The Romanian Institute
of Orthodox Theology and Spirituality, New York


Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, New York

Alte referințe critice


Bedros Horasangian, "Imaginarul computerizat", 2005



 

Presa americană despre Viorica Colpacci şi lucrările sale de artă

 

                Revistele Meridianul Românesc şi Lumină Lină sunt primele publicaţii de anvergură care au atras atenţia cititorilor şi iubitorilor de arta asupra succesului înregistrat de sculpturile şi desenele Vioricăi Colpacci, prezentate atât cu ocazia expoziţiei sale de la Galeria Est-Vest, din Manhattan, cât şi de activitatea ei ca profesoară de artă în şcolile din New York.

                Iată că, recent, revista Gallery&Studio, în numărul ei triplu, pe iunie/iulie/august a.c., sub semnătura unuia dintre cei mai importanţi cronicari de artă newyorkezi, l-am numit pe Ed McCormack, se pronunţă în termeni elogioşi  despre expoziţia compatrioatei noastre.

                Iată, de asemenea, că una dintre misiunile principale ale Institutului Cultural Roman, care patronează Galeria Est-Vest, aceea de a prezenta publicului american, specialiştilor în artă, valorile cultural-artistice ale României în general, ale comunităţii româno-americane, în special, a fost şi este focusată şi resimţită într-un timp foarte scurt. O primă dovadă, elocventă şi indubitabilă în acest sens, rezidă în articolul lui Ed McCormack, din revista Gallery&Studio.

                Înainte, însă, de acest act de exegeză critică, îmi permit să reamintesc cititorului că Viorica Colpacci, în calitatea ei de profesoară de artă, pe care a deţinut-o la “Ralph Bunche School” din Queens, a dat posibilitate copiilor din clasele I - V să-şi formeze, redacteze şi ilustreze o revistă proprie, intitulată Jubilee. La Concursul revistelor şcolare organizat de revista Time, revista elevilor lui Colpacci a primit Marele Premiu Time for Kids.

                Chiar dacă articolul criticului de artă McCormack, din revista G&S, nu este un “premiu”, el este în schimb o premieră nu numai în ceea ce priveşte atenţia acordată artistei, una şi aceeaşi persoană cu profesoara de artă cu acelaşi nume, dar şi prin competenţa aprecierilor formulate la adresa structurilor şi “digitalelor” tri-dimensionale din recenta sa expoziţie de la Galeria Est-Vest. Calitatea de premieră în peisajul artelor sculpturale americane este prima dimensiune a expoziţiei, dimensiune pe care Ed McCormack o subliniază apăsat. In acest sens, aprecierea confratelui american coincide cu cele spuse de subsemnatul la vernisaj şi la postul de televiziune Romanian Voice sau în cronica mea intitulată “Mesaje din Paradis” (din Meridianul Românesc) şi care se regăseşte atât de măgulitor în titlul cronicii din G&S, “Viziuni edeniene de Viorica Colpacci”.

                “In her most recent exhibition at Est-West Gallery, - scrie McCormack - what struck one most immediately was the lively interaction between Colpacci's digital prints and sculptures, which one can only assume she refers to as 'three dimensional structures' in order to emphasize her stated intention 'to lessen the boundary line between sculpture and painting'. And indeed, her pieces in painted steel succed dynamically in doing just that. When one recalls how Julio Gonzales, the Spanish sculptor who, along whith Picasso, pioneered working in welded steel, referred to his pieces as 'drawings in space' it seems apt to term Colpacci's structures 'paintings in space'. For their vibrantly colored abstract forms flow as fluidly as the whimsical shapes in a painting by Miro, an artist with whom Colpacci would appear to have an aesthetic affinity”.

                Stabilind genul proxim al lucrărilor din expoziţie, criticul trece la descoperirea diferenţelor specifice, în raport cu congenerii americani şi cu intenţiile teoretice ale artistei: “It is not simply the fact that Colpacci's forms are painted that makes them function as paintings in space, however; for this in itself is not unusual. Color has long been a feature of certain modern scultures. Few, however, have integrated color as thoroughly subtly with sculptural forms as Colpacci's does. In this regard, she has only one real peer: Frank Stella in his massive and complex painted steel relief. However, while Stella's pieces are mounted on the wall, Colpacci's are freestanding, which makes them an even more obvious - and one might add, purer - hybrid of painting and sculpture. The degree to which Colpacci synthesizes the two mediums can be seen most dynamically in her larger painted steel pieces such as “Lyric Movement”, and 'Edenic Spirit', in which ribbon-like shapes flow rhythmiclly in space, like the lines in an abstract expressionist painting. In both sculptures, these curvaceous linear elements, culminating in cloud-like central configurations with Colpacci's characteristically serated edges, are anchored by more geometric vertical forms, stately and stolid as towers. But what makes these works even more magical is Colpacci's use of radiant, rainbow-like red, yellow, green, blue, orange and purple hues with the same fluorescent quality as the colors in her digital prints.” In concluzie, doar o primă concluzie axiologică, criticul McCormack se pronunţă tranşant despre valoarea de excepţie a pieselor din Expoziţie, lucru nu prea obişnuit în comentariile de artă americane, dedate mai mult la descrieri, şi aş spune nici în cele din presa românească, într-un fel prea narcisiace. Cu toate acestea, judecata de valoare formulată de cronicarul american se întâlneşte, în esenţă, cu aceea formulată de Cristian Petru Bălan în Meridianul românesc, Valeriu Boborelu în New York Magazin, Bedros Horasangian în Observator Cultural, sau de subsemnatul, în revista Lumină Lină.

