divinitate, dorul metafizic de a primi minunea. Pentru că în totalitate, poemele lui George Alexe sunt puse sub semnul aflării acelei “căi” care să scape sufletul de înrobirea întunericului. Şi aceasta, ne sugerează poezia sa, nu este alta decât calea iubirii, pentru că azi “Nimeni nu mai ştie/ Calea minţii spre inimă/ Să ne scape de această înrobire/ În întunericul lumii” (Alegorie spirituală).


Teologul şi scriitorul George Alexe şi-a pus viaţa şi scrisul sub semnul căutării perpetue în “întunericul lumii”, aspirând către lumina divină.