                Aşadar, McCormack afirmă: “These chromatic elements seem to lift her steel forms out of the physical realm, lending them an ethereal beauty unlike anything else in contemporary sculpture.”

                In continuare criticul de la Gallery&Studio se referă la raportul organic dintre lucrările tridimensionale, în metal colorat, ale graficienei Colpacci şi grafica digitală a sculptoriţei, prezente în expoziţie, relevându-le spiritul novator şi individualitatea lor estetică: “Indeed, the chromatic subtlety of her work can only be compared to that of color field painters such as Morris Louis and Jules Olitski. It is one thing, howevwer to see such luminosity contained within the two dimensional rectangle of a painting and quite another to see it freed form the picture plane and unleashed into space. Even Colpacci's somewhat smaller sculptures, such as 'Sacred Fire', whith its flaring forms (which do indeed suggest leaping, rainbow-colored flames), and 'The Temptation of Angel' (where both the sensually layered shapes and the negative spaces within and between them appear to allude to mortal and spectral figures) are impressively imposing. Howevwer, the primal impulse in all of Colpacci's work is graphic, and it is in her digital prints, of which a far greater number were included in this exhibition, that one sees Colpacci's ability to generate a seemingly endless variety of forms and chromatic harmonies to best advantage... Also including two unpainted bronze floor sculptures with the spare elegance of a Japanese rock garden, Viorica Colpacci's recent exhibition presented an innovative artist at the height of her powers.”

                Să fi declarată “artistă novatoare”, în metropola mondială a artelor, New York, mi se pare a fi nu numai un omagiu adus Vioricăi Colpacci, ci şi geniului tutelar, inegalabilul Brancuşi, sub zodia căruia se înscrie, deopotrivă, destinul sculptoriţei noastre, singura de acest fel din America, şi cel al artelor moderne contemporane.

M. N. Rusu

(Lumină Lină/Gracious Light, New York, Nr. 3, 2005, pp. 57-59)




Viorica Colpacci sau mesaje din Paradis

 

                Cum să comunici sentimentul edenului, - teritoriu exuberant coloristic - prin intermediul obiectelor, al sculpturilor în metal? Iată o întrebare la care lucrările tridimensionale ale Vioricăi Colpacci răspund într-un mod original şi simpatetic. Dacă materialitatea lumii are suflet, produce adică o secretă iradiere asupra omului, atunci, de bună seamă, există şi un suflet material care se comunică prin intermediul creaţiei artistice, al materialelor folosite de autor (piatră, marmură, ceramică, metal, culoare etc.). Ecuaţia nu este simplă. În multiplele ei experimente obiectuale realizate de-a lungul câtorva decenii, atât în ţară cât şi în USA, Viorica Colpacci a găsit, paradoxal, materialitatea estetică prin care să transmită mesajul Paradisului pierdut, al stărilor de bucurie edenică în care fulguraţia face casă bună cu jubilaţia. Astăzi, când artele plastice în general, sculptura în special, evoluează spre impunerea unor imagini groteşti ori şocante, lucrările lui Colpacci se străduiesc să întoarcă publicul în raiul primordial al omenirii, în stările de beatitudine ale copilăriei de aur, în paradisul floral şi purificator al edenului biblic. Aici, în acest moment al creaţiei sale, în obiectele ei tridimensionale ori în cele de grafică digitală, semnificaţia lor principală se întâlneşte cu principala semnificaţie a crezului brâncuşian: când nu te mai simţi copil - nu mai exişti. Arta deci văzută ca purificare şi purificarea prin artă (vezi jocul sinestezic al desenelor şi al vegetaţiei metalice), îmi pare a fi principiul care funcţionează în întreaga creaţie (inclusiv în vechile bronzuri ori ceramici) a Vioricăi Colpacci - un nume de referinţă în artele plastice româno-americane. Exultanţa cromatică şi afectivă pe care o iradiază, o comunică lucrările sale în metal ori grafica sa digitală poate fi originată şi într-o dimensiune religioasă implicită. Există în structurile sale tridimensionale o proiecţie galactică care transmite privitorului o stare de spiritualitate cerească, un sentiment al imponderabilităţii parcă descinsă din grădinile Domnului. Că aceasta se comunică prin limbajul metalului colorat şi traforat simbolic ori al hologramei cromatice amintind de vivacitatea dansului stilizat – este secretul artistei şi el îi asigură succesul mult aşteptat.

M. N. Rusu

(Lumină Lină/Gracious Light, New York, Nr. 1, 2005, p. 51)